Copilul născut a doua oară

 Nu credeam că o să mai revin la un subiect dureros, asupra căruia am insistat cu câțiva ani în urmă: răpirea… instituționalizată a copiilor în Occident. Credeam, oarecum naiv, că anchete bine dirijate vor pune lucrurile la punct, dar se pare că cei care declanșează astfel de drame au sistemul de partea lor. Și nu poți să nu presupui, în acest caz, că în spatele acestor mârșăvii se învârt bani mulți. „Cauza tuturor relelor”, ca să cităm Biblia.

 Chiar atât de puțin contează durerea părinților în fața autorităților? Pentru că dramele trăite de ei și de cei apropiați, dincolo de petițiile scrise cu lacrimi, devin… cazuri. Am avut, astfel, Cazul Botnariu, Cazul Nan, Cazul Smicală și multe altele. Iar mai recent, Cazul Furdui și Cazul Rotundu.

 Ce au în comun aceste… cazuri? Faptul că sub diferite pretexte le-au fost luați copiii și dați în alte familii. Și toate astea, chipurile, spre binele copiilor. Așa stabilesc serviciile de protecție, indiferent că se numesc Barnevernet, Jugendamt, sau oricum altfel. Și peste toate plutește noua ideologie, potrivit căreia copiii aparțin statului(!).

 Lucrurile s-au petrecut într-un mod straniu și în familia Rotundu. În luna ianuarie a acestui an, părinții Ionuț și Sorana, aflați în Danemarca, au apelat la Salvare, pentru că bebelușul lor nu se simțea bine. Rezultatul? Au fost învinuiți de starea bebelușului, arestați, iar copilul înstrăinat. Film de groază!

 Nu este greu să ne imaginăm ce au simțit. Și căte lacrimi! Câtă durere!

  Părinții au fost eliberați de autoritățile daneze în martie, pentru că dovezile nu-i incriminau. Dar nu le-a fost restituit copilul. A urmat lupta. Atât pe cale diplomatică, cât și spirituală. Pentru că a fost o mobilizare exemplară a celor care-și pun nădejdea în Dumnezeu. Atât din țară, cât și din diaspora.

 Victoria a venit în această săptămână, când copilul a ajuns în România, fiind încredințat bunicilor materni. Urmează să se limpezească lucrurile și în cazul părinților, pentru ca familia să fie iar împreună.

 Am notat doar telegrafic, lăsându-vă pe dumneavoastră să pătrundeți cu imaginația adâncimea durerii acestor drame. Și perspectiva unui viitor cu ideologii dubioase. Și toxice.

Dacă astfel de lucruri se întâmplă în țări cu democrații pe care le consideram de invidiat, putem spune că asistăm la prohodul democrației.

 Eu am scris, scriu și voi mai scrie despre aceste lucruri nedorite. Am participat la marșuri de protest în România și Germania. Și m-am alăturat celor ce s-au unit în rugăciune. De aceea bucuria fiecărei victorii o trăiesc împreună cu familiile și cu toți cei implicați.

 Mathias Rotundu a revenit în familie E ca o a doua naștere, căci era considerat pierdut. Să-I mulțumim lui Dumnezeu, lăudându-L! Și să fim mereu alături de cei care au nevoie de sprijinul nostru. În rugăciune, sau altfel.

 

Simion Felix Marțian

Siegen, 15 iulie 2022

Gârboveală sau luciditate?

  Era ziua Sabatului și Mântuitorul, „după obiceiul Său”, era în sinagogă, învățând norodul. Și chiar dacă preocuparea Sa era mântuirea oamenilor, era sensibil ȘI la suferințele lor trupești. Așa că nu putea să treacă cu vederea prezența, printre ascultători, a unei femei gârbove.

 Această femeie „era stăpânită de un duh de neputință și nu putea să-și îndrepte spatele.”(Luca, 13:11) Și această stare dura de 18 ani. Impresionat de starea femeii, Isus a chemat-o și i-a zis: „Femeie, ești dezlegată de neputința ta.” (v. 12) Este doar una dintre nenumăratele vindecări cu care Isus a uimit noroadele, dar implicația spirituală a lucrării este mult mai profundă.

