Drama familiei Bodnariu nu constituie un caz singular. Multe alte drame similare s-au consumat în spațiul pe care-l incriminăm, dar care abia acum ni se fac cunoscute. Multe alte familii și-au înghițit lacrimile deznădejdii în tăcere, sau strigătul lor după ajutor n-a găsit canalul cu audiența potrivită.
Familia Bodnariu l-a găsit. Strigătul lor sfâșietor după ajutor a rezonat în inimile a mii și mii de români. Și nu numai. De aici și de pretutindeni.
Și oamenii au simțit dușul rece al trezirii. Rece ca apele Oceanului Arctic, sărutând cu fiorduri țărmul Norvegiei.
Dacă tot s-au mai auzit voci care susțineau justețea legilor, a regulilor aplicate de țări mai dezvoltate, mai „civilizate”, iată că acest duș ne determină să ne reevaluăm părerea. Această „civilizație” poate fi spoiala de camuflare a șarpelui veninos. A pericolului.
Trezirii i-a urmat reacția. Mișcarea. Și ceea ce părea la început un sprijin confesional pentru această familie, s-a dovedit în scurt timp a fi altceva. Pentru că, depășind cadrul confesional, mișcarea de protest a devenit sprijinul oamenilor simțind pentru oameni.
Iar dacă scepticismul unora s-a manifestat prin întrebarea: „Unde este Dumnezeu, în toate astea?”, aș putea să le răspund acum: „Iată-L!” Dumnezeu este alături de cei care cântă în stradă, în marile orașe din țară, dar și din Europa și America. Este alături de cei care, neputând să participe la protest, se roagă acasă. Sau în biserici.
La protestul de ala Oradea au fost alături, pe aceeași scenă, liderii a șapte confesiuni creștine. Aceasta dovedește unitate în dragoste față de semeni. Dar și în fața unui pericol, a unei amenințări comune.

A fost nevoie de un duș rece, care a însemnat suferința familiilor Bodnariu, Rădulescu, Nan, și câte or mai fi, ca să ne trezim în fața pericolului. Să înțelegem că trebuie să ne sprijinim cu dragoste. Să apărăm adevărul în numele Adevărului. Adică al lui Cristos. A Celui care a spus: „Lăsați copiii să vină la Mine!”
Dușul ne-a trezit, dar suferința încă persistă. Să continuăm, însă, în aceeași direcție, rugându-ne: „Doamne, ajută! Doamne, dă izbândă!” (Ps.118:25)

Simion Felix Marțian
Vulcan, 25 ianuarie 2016

Mi-am supraevaluat echilibrul interior și controlul asupra supapelor care-mi dozează sentimentele. Nu eram pregătit pentru încă o lovitură. Căutând să fiu la curent cu evoluția dramei familiei Bodnariu, am întâlnit această afirmație mai mult decât șocantă: Copiii aparțin Statului.

Ludovic al XIV-lea, Le Roi Soleil, a spus: „L’Etat c’est moi!”. Statul sunt eu. Dar pe el îl folosim doar ca exemplu de absolutism monarhic. Care este, totuși, rolul Statului în democrația contemporană?

Că un sistem face o astfel de afirmație, nu e surprinzător, pentru că diavolul poate să spună orice. Surpinzător, dureros, sfâșietor e faptul că sunt oameni care îmbrățișează astfel de idei. Cui aparțin copiii?

Toate războaiele care au însângerat filele istoriei au pornit de la proprietate. De la încălcarea și apărarea ei. Oamenii au avut dintotdeauna un puternic sentiment al proprietății. Astăzi vorbim tot mai mult de „proprietate intelectuală”. Proprietate apărată de lege prin „drept de autor”, „marcă înregistrată”, „brevet de invenție”.

Potrivit acestei legi, un condeier poate să spună: „Bucură-te de scriitura mea, sau critic-o, dar asta e ceea ce am putut eu să transmit din ceea ce simt. Apropie-te de ea, citește, dar lasă lucrurile așa cum sunt. Sunt metaforele mele. Și virgulele mele. E semnătura mea, e parte din mine”.
„Lasă-ți urechile mângâiate de muzica mea”, spune compozitorul. ”Dar lasă diezii la locul lor. Și bemolii. Vrei altceva, caută în altă parte. Aceasta-i muzica mea, semnată de mine.”

Atitudini similare pot avea plasticienii, actorii și toți ceilalți. Sunt proprietarii a ceea ce au creat și-și oferă creația spre folosul celorlalți. Dar le aparține. Cu semnătură.
Tuturor ni se pare normal ca proprietatea să fie apărată în felul acesta. Și acum apare absurdul. Statul îmi apără semnătura prin lege, dar se face stăpân pe ceea ce am creat ca viață din viață. Pe ceea ce am semnat cu adeneul meu unic.

Copiii aparțin statului? Se pare că așa stau lucrurilr în unele țări, și oamenii resimt dureros asta. Și pentru că aceste țări sunt „mai civilizate”, se găsesc unii care să le dea notă mare pentru tot ce fac. Sau bulină favorabilă.

