Ușorul ușii poartă-adânc crestat, Ca un răboj de-aducere aminte, Urme de prunc prin vreme aburcat Pe brațe și pe umeri de părinte.
Cu fiecare a crescut și-un vis Până la pragul cel de sus și... peste, Căci aripile-atunci li s-au deschis Și-n tocul ușii au rămas doar creste.
Ne-am bucurat de fiecare semn Și-am fi împins în sus de ei, să crească, Dar timpul a zburat și azi în lemn Doar amintirea poate să vorbească.
O lacrimă se scurge pe ușor, Căci doare până-n oase neputința De-ai ocroti mereu în drumul lor, Dar mai avem iubirea și credința.
Și lângă tocul ușii, în genunchi, Cu capul până la vreo crestătură, Trimitem rugăciunea din rărunchi Spre Cel ce ne-a iubit fără măsură.
Părinte bun, avem copii plecați Și-am vrea să-i știm în fiecare clipă De mâna Ta divină protejați, Purtați pe-a sfintei îndurări aripă.
Ți-am mulțumit atunci când ni i-ai dat Și când le-ai fost... soluție-n probleme, Ascultă-ne și-acum, când ești chemat Lângă ușorii scrijeliți prin vreme.
Aștept un colet dinspre zări neumblate, Să vină din nord sau să vină din sud, Est, vest, dar aștept, căci aș vrea să aud Cuvinte rostite, nu vorbe lătrate.
Rănim dureros cu vorbire de spadă Și-n scrâșnetul vorbei mai punem venin, Cu zâmbete false, mușcăm, pironim, Având convorbiri cu-nfloriri de grenadă.
Mi-e dor, da, mi-e dor de vorbirea-nțeleaptă, De-acele cuvinte ce-n rană se pun, Cuvinte ce parcă zâmbesc când se spun Și-n marginea clipei de soare așteaptă.
Aștept un colet dar nu știu dacă vine, E criză de marfa pe care-o aștept, O lume-n derivă, lăsând drumul drept, Își pierde prin vămi cuvântarea de bine.
Nu, nu mai stau după cursa poștală, Sunt neguri pe zare, mai bine mă rog Ca semenii mei, într-un... cald dialog, Să-mbrace cuvinte în haine de gală.
Ascultă-mi, Te rog, rugăciunea, Părinte, Când focul rostirii e stins pe pământ, Și-ndreaptă-ne ochii spre sfântu-Ți Cuvânt, Căci este izvor nesecat de cuvinte.
