În repetabilul conflict cromatic,
S-a năpustit rugina incisiv
Şi verdele, atât de expresiv,
A dispărut subit şi enigmatic.
Tristeţea are iz ultimativ
Sub cerul toamnei devenit beznatic,
Din care plouă greu şi reumatic
Ca într-un implacabil laitmotiv.
Dar dincolo de ploi, de frig, de plumb
Se vede a rodirii strălucire
În aurul ce râde în porumb,
De-aceea, chiar cu bruma prinsă-n fire,
Mă rog, când de tristeţe mă dezbumb:
Mă întomnează, Doamne, prin rodire!
Simion Felix Marțian
„La MINE în casă nu poroncește Ceaușăscu!” Nu este expresia unei rezistențe dârze în fața sistemului. Nu. Sau, poate, totuși… De fapt sunt cuvintele bunicului meu, rostite cu hotărâre, atunci când noi, nepoții, l-am îndemnat șă-și dea ceasul cu o oră înainte. Trecuse și țara noastră la ora de vară.
Cu o logică de fier, ca a lui Moș Ion Roată, el a adăugat: „Cum să zâci că-i patru, dacă-i tri?” Noi înțeleseserăm că-i vorba de o măsură luată din rațiuni economice, dar pentru el era o deviere de la normalitate. Și avea dreptate, doar că în cazul acesta normalitatea era una arbitrară. O normalitate care se putea schimba prin consens.
Mi-am amintit de cuvintele lui Simion „dintre gruiețe”, bunicul meu, văzând cu câtă ușurință se abdică azi de la normalitate. Și nu de la una arbitrară. Dumnezeu a instituit familia, și mii de ani aceasta a fost normalitatea, până azi când o dăm pe sminteală.
Homosexualitatea este o meteahnă bătrână, dar a fost întotdeauna condamnată de Dumnezeu, ca păcat. Și oamenii au considerat-o la fel. De ce, astăzi, nu se mai consumă în obscuritate, ci iese la lumină? Cui folosește toată această propagandă deșănțată? De ce trebuie să-și legalizeze păcatul?
Căutăm răspunsuri, încâlcindu-ne în întrebări, la care Moș Simion, sau Moș Ion Roată ar fi răspuns simplu: lucrul diavolului. Și iar le dăm dreptate. Ca să propui astfel de legi trebuie să fii ori nebun ori manipulat. Or cei de la Bruxelles (ori de aiurea) nu par nebuni. Și, totuși, astfel de legi se votează, chiar dacă vorbim de o minoritate nesemnificativă.
Tulburarea mea, văzând în ce direcție merg lucrurile, s-a accentuat dureros când am văzut că și România are aceeași problemă ca temă de casă. Nu mi-aș fi imagina că vor exista discuții, ci că hotărârea va fi, din start, unanimă pentru normalitate. Că vor fi voci care vor striga: în casa mea, în România mea, nu poruncește Bruxelles-ul. Nici diavolul. Suntem creștini, slujind lui Dumnezeu.
Dar Simion „dintre gruiețe” nu-i consilier prezidențial. Nu-i nici parlamentar. El pur și simplu…nu-i. A fost ce-a fost, până când i-a sunat ceasul. Un ceas pe care nu l-a mutat niciodată de la normalitate.
Hai, bunicule, spune-le și celor de la putere cine „poroncește” în casa asta. Adică în România.
Simion Felix Marțian
Vulcan, 25 octombrie 2016
Zidirea-ntreagă are-un început
Prin Dumnezeu, prin Cel ce-a zis: „Să fie!”,
Cel ce-a dat viață chipului de lut
Și i-a încredințat tot ce-a făcut,
Dar l-a-mplinit când i-a făcut… SOȚIE.
„Creșteți și vă- NMULȚIȚI!”- le-a zis apoi,
Și-așa a fost familia creată,
Un sacru univers unde cei doi
Din viață să dea vieții roade noi,
Fiind numiți pe veci MAMĂ și TATĂ.
Așa a fost și-așa va fi mereu
Familia concepției divine;
Un alt model nu-i de la Dumnezeu
Ci-i hohotitul progresist ateu
Venind cu bezne de la… știm noi cine.
Nu suntem antici, nici medievali
(Etichetați absurd și lamentabil),
Suntem contemporani lucizi, reali,
Dar vrem să fim lui Dumnezeu loiali
Căci Adevărul este imuabil!
