La moara lui Felix

În mugurul ce ochii şi-a deschis,
Clipind mirat în verdea lui tăcere,
Văd un miracol vieţii circumscris
Ţâşnind dintr-un crepuscul interzis
Ca o-nviere.

Pământul, ce cu jilav plescăit
Deschide încolţirii bariere,
Emană un miros nedefinit
Purtând în el, în chip nedesluşit,
O înviere.

Melodiosul susur de izvor,
Scăpat de a îngheţului durere,
Atinge coarda inimii uşor
Şi mângâie auzul ca un cor
De înviere.

Pe trupul încordat de aşteptări
Mi-e primăvara toată mângâiere
Şi-abandonându-mă acestei stări
Mă las înfăşurat de-albastre zări
Şi de-nviere.

Gust cu nesaţ al primăverii rod
Mustind renaştere şi îmbiere
Şi, săturat, de toate mă deznod,
Să-mi fac din seve proaspete un pod
Spre înviere.

Dar, peste toate, crucea din Calvar,
Pe care Dumnezeu prin sfânta-I vrere
Adus-a jertfa mântuirii-n dar,
Deschide-al veşniciilor hotar
Prin Înviere.

Simion Felix Marțian