Dezgheț prin iubire

Se strâng, vorbind în vifore, nămeții,
Să hotărască de comun acord
Că singura direcție e... nord
Și singura culoare e a gheții.

Iar gerul scrie-n nota răzvrătirii,
Cu țurțurul făcut ad-hoc stilou,
Un cântec pentru anotimpul nou,
O odă pentru vremea neiubirii.

În lumea ca depozit frigorific
Privim la termometre siderați,
Noi, oameni de zăpadă înghețați
Făcuți „polari” cu titlu onorific.

Dar noi am fost creați pentru iubire,
Iar clocotul vulcanului din noi
Topea cândva al izolării sloi
Și încălzea în jur pentru-nflorire.

Putem scăpa planeta de-nghețare,
Primind iar sevă din izvor divin,
Și sub un cer redevenit senin
Să ne iubim din nou cu-nflăcărare.

Dar trebuie ca noi, în suflet... minimi,
Să ne-ncălzim și să cântăm mereu
Un imn pe care-l scrie Dumnezeu
Cu degetul iubirii Lui... pe inimi!

Simion Felix Marțian
Siegen, 4 februarie 2023

Iarna iubirii

Se-aude prin ramuri al iernii prolog
Cu vaiere lungi și stridente,
Și ursu-și împinge tăcerea-n bârlog
Trăind izolări... recurente.

E frigul aievea? Miroase a frig?
Călcând prin tăceri pân-la gleznă
Îi dăm obstinați neiubirii câștig.
Lăsând dialogul în beznă.

Grilaje de fier ridicăm între noi,
Scrâșnind în țâțâna neunsă,
Și-având iarnă-n suflet privim înapoi
Spre dragostea tot mai ascunsă.

Ne strângem comori, ne iubim în oglinzi,
Dar n-avem spre alții iubire,
Și mâinile-ntinse de cei suferinzi
Rămân atârnate-n râvnire.

Răcelii de gheață îi suntem captivi
Și lanțul acesta ne ține,
Dar încă se poate să fim afectivi,
Iubirea nu-i toată ruine.

Nu-i dragostea toată atinsă de ger,
Căci ea-i de divină sorginte,
Iar Cel ce-i iubire revarsă din cer
Spre inimi torentu-I fierbinte.

E iarna iubirii, când focuri se sting,
Dar dragostea încă e vie
În fiii luminii, când ceru-l ating
Cu ruga din inimi, solie.

Simion Felix Marțian

În ger, despre căldură

De mușcătura gerului câinos
Scâncește alb zăpada sub picioare,
Iar florile de gheață uimitoare
Dau zorilor sărutul dureros.
	
Copacii suri sunt amputați de ger,
Trosnind a neputință și-a durere,
Și-n croncănit și cioburi de tăcere
Își pun bandaje sinilii de cer.

Resimte ca o rană tot ce-i viu
Îmbrățișarea pătimaș-a iernii,
Din zori cu ger la frigul din vecernii
Și nopțile tăioase-n strai corbiu.

Și dacă gerul crunt, acum în toi,
Îl definim ca lipsă de căldură,
Răceala-n lume, izbucnind în ură,
Este absența dragostei din noi.

Cum biciuiți de vânt fugim de ger
Și căutăm căldura cu ardență,
Să căutăm și-a dragostei prezență
Și lumea va ieși din frigider.

Să ne iubim cu suflet cald mereu,
Dând păcii șansa ce i se cuvine,
Și-abia atunci vom înțelege bine
Că Dragostea e Însuși Dumnezeu!

Simion Felix Marțian

Speranță la apusul vremii

Cu iarna planetei în gânduri și-n pleoape,
Și viscolul vânăt al grijii profunde
Bătând la fereastra ce dă spre niciunde,
Simți gongul final cum vibrează pe-aproape.

Planetă-ncotro? - țipă-n tine-ntrebarea
Când vezi cum în față se cască abisul,
Ai vrea să visezi, te ciupești, însă visul
E totuși real, se întunecă zarea.

Nu, n-ai fi crezut să fii martor când drama
Își poartă eroii spre scena finală;
Lumina la rampă se stinge, și-n sală
Își face loc bezna, se-aprinde doar teama.

Te biruie gerul, dar gându-ți șoptește
Că este salvare, speranța e vie,
Și vezi pe un drum care duce-n vecie
Cum crucea uscată din deal înverzește.

Pe-acolo se urcă și, treaptă cu treaptă,
Pășești, când genunchii dau muguri de rugă,
Spre locul în care etern se conjugă
Iubirea și pacea. Cristos te așteaptă!

Simion Felix Marțian

Simfonie de iarnă

Decorul alb cu falduri de tăcere
Apasă pe retină dureros,
Fiind prea greu de-atât de mult... frumos
Ce dă scânteie de extaziere.

Pe liniștea de vată scriu alene
Steluțele, cu vechi caligrafii,
Și fulgii se adună-n poezii,
Urcându-și epitetele-n troiene.

Dar unde-i viața? Căci câmpia tace.
Și râul tace. Și copacii tac.
Doar negrul croncănit ieșind din frac
Vibrează greu sub alba carapace.

E fascinant, dar e prea mare costul 
Acestui alb și rece anotimp,
Căci, Doamne, Tu de dincolo de timp
Le-ai stabilit precis la toate rostul.

