Ne dor orizonturi strivite de bezne În noaptea adâncă, arzând ca o sete, Ce poartă lințoliul țesut din secrete Din creștet spre umeri, pe brațe, spre glezne.
Făclii tremurânde-n cotloanele sumbre Atrag ca o vrajă dorințe și vise Și flacăra arde, cu zboruri ucise Pictând pe tabloul cunoașterii umbre.
Scântei colorate apar de niciunde Să-ncânte privirea, spre ele s-atragă, Dar nu taie bezna, cortina e-ntreagă Și-n spatele ei drumul vieții se-ascunde.
Doar zorii aduc izbăvire deplină Când tot orizontul se-ncinge-n rubine Și drumul de viață ce duce la Tine Ne-apare, Părinte, scăldat în lumină.
Alungă-ntunericul, Doamne, cu zorii, Să curgă lumina divină pe pleoape Și-n ea să simțim cât ne ești de aproape Pe drumul țesut din lumină, spre glorii!
Mă-ntrebi iar, Doamne, dacă Te iubesc Și simt, mă iartă, parcă-o iritare, Aveam răspunsul „da” pus la păstrare, Dar dacă Tu repeți... mă îndoiesc.
Pricep acum, și nu e prea târziu, Că trebuie să-mi fac curat în viață, Că dragostea de semeni se învață Când vrei să fii izvorul din pustiu.
Revin cu tema scrisă în ghiozdan, Cu lecția de viață învățată; Acum repetă întrebarea, Tată, Răspunsul mi-e izvor artezian.
Și-n clocot, Doamne, vreau să Îți răspund: Da, Te iubesc cu inima cât... casa Ce are tot mereu întinsă masa Și uși deschise-mbrățișând profund.
Și lângă astea aș adăuga Că Te iubesc cu pâinea cât o roată Pe care o împart iubind, pe toată, Cedând adesea chiar și partea mea.
Cu zâmbetul spre semeni Te iubesc, Dar și cu lacrima de foc, cu care Sunt lângă cei pe care viața-i doare, Cu vorbele cu care-n ei zidesc.
Te simt privind cu zâmbet mulțumit Când treci pe tema mea un „foarte bine”, Și-aștepți să merg, iubind mereu, cu Tine Din punctul zero până-n... infinit!
El S-a sculat, a certat vântul, şi a zis mării: „Taci! Fără gură!” Vântul a stat, şi s-a făcut o linişte mare. (Marcu 4:39)
Băteau din aripi norii a-nserare Spre asfinţitul încă sângeriu Chemând, parcă, natura la culcare, Iar peste Galileea, dinspre mare Veneau tăceri de plumb şi de pustiu.
Pe ţărm era Isus cu ucenicii, Dăduse apă vie la popor, Dar cum amurgul îmbrăca finicii Şi aprindea în taină licuricii, El i-a trimis la locurile lor.
„Haideţi să trecem dincolo se mare” Le-a zis Isus la ucenici, trudit, Şi barca a pornit ascultătoare, În opintit de vâsle şi-ncordare Iar Domnul, ostenit, a adormit.
Era o seară caldă, liniştită, Când, deodată, ca la un semnal, Din nevăzute guri dezlănţuită Furtuna i-a învăluit, cumplită, Şi-un munte părea fiecare val.
În nemaipomenita încleştare Corabia părea un punct infim Purtat de vânturi între nori şi mare, Iar oamenii, cuprinşi de disperare, Strigau: „Nu-Ţi pasă, Doamne, că pierim?”
Când marea-şi deschidea, parcă, mormântul, Isus S-a ridicat lângă cârmaci Şi peste larmă înălţând cuvântul A dojenit cu străşnicie vântul Iar mării-nvolburate i-a spus: taci!
O linişte ca de-nceput de lume A înghiţit pe loc şi vânt şi val Şi răpăit şi fierbere şi spume; Furtuna fără ţel şi fără nume A dispărut cu-ntregu-i arsenal. *** Poate că azi vâsleşti cu tot avântul, Dar când furtuna-n larg se va porni Să-ţi aminteşti că Cel ce e Cuvântul A plăsmuit şi valul greu şi vântul, Şi la cuvântul Lui se vor opri.
El e în barcă, cheamă-L! Nu, nu doarme Ci-aşteaptă de la tine rugăciuni; Tu roagă-L doar, şi-ale furtunii arme La glasul Lui divin o să se sfarme, Căci El şi azi şi-n veci face minuni.
„Cât va fi pământul, nu va înceta semănatul și seceratul, frigul și căldura, vara și iarna, ziua și noaptea!” (Geneza, 8:22)
Bat din palme norii scuturând zăpadă, Act care-n scenariu nu era trecut, Și-adierea caldă azi e cavalcadă, Vânt ce-ngheață floarea numai c-un sărut.
Pe decorul verde se chircesc corole Ce râdeau în soare până de curând Și, înfășurându-și umerii-n etole, Zgribulite-ntreabă: Când intrăm noi? Când?
Primăvara vine, primăvara trece, Chiar și calendarul e debusolat C-a dat buzna iarna cu suflarea-i rece Și cu nonșalanța de-anotimp privat.
Alarmarea crește și nesemănată Când în termometre dansu-i nebunesc, Rânduiala noastră este răsturnată Și-alte anotimpuri, iată, se ivesc.
Panicați, ne-ntrecem în a da sentința: Pentru vremea asta este prea mult ger! Și privim cu spaimă și cu neputință Spre oriunde-n lume, numai nu spre cer.
O fi primăvara, poate, mai ciudată, Sau nu e-mbrăcată cum era mereu, Dar urmează și ea partitura dată, Și bagheta este doar la Dumnezeu!
S-a răsculat lumina, revendicându-şi timpul, Şi calendarul însuşi a nechezat din file, Când s-a schimbat cu zumzet de viaţă anotimpul Şi-o diademă pus-a, de zâmbete, pe zile.
Îmbălsămata sevă îmi primeneşte versul Şi-l pârguieşte dorul din soarele ce arde, Când dedulcit cu muguri îngână Universul O simfonie nouă în inimă, pe coarde.
S-a-naripat culoarea, curgând pe săturate, Înfiorând petale din flori cu gustul mierii, E o-ncântare totul, dar, mai presus de toate, E anotimpul vieţii, e vremea învierii!
Şi-n simfonia care încet, încet se naşte, Pe partitură punem, din „dolorose” uliţi, În cadenţare tristă, şi paşii-n prag de Paşte Ai Celui ce spre moarte mergea împuns de suliţi.
Redeşteptaţi de focul aducerii-aminte În primăvara caldă şi castă care vine, Să ne trăim viaţa în dragoste fierbinte, Şi spre-nvierea noastră să ne sfinţim, creştine!
La moara lui Felix 