  Putem să umblăm cocoșați spiritual o viață întreagă, fără să scăpăm de această legătură demonică. Pentru că minunile se petrec doar în prezența lui Isus. Și în această stare de gârboveală spirituală vom vedea doar pământul, fără a ne bucura de lumină. Dar cum se ajunge la această stare?

  Una dintre legături este preocuparea excesivă pentru pământ, pentru lucrurile materiale. În felul acesta nu ne vom ridica privirea spre cer și chiar vom ignora orice ține de spiritualitate. O altă legătură este necredința. Când consideri că nu ești decât un amestec de elemente chimice care se vor întoarce în circuitul universal, nu ai de ce să privești cerul și rămâi aplecat asupra pământului care te hrănește.

  Surprinzător, o altă cauză a acestei cocoșări este… falsa spiritualitate. Poți să umbli îndoit de bagajul enorm de erezii, de dogme care nu au nicio legătură cu Adevărul. Și să te mai și amăgești. Apropiindu-ne de Isus putem să auzim cuvintele pe care le-a auzit femeia gârbovă. Și, îndreptându-ne, să-I vedem fața.

  Această poziție care e incomodă, și ne ține și departe de lumină, nu este nicidecum un semn de smerenie, cum ni se sugerează. Noi trebuie să fim drepți și demni, pentru că trebuie nu doar să predicăm adevărul, ci să-l și apărăm. Cu luciditate.

  Într-o astfel de poziție ne văd cei care pun pe seama Scripturii dictonul „Crede și nu cerceta!” Fals. Biblia ne îndeamnă la cercetare, la studiu. Și ne mai îndeamnă să cerem înțelepciune, care ne va fi dată. Cât despre citatul amintit, el aparține lui Celsus, filosof grec din sec II, ADVERSAR al creștinismului.(Alethes logos, cca 177AD)

  În Numele lui Isus, fruntea sus, copii de Rege! Și privirea spre cer, să-L putem întâmpina. Venirea Domnului este aproape, oricât ar nega cei ce nu văd decât pământul.

Simion Felix Marțian

Aprindeți lumina!

Pocnind din tunete vestind furtună,
Pe fața lumii neguri se-mbulzesc,
Și cresc cu-mpletituri perfide, cresc,
Și-n jurul lor primejdii noi se-adună.

Pe drumul vieții înghițit de bezne
Drumeți se rătăcesc debusolați,
Și-n mlaștina cu ochii bulbucați
Se-afundă-ncet, încet, mai sus de glezne.

Salvarea lumii este în lumină
Și-n drumul drept prin adevăr trasat;
Este urgent, nu e de amânat,
Ieșiți la drum cu torțele în mână!

Tu porți în tine magica scânteie,
Cunoașterea de Cer, de Dumnezeu,
Și poți s-aprinzi pe drumul nopții greu,
Nu doar făclii, ci ample curcubeie.

E sarcina acelor care știu,
A celor care poartă-n ei lumină,
Să spună că-n curând are să vină
Acel ce-a înviat și este viu!

Asumă-ți rolul și-nțelege bine
Că tu ești astru, nu ești licurici,
Să dai lumină-n jur, acum și-aici,
Și… nu uita: Cristos este cu tine!

Simion Felix Marțian

Sonet apicol

Pe câmp, prin curcubeul răvășit,
Îngemănând mirabile arome
Cu irizări solare, policrome,
Polenul... zboară cu un bâzâit.

Cu sporul împletit în axiome,
Ne dau în faguri aurul topit,
Dar dau prin zbor și startul la rodit
Aceste minunate... agronome.

Sunt, Doamne, zbor peste un câmp imens
Și, luminat, caut în stup repere,
Să simt polenul ca un flux intens.

Apoi, făcând în viață sfânta-Ți vrere,
Să știu că pot să dau rodirii sens
Și-mi curge-n fagurii vorbirii miere.

Simion Felix Marțian
Siegen, 7 iulie 2022

Zile dureros de frumoase

Nu mi-am propus să definesc „frumosul”, evitând astfel hățișul unui relativism sufocant. Oricum, o atare definire trebuie să țină cont de contextul istoric, geografic, social, cultural, etc. M-am oprit, însă, la „timp frumos”, unde părerile par să fie unanime.

