Când dor în piept catarge din multele periple
Şi ancorele grele atârnă de destin,
Când viaţa-ţi sângerează de eşuări multiple
Şi îţi rânjeşte tragic cu colţi ca de rechin,
Când ceaţa te-nfăşoară, alunecând cu bezne,
Şi lupta cu talazul e, totuşi, în zadar,
Când eşti târât de valuri ce-ţi toarnă plumb în glezne,
Ai vrea cu disperare să vezi…să vezi un far!
Ai vrea să ştii că ţărmul e undeva aproape,
Că lupta cu furtuna curând se va sfârşi,
Ai vrea să simţi cum cerul te mângâie pe pleoape
Şi-odată cu cocoşii cânţi zorilor de zi.
Ai vrea să simţi sub talpă şi-n palmă siguranţă
Şi să-mpleteşti parâme din certitudini noi,
Şă ştii că tihna are în tine rezonanţă,
Uitând pentru vecie de-al dramelor puhoi.
E- un singur ţărm de pace, de-aici până-n vecie,
Doar un liman de tihnă de-a pururi luminos,
E ţărmul de iubire, de har şi apă vie,
Limanul mântuirii este Isus Cristos!
Simion Felix Marţian
Mă-ncalță ambiții la noi escalade
Spre culmi de sfințire tivite cu cer,
Și funia Legii mă-ncinge sever
Când urc printre steiuri căzând în cascade.
Mă surpă abruptul de zloată și ger
Și treptele scării sunt vechi eșafoade,
Dar urc înfruntând și vultani și tornade
Spre vârful din neguri țesute-n mister.
Mi-e greu să accept că sunt zbateri deșarte
Și nu pot ajunge nicicând până sus
Decât dacă-s aripi aripi în zbor să mă poarte,
Dar când înțeleg, mă alătur supus
Acelor ce pleacă în zbor spre nemoarte
Din har făcând aripi. Slăvit fii, Isus!
Simion Felix Marțian
O nuntă a fost dintotdeauna un prilej de bucurie. Mai întâi, ospățul în sine, cu mâncăruri care de care mai apetisante, apoi bucuria nuntașilor de a se întâlni, de a petrece timp împreună. Și am putea adăuga – de ce, nu? – posibilitatea etalării toaletelor, într-o simfonie a eleganței.
Nu tot așa stau lucrurile în pilda Mântuitorului, reprodusă de evanghelistul Matei în capitolul 22 al cărții sale: „Pilda nunții fiului de împărat”. Și asta pentru că pilda, având semnificații profund spirituale, se referă, cum Însuși Isus spunea, la Împărăția cerurilor. Adică la mântuire.
Ce face această nuntă… altfel? În primul rând, invitații nu pare să se fi bucurat, pentru că „n-au vrut să vină” (vers. 3) atunci când au fost chemați de robii împăratului. A urmat o a doua chemare, în care li s-au dat și detalii asupra pregătirii ospățului, răspunsul fiind… un refuz, pentru că s-au dus „unul la holda lui și altul la negustoria lui” (vers. 5).
Dramatismul devine cutremurător când unii dintre cei chemați la nuntă pun mâna pe robii trimiși să-i cheme și… îi omoară, faptă pedepsită de împărat. Este momentul în care Împăratul renunță la prima listă de invitați, adică Israel, poporul ales, și își îndreaptă atenția spre neamuri: „Duceți-vă dar la răspântiile drumurilor și chemați la nuntă pe toți aceia pe care-i veți găsi.” (vers 9)
Astfel, sala de nuntă s-a umplut, chiar dacă exista o condiție: ținuta unică obligatorie. Adică toți să fie îmbrăcați la fel, pentru că li se oferea o haină pe care să o poarte, certificând calitatea de nuntaș. O condiție ușor de îndeplinit.
