Sonetul Genezei

a (10)

Când Tu ai zis, Doamne: “ Să fie lumină!”
Nimicul a dat, într-o curgere vie,
Izvoare vederii venind din… pustie,
Căci însuşi “niciunde” prindea rădăcină.

Apoi, prin aceeaşi sentinţă: “Să fie!”
Ivitu-s-au stele, prin voia-Ţi divină,
Şi soare şi lună pe bolta senină,
Neantul dând forme ce merg spre vecie.

Iar după ce viaţa umplut-a pământul
Cu iarbă şi arbori, cu păsări şi fiare,
Făcut-ai şi omul, punând în el cântul.

Şi eu m-am născut să-Ţi aduc închinare,
Spălâdu-mi în jertfa divină veşmântul,
Când Tu ai zis, Doamne: Să fie iertare!

Simion Felix Marţian
Vulcan, 16 februarie 2019

 

2 gânduri despre &8222;Sonetul Genezei&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s