De ce nu înțelegem, oare, că „civilizație” nu înseamnă doar autostrăzi și supermarketuri. Că înseamnă și spiritualitate. Și relații interumane.
Între omul care-și aruncă neglijent pe jos ambalajul de la înghețată, dar îmi răspunde cu ochi luminoși și zâmbet larg când îl salut cu „Doamne-ajută!”, și super ordonatul aseptic, care privește prin mine cu ochi albi, ca prin sticlă, îl prefer pe primul. Este mai uman, iar la problema ghemotocului de hârtie se mai poate umbla, cu șanse mari de rezolvare. Pe celălalt, însă, nu-l mai încălzești nici cu napalm.

Civilizație nordică? Or fi având de toate, dar Norvegia e fruntașă în top la sinucideri, divorțuri și boli venerice.

Renunț bucuros la porția mea de autostradă, de-ar fi să umblu numai pe drumuri forestiere, dar doresc o civilizație în care să-mi cresc copiii în dragoste de Dumnezeu și de semeni.
Sunt categoric împotriva abuzului asupra copiilor, dar abuzul trebuie definit în mod realist.

Cei abilitați să intervină în sprijinul copiilor să înțeleagă unde e nevoie de ei. Pentru că este nevoie. Și sărăcie este.

Dar intervenția acolo unde nu este nevoie, unde nu sunt nici doriți nici așteptați, este abuz. Acesta este abuz! Și-atunci pe cine condamnăm?

Simion Felix Marțian
Vulcan, 17 ianuarie 2016

Sunt creștin. Dacă ar fi fost la modă, aș fi spus-o în șoaptă, să nu pară că mă laud. Dar nu mai e la modă. De mult. Ba dimpotrivă. Așa că pot să și strig, fără să fiu acuzat de lipsă de modestie.

Sunt și tată. Ambele perspective sunt canale prin care drama cu care se confruntă această familie mă afectează profund. Mă zguduie. Și dacă nu aș fi fost nici creștin, nici părinte, aș fi rămas, totuși, om. Cu rațiune și sentimente. Sentimente la care apelează chiar și cei care sfidează morala creștină.

Chiar mă ispitea un gând nebunesc: ce-aș fi făcut într-o situație similară? Am alungat cu lașitate gândul. Nu vreau să-mi evaluez nici măcar imaginar rezistența la astfel de tensiuni. Mi-e teamă să mă întreb cât ar fi rezistat zidul sentimentelor creștinești în fața durerii de fiară rănită căreia i s-au furat puii.

Sufăr alături de familia Bodnariu. Mă rog pentru ei. Dar pentru ca tulburarea mea să fie deplină, în căutarea mea de noutăți privitoare la situație, găsesc…comentariile. Nu cele de încurajare. Acelea sunt binevenite. Vorbesc de cele veninoase, și mă întreb de ce sentimente sunt animați domniile lor comentatorii.

O primă categorie este a celor care atacă apartenența religioasă a familiei Bodnariu: „Cine știe ce metode de educație au sectanții ăștia de s-au luat astfel de măsuri împotriva lor. De la pocăiți te poți aștepta la orice.” Este momentul cel mai nepotrivit să aduci în discuție confesiunea eroilor dramei. Dar comentatorul din această categorie este un amestec grosolan de răutate și ignoranță. Nu știe nimic despre secte și sectanți, dar simte că nu sunt din barca lui și trebuie împinși la fund. Dureros.

O a doua categorie este a celor din baroul avocaților diavolului. Care găsesc drept bun ceea ce fac „barnevernetiștii” și ai lor. Argumentul lor suprem: „Cum poți să condamni măsurile luate de autoritățile norvegiene, o țară atât de și atât de și etâcî.” Măi oameni buni, între nivelul de trai și cel de spiritualitate al unei națiuni nu-i nicio legătură. Așa cum nu-i nici la individ.

Și încă ceva. Din zorii istoriei și până astăzi omul nu a evoluat absolut deloc în sensul că ar fi devenit mai bun. Întrebați antropologul de serviciu. Faptul că se bucură de rezultatele progresului tehnico-științific nu l-a făcut mai bun. Este același om cu slăbiciunile lui.

Și dacă ești aici, în spațiul virtual, să purtăm un dialog, este pentru că părinții tăi, bunicii, străbunicii și stră, stră, stră…ai tăi au avut copii, pe care i-au crescut educându-i după metoda clasică. Adică cu dragoste. Care presupune și corecție din partea celui interesat de viitorul copiilor. Îți urăști cumva părinții din cauza asta? Sau bunicii?

Cum se face că metodele care au dat rezultate pe tot parcursul istoriei nu ne mai par bune. Noi suntem rezultatul acelor metode. Acum ne trebuie scheme și formule de educație.

Oameni buni, copiii se cresc cu dragoste nu cu algoritmi. Și dragostea o oferă părinții. Cu formule și algoritmi se crează roboți de tip Barnevernet. Cu gândire pe cartelă. Aceasta-i adevărata îndoctrinare, nu cea religioasă. Cea religioasă este educație și îndeamnă la dragoste. Pentru că „Dumnezeu este dragoste”(1Ioan 4:8).

Nu știu ce-o fi fost putred în Danemarca lui Hamlet, dar mirosul de putreziciune care vine azi dinspre Norvegia anunță vremuri îngrozitoare.

Doamne, ai milă de familia Bodnariu. Doamne ai milă de noi toți și de copiii noștri.

Simion Felix Marțian
Vulcan, 9 ianuarie 2016