Învierea din noi

A înflorit lumina pe mormânt,
Venind de la fereastra veșniciei,
Când a căzut și ușa coliviei
Ce țintuise zborul de pământ.

Cel înviat, golind moartea de sens,
A pus în noi altoi de nemurire
Cu aripi odrăslite din iubire,
Și al eternitățiii gând intens.

Nemoartea prinde astfel rădăcini
În seve noi, izvoare de credință,
Dând nimburi pentru fiece ființă
Ce poartă rod în mugurii divini.

Și cum „sfârșitul” nu-i decât un prag
Spre-un „dincolo” țesut doar din lumină,
Îl așteptăm pe Înviat să vină,
Căci zorii veșniciilor ne-atrag.

Venim, Isuse drag, să-Ți mulțumim
Și, vrând să Te urmăm în înviere,
Ajută-ne ca-n toate sfânta-Ți vrere,
Iubind ca Tine, să o împlinim!

Simion Felix Marțian

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s