La moara lui Felix

Lipsită mi-ar fi de ecou vorbirea
Chiar îngerească limba dac-ar fi,
Aramă etalându-şi zăngănirea,
Dacă nu-mi acordez, iubind, trăirea
Şi nu-l conjug, trăind, pe „a iubi”.

Dacă tot ghemul tainelor profunde
Cu iscusinţa mea l-aş dezlega
În creuzetul cu idei fecunde,
Aş fi nimic, mergând către niciunde
Dacă-n iubire nu m-aş îmbrăca.

Credinţa toată dacă mi-ar fi dată
Şi-n mine-ar locui puterea ei
Încât să pot redesena o hartă
Cu munţi ascultători, de rocă spartă,
Fără iubire n-aş avea temei.

De-aş fi colos de generozitate
Cu mâini de aur care dăruiesc,
N-aş fi mai mult decât o nulitate,
Lipsit de sens şi de coordonate
De n-aş avea-n vocabular „iubesc”.

Să fiu „nimic”? Să fiu fară valoare?
Nu, eu am fost creat spre-a moşteni
Dumnezeiasca cerului splendoare
De-aceea caut cu înflăcărare
Să-mi însuşesc iubirea zi de zi

Şi prind contur din forme recreate,
Din focul ce se-aprinde-n duhul meu
Arzând a neiubirii răutate;
Iubind, exist, deci am identitate
Căci dragostea-i din cer, din Dumnezeu.

Simion Felix Marțian