Cei trei ani și jumătate de secetă deveniseră o amintire dureroasă, și acum pământul jilav respira răcorit prin brazdele care se răsturnau în urma plugului.
Douăsprezece pluguri, trase de douăsprezece perechi de boi, mergeau într-o aliniere uimitoare, înnegrind fața pământului.
De coarnele plugului din urmă ținea Elisei, fiul lui Șamat. Era conștient de importanța lucrării sale, dar îi și plăcea. Iubea ogorul, iubea plugul și boii, iar când glia se fărâmița supusă în fața lui, își umplea pieptul cu mirosul pământului reavăn. Mirosul pâinii de mâine.
Privind spre capătul ogorului care se pierdea în zare, simțea că asta îi era chemarea. Să frământe pământul. Dar Dumnezeu hotărâse altceva, și-n zarea care-l absorbea, un punct mișcător părea să crească. Și să crească. Până a devenit un chip, și în fața lui a apărut Ilie Tișbitul. Prorocul Domnului.
Ilie și-a aruncat mantaua peste Elisei, și acesta a înțeles că trebuie să-l urmeze. Că în fața lui stătea o lucrare care presupunea o rupere a legăturilor trecutului. Chiar dacă păreau trainice. Chiar dacă erau împletite din pasiuni.
Înainte de a-l urma pe Ilie, Elisei și-a tăiat punțile de întoarcere. Printr-o jertfă. A jertfit boii, jertfindu-și pasiunea. A făcut să amuțească glasul care l-ar fi putut chema înapoi. A înțeles că sub mantaua consacrării nu mai e loc și pentru altceva, decât pentru slujire. Chiar dacă ceea ce făcea era util.
Timpul a dovedit că a făcut cea mai bună alegere. Că a luat o hotărâre după voia lui Dumnezeu. Iar experiența lui este edificatoare.
Căminul îi oferea lui Elisei siguranță și tihnă, iar plugul îi oferea bucuria de a-și vedea palmele rodind. Dar a fost o chemare, la care el a răspuns. Prin renunțări. Și a mers înainte. Așa a trăit minunile lui Dumnezeu. Făcând ce i s-a cerut, fără regrete.
Sub mantaua consacrării nu este loc de boi. Decât, eventual, ca jertfă.
Simion Felix Marțian
La moara lui Felix 