Pe ulițele vremii bate vântul Și-n curțile-i închise latră câini; Și-a pus zăbrele și zăvor pământul De care-atârnă noduroase mâini.
Duhnește rău a moarte pregătită La foc intens, cu ideologii. Cine să vadă lacrima strivită În pleoapa inocentei nostalgii?
Lumina-i grea de arcuri încordate Și-orice cuvânt înțeapă dureros, Când zâmbetele sunt încătușate Iar un salut e scrâșnet veninos.
Având restricții și la simțăminte, Clamăm lozinci cu softul programat. Mi-e dor de-un „Bună ziua!” spus fierbinte Sau – de ce nu? – „Christos a înviat!”
Mi-e dor de oameni plini de bunătate Cu zâmbetul senin „la purtător”, Mi-e dor de ștrengării nevinovate, De cântecul din inimă mi-e dor.
Mi-e dor de-o lume... altfel, cu iubire, În care se trăiește luminos. Hei, oameni buni, vă dau acum de știre: Găsim acestea toate la Cristos!
Eu n-am urcat pe Moria, Divine, Şi n-am icnit urmând cărări de foc Să pun pe-un taler dragostea de Tine, Pe celălalt de toate la un loc.
Nu, n-am urcat cu plumbul în picioare, Cu lacrimi înghiţite, ghimpi în gât, Să pun pe-altar o dragoste-arzătoare Şi-al meu răspuns solemn: Numaidecât!
Privesc din nou la drama consumată, Cu-al ei scenariu viu, tulburător, Iar ţipătul: „Unde e mielul, tată?” Îmi intră-n inimă, sfâşietor.
Eu nu întreb: „Ce ai simţit, Avrame?” Căci ştiu, ca tată, bine ce-a simţit, Dar el ştia că-n focul unei drame Tu vei purta de grijă negreşit!
Pornesc şi eu spre testul de jertfire, Ducând spre-altar cu mine vreun Isac, Dar vreau să cred mai mult, Iehova Ire, Că Tu vei fi cu mine, azi... şi-n veac!
„Se arată florile pe camp, a venit vremea cântării și se aude glasul turturicii în câmpiile noastre.” (Cântarea cântărilor 2:12)
Gerul se resoarbe și, ieșind din scenă, Scutură dramatic al cortinei fald, Iar din rădăcina timpului, perenă, Primăvara intră îmbrăcată-n cald.
Este grea lumina însolzată-n aur, La fereastra vieții năvălind șuvoi, Și-mpărțind regește din acest tezaur Înveșmântă lumea toată-n straie noi.
N-am deajuns ferestre să primesc lumină, Nu-mi ajung doar ochii, mă deschid prin pori Să trăiesc minunea de culoare plină Când pământul râde către noi cu flori.
Doamne, ce minune! Câtă bogăție! Curge viu culoarea dând luminii rost, Înflorirea însăși, strop de veșnicie, Învățându-și, iată, rolul pe de rost!
Sărutăm corole, inspirând culoare, Și ne curge-n vene timpul înflorit Când, dorind fierbinte, cerem cu ardoare Înflorire sacră, trai neprihănit.
Doamne, dă-mi petale, înflorindu-mi viața, Ca să port în cupă roua de cleștar Și, spre veșnicie rămânând cu fața, Să iubesc ca Tine, revărsând nectar!
E pământul brăzdat de izvoare de-argint Care curg șerpuid, susurând tremurat, Dar cu susurul blând prea adesea ne mint Și pe undele lor poartă-al morții stigmat.
Bramburim însetați și cădem osteniți, Dar sorbitul dorit e pericol mortal Și confuzi ne târâm cu genunchii zdreliți, Căutând un izvor cu fluidul vital.
Doamne, Tu ne-ai lăsat apă vie din cer, Dar umblăm cu busole lovite de-amoc Și izvoarele bune din jur parcă pier, În pojarul iscat curgând râuri de foc.
Într-un puț din Cuvânt ne putem răcori Unde stăruie-adânci limpeziri de cleștar, Dar suntem prea năuci și-am putea iar greși, De aceea ne dă, Doamne, Tu... fântânari!
Nu titani, nici eroi ce au nimbul aprins, Ci doar oameni ca noi ce, de Tine-nvățați, Simt iubirea curgând și, săpând în adins, Pot în Numele Tău adăpa însetați.
E pământul brăzdat de torente ce curg Dar nu știm uneori ce ne e de folos, De aceea ne lasă-n al lumii amurg Fântânari să foreze în Stânca... Hristos!
E linişte acum peste cetate, Sunt zorii unei alte dimineţi, S-a stins ecoul celor întâmplate, Numai nişte femei îndurerate Îşi duc povara grelei lor tristeţi.
Sunt câteva femei galileene Pătrunse de iubirea lui Isus, Mergând încet, vii umbre pământene Cu focul lacrimilor prins în gene, Spre locul unde Domnul a fost pus.
Duceau miresme şi duceau iubire Şi grija că-ntre ele şi Cel dus Stătea o lespede ca despărţire, Un rece bolovan fără simţire, Zid mort între viaţă şi apus.
Această grijă le-a fost spulberată Când, uluite, ele-au observat Că lespedea a fost înlăturată, Iar în mormânt...ce veste minunată! Nu era trupul Celui căutat.
Ca o explozie lovind Pământul, Această veste l-a cutremurat Şi a pornit în patru zări, ca vântul, Ducând mesajul: Este gol mormântul, Isus Cristos din morţi a înviat! *** Punându-şi strict problema existenţei, Mulţi oameni îşi fac idoli pe pământ Dând gir materialului, prezenţei, Dar cei salvaţi sunt roadele absenţei, Absenţei unui trup dintr-un mormânt.
Trecea Isus prin săli de judecată, Sobor, Pilat, Irod şi iar Pilat, Într-un proces cum n-a mai fost vreodată, Şi raţiunea ţipă consternată: „Cum, Adevărul este acuzat?
Pe banca acuzaţilor stă Mila? Stă Dragostea cu chip curat şi blând? Se înroşeşte chiar şi clorofila De indignare, când îşi pun ştampila Pe condamnare, oamenii, pe rând.”
A apărut un licăr de dreptate Când i s-a dat s-aleagă, la popor, Între un Miel şi-un om cu mâini pătate, Însă mulţimile înfierbântate Ales-au... potrivit cu firea lor.
„La moarte!” ţipa aspru acuzarea Cu glas de bici, tăios, încrâncenat, Şi raţiunea-şi strigă consternarea: „Dar unde-i, unde este apărarea? Cum să condamni un om nevinovat?”
Însă procesul, apă-nvolburată, Curge spre un deznodământ fatal Şi raţiunea tace sufocată, Căci toată-această falsă judecată Trece dincolo de raţional.
Cine şi cum putea să înţeleagă Că acuzatul, în tăcerea Lui, Primea pedeapsa pentru lumea-ntregă, Când fiecare îşi ducea-n desagă Păcatul bici şi suliţă şi cui.
Şi eu I-am provocat grea suferinţă Însă acum, fiindcă-am înţeles, Mă-nchin smerit, cu-ntreaga mea fiinţă, Să Îi arăt, iubind, recunoştinţă Că n-a fost apărarea la proces.
La moara lui Felix 