Crezând, împotriva evidenței

Ce părinte n-ar înţelege, oare, cum sună în gura unui tată cuvintele: „Fetiţa mea trage să moară” ?(Marcu 5:23). Sau n-ar înţelege zbuciumul lui. Aceasta era tragedia pe care o trăia Iair, un fruntaş al sinagogii. Singurul său copil, o fetiţă de doisprezece ani, era pe cale să… se stingă.

Neputinţa de a face ceva într-o astfel de situaţie generează disperare. Fă ceva, tată! Dar ce? Încotro să mă-ndrept? La cine să apelez? Ce s-ar putea face, totuşi? Chiar dacă n-ai fost pus în situaţia de a pune astfel de întrebări, nu e greu să înţelegi ce era în inima acestui tată.

Speranţa a înflorit când Isus a revenit în cetatea lor, aflată pe malul apusean al Ghenezaretului. Acel Isus? Da, acel Isus, Învăţătorul care făcea miracole. Ce trebuie să fi simţit Iair? El, fariseul, s-a dus să I se închine, rugându-L să intervină. O, binefăcătoare speranţă!

Dar lovitura a venit năucitoare, prin cei sosiţi de la locuinţa lui: „Fetiţa ta a murit, nu-L mai deranja pe Învăţător!” Şi speranţele se năruie. Reînvie, însă, când Isus, care urmărea scena, îi spune lui Iair: „Nu te teme, crede numai!”

Ce să crezi? Şi…cum? Doar oamenii aceia ştiau ce vorbesc. E moartă!!! Crede, Iair! Dumnezeul despre care le vorbeşti oamenilor în sinagogă are putere asupra morţii. Iar Cel ce stă în faţa ta a dovedit că poate face minuni. Nu te-ndoi, Iair!

Şi miracolul s-a produs. La cuvintele lui Isus: „Talita, cumi”, fetiţa s-a ridicat şi a început să umble. Pentru că Isus era acolo. Şi pentru că Iair a crezut, împotriva evidenţei.

Ni se-ntâmplă pre des să ne lăsăm cuprinşi de disperare în situaţii mai puţin dramatice. Mult mai puţin! Când nici măcar nu este vorba de viaţă şi moarte. Oare Dumnezeul lui Iair nu este şi Dumnezeul nostru? Isus e mereu pe aproape. Doar la…o rugăciune distanţă.

Încercarea e prea grea şi nu vezi nicio ieşire? Ascultă cuvintele lui Isus: „Nu te teme, crede numai!”

Simion Felix Marţian

2 gânduri despre &8222;Crezând, împotriva evidenței&8221;

  1. Ticu Leontescu 24 martie 2021 / 8:45

    Frate Felix, un poem intitulat:

    Talita cumi

    Casa sufletului meu
    poartă doliu-n faţă
    Şi-un searbăd catafalc
    susține-o raclă-nchisă.
    Zace-ncremenită-n ea
    dragostea ucisă.
    Ura gerue-n ferestre
    geometrii de gheață.

    Cu aripile lăsate
    îngerii în jur se miră!
    Trec pe-alăturea lăsând
    lungi bătăi în uşă.
    Nici o şoaptă nu tresare.
    Nici o umbră jucăușă.
    În cenuşa de pe vatră
    stă-mpăienjenit-o liră.

    Dar nimeni nu boceşte.
    Prilejul plânsului s-a dus.
    Cortegiul îşi destramă-ncet
    funebra lui paradă
    iar cioclii se retrag
    afară din ogradă,
    că-n casa sufletului meu
    intră acum Isus.

    Şi peste racla rece,
    sfidând rânjetul hunii,
    Eterna Dragoste s-apleacă,
    strigând: „Talita cumi”.

    Ticu Leontescu, 14.10. 1986
    (Vol. Răstignită iubirea, Editura Msrineasa, Timișoara, 2004)

    Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s