Se-aprinde văpaia în noaptea de smoală
Când fulgerul mușcă din beznă cu sete,
Iar marea, mugind într-un cor de trompete,
Azvârle cu valuri, mușcând din zăbală.
Vuiește adâncul din hăuri secrete
Cu spaime ce fac încleștarea brutală,
Și-n miezul furtunii ce naște-ndoială
Rămâne doar Stânca, cu forme concrete.
Când zorii tivesc orizontu-n rubine,
Deși vijelia mai dăinuie încă,
Smulgându-mă fricii ce stăruie-n mine,
Din suflet înalț rugăciunea adâncă:
Vreau, Doamne, să stau zi de zi lângă Tine,
Simțind siguranța trăirii pe Stâncă!
Simion Felix Marțian
La moara lui Felix 