Sonet înstelat

Răcoarea nopții cuibărită-n ciuturi
Dezmiardă vara și al ei cuptor,
Sub cerul devenit copleșitor
Cu stele izvorând din începuturi.

Nețărmul greu țesut din absoluturi
Și astrele, țâșnind scăpărător,
Strivesc prezentul, și în umeri dor
Tăioase chingi cu rădăcini în luturi.


Îmi scutur stelele căzând pe  pleoape
Și, recules, mă-nchin adânc smerit,
Simțind că Dumnezeu e-aici, aproape!

O, Doamne,-Ți mulțumesc de... infinit,
Ca dar primit prin dragostea agape,
Căci sunt prin Fiul Tău înveșnicit.

Simion Felix Marțian
Siegen, 3 iulie 2021

Un gând despre &8222;Sonet înstelat&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s