Dar… surpriză! Când împăratul a venit să-și salute oaspeții, unul era îmbrăcat altfel. Adică îi lipsea haina de nuntă. Încerca să eludeze regulamentul prin dribling. Fără succes, însă. Pentru că împăratul a zis: „Legați-i mâinile și picioarele și luați-l și aruncați-l în întunericul de afară; acolo vor fi plânsul și scrâșnirea dinților.” (vers. 13) Tragic!
Pentru că suntem invitați la nuntă, trebuie să știm că haina cerută este cea amintită de apostolul Pavel: „neprihănirea dată de Dumnezeu, care vine prin credința în Isus Hristos, pentru toți și peste toți cei ce cred în El” (Romani, 3:22)
Este haina harului care ni se oferă, iar cei care încearcă să dribleze, refuzând-o, sunt cei care se prezintă în haine personale: integritate, fapte bune, religiozitate. Total greșit! Accederea la „ospățul nunții Mielului” (Apocalipsa, 19:9) se face doar în haina de nuntă a neprihănirii primite prin credință.
De ce am recurge la ținute improvizate, când știm care este rezultatul? Neprihănirea cusută la altă croitorie decât cea a lui Hristos nu corespunde. Și, oricum, e un dar. Așadar, îmbrăcați în NEPRIHĂNIREA LUI HRISTOS, să ne vedem la nuntă!
Învierea se produsese, dar ucenicii erau încă derutați, departe de certitudini. Erau mai degrabă confuzi, îndoielnici, încolțiți de spaime. Teama de iudei și de eventualele lor represalii îi făcea să stea cu ușile încuiate.
Încăperea cu ușile zăvorâte este scena în care își face intrarea, în chip miraculos, Înviatul. Dovedise prin învierea Sa că nu era un învățător, ci Învățătorul. Era Cristosul. Și acum stătea în fața lor, rostind: „Pace vouă!” L-au văzut, L-au auzit și n-au mai avut nicio îndoială. Au înțeles și misiunea care le stătea în față, de continuatori ai lucrării lui Isus.
Toma, însă, lipsise de la această întâlnire. O absență regretabilă, o experiență miraculoasă pierdută, dar cel mai dureros era faptul că relatarea fraților nu reușea să-l convingă. Să-i alunge îndoielile. Ceilalți Îl văzuseră și-L auziseră, dar el voia, pentru a crede, mai mult. Voia să-L și atingă.
Putea Isus să-i refuze acest semn? Putea să-l lase pradă îndoielilor pe acest ucenic care se dovedise loial, temerar și deschis la învățătură? A revenit, așadar, la același loc de întâlnire, când era și Toma cu ucenicii.
L-a convins, prin prezența Sa, și a primit închinarea acestuia: „Domnul meu și Dumnezeul meu!”(Ioan 20:28)
Diavolul cultivă intensiv îndoiala și-i aruncă sămânța peste tot. Atunci când o simțim înfășurându-ne, ne amintim de Toma și de cererea lui. Un semn ne-ar întări în credință -cugetăm- și ne-ar smulge din înlănțuirea incertitudinii. Și s-ar putea ca Dumnezeu să ne răspundă. Dar e la fel de posibil să nu ne răspundă, pentru că aceasta este excepția, nu regula.
Regula este cea formulată de Isus, ca răspuns dat lui Toma: „Ferice de cei ce n-au văzut, și au crezut.” (Ioan 20:29) Și pentru aceasta avem Cuvântul. Și rugăciunea cunoscută: „Ajută necredinței mele!”
Poate că vom avea un drum jalonat cu semne divine, dincolo de binecuvântările de fiecare zi. Dar ceea ce este cert rămâne stâlpul de foc al Cuvântului și „norul mare de martori” cu experiențele lor.
Trebuie să vezi, ca să crezi? Orbul a crezut și-apoi a văzut. De altfel, Isus a spus: „Dacă vei crede vei vedea slava lui Dumnezeu.”(Ioan 11:40)
S-a jucat pe scena lumii Învierea Cu decor de soare, amplu, fastuos, Și curgea lumina cerului ca mierea Peste sala plină ce scanda: Chris-tos!
