Tablou autumnal

Pe șevalet e  pânza încă goală
Dar toamna-și varsă marea de culoare
Din lan, din pom, din crâng, din iaz, din floare
Și toate prind pe pânză rânduială.

Imaginea se-ncarcă, prinde viață,
Din tinda toamnei se pornește vântul
Spre porumbiștea deșelând pământul
Și spre mătasea verde din fâneață.

De rodul greu din ram scâncesc proptele
Sub mărul plin de râsete rotunde,
Iar dinspre piersici simți cum te pătrunde
Belșugul galben până la plăsele.

E grea povara dulce din livadă
Cum și în cucuruz cu greu apasă,
Și peste tot, când seara-ncet se lasă,
Se-nchide-a mulțumirii acoladă.

Pe pânză-i rodul plin al unei toamne,
Iar șevaletul tace a uimire;
Privesc tabloul plin de mulțumire
Dar să-l semnez nu pot, semnează-l, Doamne!

Căci doar a Ta e din vecii rodirea
Chiar dacă noi mai scrijelim pe glie,
De-aceea pun pe pânza caldă, vie,
În loc de semnătură... mulțumirea!

Simion Felix Marțian

Toamna ca o clipă

Nechează lung colinele prin cai,
Și curg, în asfințitul dând să fiarbă,
Torentele de-aramă peste iarbă,
Venind cu întomnarea peste plai.

Se-ncarcă iar decorul cu tristeți
Și picură din toate elegie,
Iar bolta pare rece și pustie
Lipsindu-i zborul viu de cântăreți.

Mi-e toamnă-n toate și mă simt legat,
Și-mi par prea strâmte hainele de brumă;
Nu vreau să fiu un zbor ce se consumă
Cu fiecare anotimp plecat!

Și-n toamna ca un vânt cu-aripi ce dor
Am murmurat această apăsare,
Iar Cerul mi-a răspuns spre-ncurajare
Că viața e mai mult decât decor.

Că ele se succed din timp în timp,
Dar clocotul din noi e-o permanență,
Dacă dorim aceasta cu ardență
Sfidând cu viața orice anotimp.

Și gândul mi-l îndrept spre Dumnezeu:
Îți mulțumesc pentru lumină, Doamne,
C-am înțeles, și-n pragul astei toamne,
Că veșnicia-i anotimpul meu!

Simion Felix Marțian

Căutări

Mă caut în țipăt de toamnă-n extaz
Și-n glasul de-argint care cheamă din flaut,
În zbor avântat spre lumină mă caut,
Cu aripi bătute de soare-n topaz.

Mă uit după urme, dar duc în trecut
Și nu o să dau niciodată de mine,
De-acolo-am plecat înspre starea de... bine,
Cu strai din iubire și pace țesut.

Mă simt dedublat când mă caut confuz,
Căci am încă umbrele vechi pe retină,
Dar eu am un loc undeva în lumină,
Iar vechiul statut neguros mi-l refuz.

Mă caut? Sau... caut privind împrejur,
Să știu unde sunt, ca o nouă făptură,
Privind acest loc fără storuri de ură
În care abstractul primește contur.

La toate aceste-ntrebări îmi răspund
Adânci sentimente ce stăruie-n mine,
Căci locul iubirii e, Doamne, în Tine,
Și astăzi, iubind, eu în Tine m-ascund!

 Simion Felix Marțian

Anotimpuri

S-a auzit ceva, ca un oftat,
O cută pe cortina de tăcere,
Era tristețea frunzei în cădere,
Cu straiul ei de ruginiu pătat.

Deja e toamnă?- m-am trezit țipând,
Lăsați decorul vechi expus vederii,
Mai am de scris la poezia verii!
Dar frunzele cădeau pe rând, pe rând...

Prin noi curg clipe, ore, zile, ani,
Dar ne-mplinim în anotimpuri rostul,
Plătindu-i vieții, prin ce facem, costul,
Tot noi fiindu-i, însă, artizani.

Trăim cu viză de flotant aici,
Privind spre veșnicia ce ne-așteaptă,
Dar fiecare anotimp e-o treaptă
Urcată cu-mpliniri, mai mari, mai mici...