  Când omul exclamă: „În sfârșit, timp frumos!”, trebuie să fi trecut furtuna, să se fi oprit ploaia, să fi încetat gerul, să fi ieșit soarele. Noțiunea de „timp frumos” are, deci, strânsă legătură cu soarele. Cu căldura.

  Potrivit acestor criterii, avem o vreme splendidă. A venit ce ne-am dorit. Și totuși, când temperatura începe să crească, oamenii fug de… frumos. Chiar dacă noțiunea de „prea frumos” nu există. Nimic pozitiv nu este „prea”, din punct de vedere logic. Oamenii își caută adăpost, lăsând afară frumosul, adică lumina și căldura.

  Paradoxal, așteptăm timpul frumos, ne dorim soarele, dar am inventat… parasolarul. Care să ne apere de soare. Căutăm adăpost când e soare și căutăm adăpost când e frig. Căutăm adăpost când bate vântul și căutăm adăpost când plouă. Chiar dacă am dorit ploaia și ne-am rugat pentru ea.

  Omul pare a nu fi în armonie cu vremea de pe propria-i planetă. Pare venit de pe altă lume. Dar Biblia ne spune că Dumnezeu Și-a încheiat creația făcându-l pe om, căruia i-a încredințat pământul, spunându-i: „Supuneți-l!” Și dacă Genesa ne vorbește despre „răcoarea zilei”, armonia om-natură pare să fi existat.

  Ce s-a întâmplat? Păcatul. Răzvrătirea. Și ceea ce Dumnezeu a creat ca un mecanism perfect a fost afectat, intrând sub blestemul păcatului. Omului i s-a încredințat planeta, și aici ar fi trebuit să fie în elementul său. Dar nu mai e. Și ceea ce-și dorește îl afectează. Adică timpul… frumos. Folosește protecție împotriva „frumosului”. Un „frumos” care ustură, doare, sau ridică tensiunea.

  Vorbim la trecut despre „răcoarea zilei” și armonia deplină a omului cu creația, în prezența lui Dumnezeu. Vorbim la viitor despre o armonie absolută în care nici de soare nu va mai fi nevoie. Și tot în prezența lui Dumnezeu.

 Prezentul? Un „frumos” relativ, care adesea ne afectează. Dar ceea ce rămâne, totuși, ca o frumusețe statornică, este frumusețea interioară, generată de împăcarea cu Dumnezeu.

  Așadar, timpul frumos nu ține de stare vremii, ci este timpul petrecut cu Dumnezeu. Să aveți parte de zile frumoase!

 

Simion Felix Marțian

 

Destin ceresc

La capătul terestru al luminii,
Având în mine din urzeala ei
Și chip și sentimente și idei,
Îmi port petalele, nectarul, spinii.

Aici îmi iau felia mea de vreme
Și-o-mpart cu voi, iubiți contemporani,
Tain de clipe, ore, zile, ani,
Ornat cu bucurii și cu... probleme.

Destinul nostru, însă, e ceresc,
Și-aici suntem să răspândim lumină
Și să-mpletim din dragoste divină
Veșminte pentru florile ce cresc.

Și când, iubind, cu florile din noi
Vom decora Golgota mântuirii,
Cu gongul de la ceasul împlinirii
Lumina ne va cere înapoi.

Destinul mi-l urmez, treaptă cu treaptă,
De-aceea-n vers fac un demers firesc:
Lăsați-mă, vă rog, să vă iubesc,
Căci raza de întoarcere m-așteaptă!

Simion Felix Marțian

Sonetul lacrimii

Din ce adânc de ocne-ntunecate
Răsari în gene cînd te furişezi,
Şi-mi arzi, când faţa tristă mi-o brăzdezi,
Şi inima cu falduri sfâşiate?

Dar ea mi-a spus: Aceasta-i tot ce vezi?
Nu simţi, plângând, trăiri descătuşate,
Şi-un cer senin zâmbind cu bunătate
Când tu, privind spre el, te-nseninezi?

Aşa mi-a zis, cât mai ardea în pleoape,
Dar s-a uscat, căci bolta surâdea,
Şi Dumnezeu era atât de-aproape!

El simte şi-nţelege cazna mea,
Şi poate, mângâindu-mă, s-o-ngroape;
Uimit, am recitit: „Isus plângea!”

Simion Felix Marţian