Dar cortina cade, ca orice cortină, Cum oricare dramă are-un act final, Pleacă spectatorii ce-au luat lumină, Dar evită-n grabă arcul triumfal.
Pot intra în viața veșnică prin cruce, Căci Eroul piesei este viu în veci Și așteaptă lumea toată la răscruce, Să nu ia-n picioare negrele poteci.
Dar mulțimea oarbă , cu lumina stinsă, A uitat de drama care s-a jucat Și aleargă-n hohot către zarea-ntinsă, Ocolindu-și Ghidul trist, înlăcrimat.
Ce ingrată lume! Ce mulțimi uituce Care-așteaptă, totuși, stagiunea iar: Va mai fi un Paște, un Erou pe cruce! Dar El trist Se-ntreabă: A fost în zadar?
Cu fum scriu pe ziduri feştile funeste,
De bezne, de moarte, de-un tragic final,
De ziua-nghiţită de noapte, brutal,
Căci Azima păcii S-a dus, nu mai este.
Tresare pământul zvâcnind visceral,
Nutrind zvârcoliri din genuni până-n creste,
Şi Cerul se-nchide, din sfere celeste
Venind doar tăceri, dureros, glacial.
Dar actul final vine-odată cu zorii,
Fiind în lumină divină scăldat,
Şi moartea-şi adună linţoliul terorii,
Iar Cel ce cu moartea pe moarte-a călcat
Păşeşte din groapa de-o clipă spre glorii
Şi-acolo ne-aşteaptă. Cristos a-nviat!
Simion Felix Marţian
Teatru antic, oare, vrea să fie?
E-o scenă dealul? Crucile-s decor?
O, nu, ci o cumplită tragedie,
Arzând din profeţie-n profeţie,
Se împlineşte-n chip sfâşietor.
Nu a mai fost scenariu scris vreodată
Să poarte-atâta chin în slovă, greu,
Beznă în plină zi, urlete, gloată,
Cutremur, lacrimi, cruce-nsângerată,
Iar personajul tragic, Dumnezeu.
Da, Dumnezeu, Cristosul, Mântuirea
Care murind pe cruce-mbrăţişa
Cu braţe de iertare omenirea
Şi, către ceruri înălţând privirea,
La Tatăl duhul Şi-L încredinţa.
Când timpul sta încremenit în clipă,
Împotmolit, parcă,-n tragismul dens
Care făcea din negură risipă,
Un straniu act părea că se-nfiripă
Şocând prin aparentul său nonsens:
Soldaţi romani, a căror nepăsare
Din râsul gutural se revărsa,
Desprinşi de evidenţa-ngrozitoare,
Trăgeau la sorţi cămaşa Celui care
Pentru iertarea lor pe lemn murea.
Ei nu ştiau, n-ar fi putut să ştie,
Când jinduiau cămaşa Lui la sorţi,
Că Cel ce se stingea în agonie
Mergea spre locul Său din veşnicie
Trecând, o clipă numai, printre morţi.
Se-nfiora din temelii zidirea
În faţa sacrificiului divin
Menit să ne aducă mântuirea,
Dar pământescul îşi oprea privirea
La o cămaşă, un veşmânt de in.
Cămaşa, chiar a Lui, pânză rămâne,
Strivită de statutu-i efemer,
Cu ieri, cu azi, dar, poate, fără mâine,
Dar dincolo de ea era o Pâine,
O Pâine care-a coborât din cer.
De n-ar fi, Doamne, marea Ta iubire
Prin care-adesea cu folos ne cerţi,
Nu am primi din cer călăuzire
Şi în orbirea noastră, da, orbire,
Noi am rămâne numai la coperţi.
Simion Felix Marţian
„Dar acum, odată ce aţi fost izbăviţi de păcat şi v-aţi făcut robi ai lui Dumnezeu, aveţi ca rod sfinţirea, iar ca sfârşit: viaţa veşnică.” (Romani, 6:22)
La moara lui Felix 