Știind că viața-i doar un episod
Ce se consumă-n scrijelirea gliei,
Privind spre anotimpul veșniciei
S-avem aici, în toamna vieții, rod!

Simion Felix Marțian

Să fie lumină!

Se sting în noaptea lumii felinare
Și-adorm în iarba neagră licurici;
Prea multă beznă-i, Doamne, pe aici
Și-i prea devreme, totuși, de culcare!

În straiul ei lejer de indolență
Adoarme omenirea somn profund,
Și-n umbre tremurânde ce se-ascund
Se-aude râsul beznei cu stridență.

Apasă întunericul strivind
Credința și speranța și iubirea;
E, oare, condamnată omenirea 
Să meargă spre sfârșitul ei, dormind?

Dar nu, lumina nu a dispărut,
Și pleoapa adevărului tresare:
Hei, oameni buni, ieșiți, afară-i soare,
Și sunt atâtea lucruri de văzut!	

Isus, Lumina lumii, e cu noi
Și pus-a raze și-n fiii luminii,
Sfidați și beznele și mărăcinii,
Purtați de al iubirii Lui șuvoi.

Sorbiți lumină pentru veșnicii
Și luminați în jur, ducând Cuvântul,
Căci bezna nu poate-nghiți pământul
Cât noi suntem, prin Adevăr, făclii!

Simion Felix Marțian

Dor de pace

Tot albi sunt porumbeii, ca și ieri,
În zborul lor pe-un cer la fel de-albastu;
De ce, dar, ies lăstari de neplăceri
Din rădăcini de ură și dezastru?

De ce se-aud din beznă nechezând
Cai nărăvași ce-azvârle din copite?
De ce-s în zare zale zăngănind,
În șuierat de sulițe-otrăvite?

Planeta pare-o pungă cu venin
Ce scuipă foc atunci când e atinsă,
Și cerul ei degeaba e senin
Când dragostea în oameni este stinsă.

Orice scânteie este un coșmar
Cu foc și cu explozii iminente,
Vorbim lătrând, ne mângâiem prea rar,
Și gheața ține loc de sentimente.

În lumea urii e-un nestins război
Și ura ei începe să ne doară,
Dar dacă pacea o purtăm în noi,
Preaplinul ei va da pe dinafară.

Mi-e dor de pacea care face dig
În calea revărsărilor de ură,
Și ca să fie cald unde e frig
Iubire pune unde e spărtură.

Mi-e dor de omul bun și luminos
Ce-aleargă după pace cu ardoare,
Mi-e dor de pacea care-o dă Cristos
Căci ce e de la El nicicând nu moare.

Simion Felix Marțian

 Locul meu

Eu mă duc să vă pregătesc un loc (…) ca acolo unde sunt Eu, să fiţi şi voi.”(Ioan 14:2-3)

Tu m-ai iubit încă de la-nceput,
De când zideai, rostind imperative,
O lume din nimic, din nevăzut,
Iar pentru mine, cel creat din lut,
Edenul numai din superlative.

Da, pentru mine modelai splendori
Într-o nemăsurată bogăţie
De zumzete, arome şi culori,
Dar cea mai preţioasă-ntre comori
Era neprihănita-Ţi părtăşie.

Mi-ai dat Edenul, locul minunat
Ţesut din dragoste doar pentru mine;
Ah, cum am putut fi aşa ingrat
Păşind, prin răzvrătire, în păcat
Şi despărţindu-mă de Cer, de Tine!

În bezna-n care-apoi m-am adâncit
M-am contopit prin trudă cu ţărâna
Din care eu eram alcătuit,
Udând-o cu sudoarea, istovit,
Şi lacrimile ce umpleau fântâna.

Tu m-ai iubit, însă, neîncetat
Şi mi-ai propus o nouă întâlnire
Aici, pe-un deal spre care-am alergat
Cu toată vina mea împovărat,
Să fiu iertat privind... la răstignire.

Te-ai dus apoi, al Golgotei erou,
Şi poate m-ar fi doborât furtuna
Dacă n-ai fi promis, ca un cadou,
Că mergi să-mi pregăteşti un loc, din nou,
Să fiu cu Tine pentru totdeauna.

