La moara lui Felix

Cu zori de aur sărutând corole

În cântece părând prin pomi fluide,

Cu-apusuri stacojii țesând hlamide

Și nopți punând creației etole,

 

Vii armonii se împleteau candide

În oameni și-ale lor aureole.

Dar, în Eden, seninele cupole

S-au înnorat de uneltiri perfide.

 

A fost tragismul ruperii de Tine,

Dar, Doamne, vei reface armonia

Prin împletire de frumos și bine.

 

De-aceea, când va-ncepe simfonia,

Aș vrea să simt că-s acordat, Divine,

Și am ca partitură… veșnicia!

 

Simion Felix Marțian

Neunkirchen, 11 septembrie 2020