Prin ochi mă umple infinit fluid
Și curg în scoici și mă topesc în sare,
Când mă absoarbe marea de… mirare
Cu-abisul tainic, rece, translucid.

Mă las în brațele aceste stări
Luând nemărginirea ca pe-o haină
Având în juru-i, ca un brâu de taină,
Nețărmul ei brodat cu întrebări.

Mă simt strivit de tot ce e imens
Și mă întreb: De ce? De când? De unde?
Iar tot ce e, fiindcă e, răspunde:
Prin Cel ce le-a creat, au toate sens!

Acum imensul pare mai docil
Și nu mă năruie în duh strivirea,
Știind că ține și nemărginerea
Acel ce m-a vegheat ca pe-un copil.

La țărmul mării mă întorc mereu
Să sfredelesc cu mintea infinitul,
Și, când în zori se-aprinde răsăritul,
Prin toate-mi dă răspunsul Dumnezeu!

Simion Felix Marțian
Eforie Nord, august 2017

„Voi sunteţi sarea pământului. Dacă sarea îşi pierde gustul,(…) nu mai este bună la nimic…” (Matei 5:13)

Când, Doamne, m-ai scos din salină,
Un drob colţuros,rece, frust,
Mi-ai pus în cristale lumină
Şi-apoi ,cu puterea-Ţi divină,
Mi-ai spus răspicat: Să dai gust!

Printre roci cea mai fără valoare,
(Cum stă lângă brad un arbust),
Vedeam că sunt slab, nu sunt tare,
Dar Tu-ai pus în mine valoare
Şi am ce n-au ele: am gust!

Urmându-Ţi, Stăpâne, porunca
Merg astăzi pe drumul îngust
Căci asta mi-e slujba, mi-e munca,
Să dau din mine ce-i bun ca
În juru-mi să simtă: am gust!

O lume de-arome avidă
Mă crede probabil vetust
Văzându-mi privirea candidă,
Dar ea este cea insipidă
Şi eu pot să-i dau ce am: gust!

Sunt drobul cu sarcini precise,
Crescând în lucrare robust
Aşa cum de Tine decis e,
Şi-atent la ceea ce scris e:
Să nu pierd, să nu pierd din gust!

Simion Felix Marțian