Și dacă ființăm pe-acest pământ
Dând, prin gândire, existenței vamă,
Nu e fiindc-am fi aduși de vânt
Ci pentru că, uniți prin legământ,
Ne-au conceput un TATĂ și o MAMĂ.
Sodoma suflă-n trâmbiță pe drum
Mai des și mai strident ca înainte,
Când își săpa mormântul ei de scrum;
Dă, Doamne, izbăvirea Ta acum
Unirii de edenică sorginte!
Simion Felix Marțian
Vulcan, 21 octombrie 2016
Fiori de zori cu sărutări de brume
Sucombă-n dimineți întârziate,
Când pleoapa orizontului se zbate
Și curge mierea soarelui pe lume.
Cortina ceții tocmai ridicate,
Cu albul dens de vălurate spume,
Dezvăluie privirii noi albume
Cu pozele-n aramă ferecate.
E bogăție-n roade și-n culoare,
Având în palma cerului sorginte
De unde curg ca binecuvântare,
De-aceea dăltuiesc febril cuvinte
Să pună gratitudinea-n valoare:
Îți mulțumim cu inima, Părinte!
Simion Felix Marțian
Prin pori de gând şi ochi de sentimente
Se îmbulzesc spre creuzet idei,
Să fie malaxate de condei
Pe flacăra trăirilor ardente.
Sunt invadat şi filtrele-s în ceaţă,
Vreau să triez dar, totuşi: ce să scriu
Când fiecare verb se cere viu,
Şi fiecare vers imploră viaţă?
Sunt copleşit de tainica geneză
Şi-n miezul ei fierbinte mă îmbrac,
Apoi uimit mă stau, mă scriu, mă tac,
Jucându-mă cu vechea diateză.
Se dăruie paleta grea de teme
Şi ploaia versurilor e potop,
Dar nu doresc decât atât: un strop
Din arderea trăirilor extreme!
Vreau chintesenţei să-i extrag polenul
Şi, cum „a scrie” şi “a respira”
Îmi sunt totuna, poezia mea
E pentru Cel ce dat-a oxigenul.
***
Îmbracă-mi, Doamne, versul în culoare
Şi dă putere fiecărui verb,
Iar când la focul jertfei toate fierb,
Şi om şi vers Ţi-aducem închinare.
Simion Felix Marțian
Primul îngheț ne găsește de obicei nepregătiți, ca prima zăpadă pe drumarii cu utilajele la naftalină. Am pățit-o și anul acesta, când am avut surpriza, dis-de -dimineață, să-mi găsesc parbrizul mătuit de ger, cu vizibilitate zero.
Și, tot ca drumarii amintiți, nepregătit. Nu o unealtă de curățat la îndemână, nu o soluție pentru dezghețare, de parcă aș fi hălăduit prin Caraibe.
Moment tensionat, nu tocmai propice pentru meditație, și totuși…
Atunci am constatat că uneori progresul tehnologic ne plasează, paradoxal, în sfera problemelor fără rezolvare. Cum? Uite-așa!
Într-o astfel de situație, automobilistul care mai are în dotarea mașinii clasicul radiocasetofon, folosește carcasa unei casete pentru a curăța parbrizul. Cu succes. Indiferent de ritmul muzicii de pe casetă. Indiferent de succesul de top. Indiferent de căldura transmisă de interpret.
Dar cum să faci același lucru cu un CD, când știm că dreapta este tangentă la cerc într-un singur punct? Ca să nu mai vorbim de un stick, sau un card de memorie. Și-atunci la ce este bun progresul tehnologic?
În concluzie, până la apariția curățitorului de parbriz prin wireless, păstrați o casetă. Cu carcasă. Sau, dacă nu, cântați cu foc până se dezgheață parbrizul.
Să ne-auzim cu bine. În parcare.
Felix
În inimi însolzate cu tristețe
Defuncte simțăminte ruginesc,
Iar florile speranței se-ofilesc,
Restante la factura de tandrețe.
Strivite-ntre placid și nebunesc
Stau inimile gata să înghețe,
Când spunem c-aroganța e noblețe
Și rictusul c-ar fi un râs firesc.
E, Doamne, strepezită lumea mea,
Crescând doar bucurii fără petale,
Că trebuie, urgent, schimbat ceva.
Și, ca s-o smulgi tristeții abisale,
Părinte-al îndurării, Te-am ruga:
„Dă bucuria mântuirii Tale!”
Simion Felix Marțian
Vulcan, 1 octombrie 2016
La moara lui Felix 