Să fiu cu Tine iar, ca la-nceput?
O, Doamne, zbor cu dor aprins în mine
Către splendori cum omul n-a văzut
Şi mintea lui încă n-a conceput.
Mi-e dor, Doamne, mi-e dor! Mi-e dor de Tine!

Simion Felix Marțian

Orizont marin

Cu hohot de nelinişti se zvârcoleşte marea
Şi zbuciumul ei tainic se sparge-n albatroşi,
Îi simt în valuri pulsul şi-n orizont chemarea
Spre ţărmuri de odihnă cu zorii luminoşi.

Mă-mbrac cu valul rece şi alge-mi pun pe tâmple,
Dorind ca spre limanuri cu râvnă să înot,
Dar neştiind că drama urma-va să se-ntâmple:
Ah, orizontul fuge şi simt că nu mai pot!

Abisul greu mă soarbe înfăşurat în spaime
Iar bolta plumburie apasă greu şi ea,
Şi-n sufletu-mi, speranţa mai poate să îngaime:
Dar unde-i orizontul? Unde e ţinta mea?

Când disperarea-ncearcă din mine să se-adape
Şi punctele de sprijin se clatină pe rând,
Îmi amintesc deodată că pot umbla pe ape
Şi pune frâu la valuri, numai aşa: crezând!

Se-aprinde orizontul când soarele apare
Şi iarăşi siguranţa pluteşte-n jurul meu,
E-acolo şi limanul, doar la un pas... mai mare,
Un pas pe care-l face cu mine Dumnezeu!

Simion Felix Marţian
Eforie Nord, 24 iulie 2018

Tăcuta lume

Se tace îndârjit, abrupt, rapace,
Conspirativ se tace-n cârdășie,
Pe un pământ bolnav de limbuție
De Dumnezeu tot mai vârtos... se tace!

Cancanuri colorate viu, vivace,
Absorb atenții măsluind lumină,
Iar viața însăși este clandestină
Când de Cristos și jertfa Lui... se tace!

Se scrie încordat, febril, tenace,
Despre mondenități sau vernisaje,
De flecăreli alimentând miraje,
Dar despre mântuire doar... se tace!

De ton trezite gamele buimace
Se-nflăcărează-n cântece ritmate;
Se cântă despre tot și despre toate
Însă de viața veșnică... se tace!

Iar când lumina-n galerii își face
Noi curcubeie-n pânze pe simeze,
O lume pare să se-nfiripeze
Dar despre scene biblice... se tace!

Vremelnicia s-a ornat, dibace,
Captând atenția sferă cu sferă,
Iar omul prins în cursa-i efemeră
Despre ce-i veșnic și vital... doar tace!

Dar cei ce știu, prin orișice mijloace
Să etaleze lucrurile sacre
Și prin angajament să se consacre:
Vom scrie, vom vorbi, dar... vom și face!

Simion Felix Marțian

Aprindeți lumina!

Pocnind din tunete vestind furtună,
Pe fața lumii neguri se-mbulzesc,
Și cresc cu-mpletituri perfide, cresc,
Și-n jurul lor primejdii noi se-adună.

Pe drumul vieții înghițit de bezne
Drumeți se rătăcesc debusolați,
Și-n mlaștina cu ochii bulbucați
Se-afundă-ncet, încet, mai sus de glezne.

Salvarea lumii este în lumină
Și-n drumul drept prin adevăr trasat;
Este urgent, nu e de amânat,
Ieșiți la drum cu torțele în mână!

Tu porți în tine magica scânteie,
Cunoașterea de Cer, de Dumnezeu,
Și poți s-aprinzi pe drumul nopții greu,
Nu doar făclii, ci ample curcubeie.

E sarcina acelor care știu,
A celor care poartă-n ei lumină,
Să spună că-n curând are să vină
Acel ce-a înviat și este viu!

Asumă-ți rolul și-nțelege bine
Că tu ești astru, nu ești licurici,
Să dai lumină-n jur, acum și-aici,
Și… nu uita: Cristos este cu tine!

Simion Felix Marțian