Sonetul umbrei

Pășesc pe jadul care țese-n iarbă
Covor bătut cu raze din înalt
Și, fascinat de tot ce văd, tresalt
Cu viu entuziasm ce dă să fiarbă.

Târâș, însă, e-n față... celălalt,
E umbra mea ce mă-nsoțește oarbă,
Și parc-aș vrea, cumva, să se resoarbă,
Să văd doar flori sub cerul de cobalt.

Mă-nnegurez deodată, răzvrătit,
Și murmur: Doamne, pentru care vină
Împing de umbră ca un osândit?

Răspunsul n-a întărziat să vină:
De vrei să vezi frumosul neumbrit,
Întoarce-te cu fața spre... Lumină!

Simion Felix Marțian

Un gând despre &8222;Sonetul umbrei&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile cerute sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s