Pe ulițele vremii bate vântul Și-n curțile-i închise latră câini; Și-a pus zăbrele și zăvor pământul De care-atârnă noduroase mâini.
Duhnește rău a moarte pregătită La foc intens, cu ideologii. Cine să vadă lacrima strivită În pleoapa inocentei nostalgii?
Lumina-i grea de arcuri încordate Și-orice cuvânt înțeapă dureros, Când zâmbetele sunt încătușate Iar un salut e scrâșnet veninos.
Având restricții și la simțăminte, Clamăm lozinci cu softul programat. Mi-e dor de-un „Bună ziua!” spus fierbinte Sau – de ce nu? – „Christos a înviat!”
Mi-e dor de oameni plini de bunătate Cu zâmbetul senin „la purtător”, Mi-e dor de ștrengării nevinovate, De cântecul din inimă mi-e dor.
Mi-e dor de-o lume... altfel, cu iubire, În care se trăiește luminos. Hei, oameni buni, vă dau acum de știre: Găsim acestea toate la Cristos!
Eu n-am urcat pe Moria, Divine, Şi n-am icnit urmând cărări de foc Să pun pe-un taler dragostea de Tine, Pe celălalt de toate la un loc.
Nu, n-am urcat cu plumbul în picioare, Cu lacrimi înghiţite, ghimpi în gât, Să pun pe-altar o dragoste-arzătoare Şi-al meu răspuns solemn: Numaidecât!
Privesc din nou la drama consumată, Cu-al ei scenariu viu, tulburător, Iar ţipătul: „Unde e mielul, tată?” Îmi intră-n inimă, sfâşietor.
Eu nu întreb: „Ce ai simţit, Avrame?” Căci ştiu, ca tată, bine ce-a simţit, Dar el ştia că-n focul unei drame Tu vei purta de grijă negreşit!
Pornesc şi eu spre testul de jertfire, Ducând spre-altar cu mine vreun Isac, Dar vreau să cred mai mult, Iehova Ire, Că Tu vei fi cu mine, azi... şi-n veac!
„Se arată florile pe camp, a venit vremea cântării și se aude glasul turturicii în câmpiile noastre.” (Cântarea cântărilor 2:12)
Gerul se resoarbe și, ieșind din scenă, Scutură dramatic al cortinei fald, Iar din rădăcina timpului, perenă, Primăvara intră îmbrăcată-n cald.
Este grea lumina însolzată-n aur, La fereastra vieții năvălind șuvoi, Și-mpărțind regește din acest tezaur Înveșmântă lumea toată-n straie noi.
N-am deajuns ferestre să primesc lumină, Nu-mi ajung doar ochii, mă deschid prin pori Să trăiesc minunea de culoare plină Când pământul râde către noi cu flori.
Doamne, ce minune! Câtă bogăție! Curge viu culoarea dând luminii rost, Înflorirea însăși, strop de veșnicie, Învățându-și, iată, rolul pe de rost!
Sărutăm corole, inspirând culoare, Și ne curge-n vene timpul înflorit Când, dorind fierbinte, cerem cu ardoare Înflorire sacră, trai neprihănit.
Doamne, dă-mi petale, înflorindu-mi viața, Ca să port în cupă roua de cleștar Și, spre veșnicie rămânând cu fața, Să iubesc ca Tine, revărsând nectar!
La moara lui Felix 