Dar când mi-ai spus că seva curge vie,
Brodându-i primăverii haine noi,
Am înțeles că viața e în toi
Și în a iernii albă simfonie.

Și-un cântec poartă-n drumul către mâine,
Ce trece prin al iernii labirint,
Spre slava Ta, zăpezile de-argint,
Ținând la piept mult așteptata pâine.

Simion Felix Marțian
Siegen, 4 ianuarie 2023

Rugăciune în pragul noului an

„Dumnezeu S-a uitat la tot ce făcuse şi iată că erau foarte bune.” (Geneza 1:31a)

Prin Logos toate s-au înfăptuit,
Creaţia întreagă-i o minune
Iar când lucrarea,Doamne, ai isprăvit
Spre tot ce ai făcut Tu ai privit
Şi ai văzut că toate-s foarte bune.

Eram cotat ca „foarte bun”şi eu
Fiind administrator pe planetă,
Purtam în mine chip de Dumnezeu
Dar m-a îngenuncheat păcatul greu
Şi mi-a mânjit această etichetă.

A trebuit să fie un Calvar
Marcând a veşniciilor răscruce,
Şi Fiul Tău, aducător de har,
Să-mi curăţească eticheta iar
Murind pentru păcatul meu pe cruce.

Acum, cu tot ce am dumnezeiesc,
Cu tot ce regăsesc curat în mine
Vreau să fac lucruri bune şi doresc
Să pot, la fel ca Tine, când privesc
La ce-am făcut, să spun că-i foarte bine.

Aş vrea să îmi dispară din auz
Păcatul vechi, tot zornăindu-şi lanţul,
Făcându-mă adeseori confuz,
Şi n-aş mai vrea ca iarăşi să mă scuz
Când, la sfârşit de an, îmi fac bilanţul.

Căci eu privesc la anul ce-a trecut
Şi caut cu-ndârjire numai bine,
Dar din ce văd prin ceea ce-am făcut
Nu-s impresionat în mod plăcut
Şi nu te mulţumeşte nici pe Tine.

Însă ştiind că eşti îndurător,
Pentru iertare eu te rog fierbinte
Şi pentru har în anul viitor,
Pentru ca la bilanţul următor
Să fii de mine mulţumit, Părinte.

Simion Felix Marțian

Omisiune în Gazeta de Betleem

De multe veacuri setea arzătoare,
Mocnind în spuza vremurilor, greu,
Tânjea după izvor, după răcoare,
Era nevoia vie de-mpăcare
A omenescului cu Dumnezeu.

De multă vreme aştepta pământul
Să se deschidă punte către cer,
Legând astfel teluricul cu Sfântul
Cum din vechime glăsuia Cuvântul
În prorocii ţesute în mister.

Când vremea s-a-mplinit, ca-n scrisul filei,
Divinul într-un Om S-a întrupat
Venind din cer cu revărsarea milei,
Dar pe pământ nici n-a fost „ştirea zilei”
Şi nici în clasamente n-a intrat.

Au fost doar  turmele sub clar de lună
Şi, lângă ele stând, nişte păstori
Când a venit din ceruri vestea bună;
N-au fost nici scribi, nici cronicari să spună
Că au sosit ai mântuirii zori.

Se derulau alte evenimente,
Erau şi-atunci, ca azi, mondenităţi.
Salvarea-n faţa morţii evidente
Nu părea ştire pentru clasamente,
Nu putea trece la priorităţi.

S-a dezbrăcat de cer Dumnezeirea
Venind în ieslea devenită pat
Să scape de la moarte omenirea,
Un fapt uluitor, sfidând gândirea,
Şi totuşi ocolit, netrâmbiţat.

Se urmăreşte şi acum, tenace,
Al senzaţionalului miraj,
Însă Isus e „ştirea”despre pace
Iar ce-i spiritual nici azi nu face
Şi nici atunci nu a făcut... tiraj.

Primiţi azi vestea bună, mântuirea,
Chiar dacă nu e ştire pentru top:
În iesle-a poposit Dumnezeirea
Şi-I mai vedem şi astăzi strălucirea,
Dar nu cu ochi de gazetar miop.

Simion Felix Marțian

Vestea bună

Divinul cântec devenit colind,
Având în Betleem un început,
Străbate veacurile glăsuind:
Isus Mântuitorul S-a născut!

A împletit şi armonii şi crez
Făcând mesajul vieţii cunoscut,
Vibrând fierbinte-n suflet, până-n miez:
Isus Mântuitorul S-a născut!

O lume-ntreagă s-a trezit din somn
La cântecul din dragoste ţesut,
Aflând de-al mântuirii noastre Domn:
Isus Mântuitorul S-a născut!

Cu inimi pline de iubirea Lui
Şi de mesajul vieţii absolut,
Să spunem: altă mântuire nu-i,
Isus Mântuitorul S-a născut!

Şi cântul nostru răsunând în ger
Să poarte-n el mesajul ne-ntrecut:
E viu în veci şi ne aşteaptă-n cer
Acel în Betleem atunci născut!

Simon Felix Marţian

Colind

Se brodează fulgi pe zare
Într-o cernere din cer,
Ca un strai de sărbătoare
Alb de nea și de visare,
Dalbe flori și leru-i ler.

Pe tăcere, cu lumină,
Glasuri de colindători
Scriu cântarea lor divină,
Pacea-nmugurind senină,
Leru-i ler și dalbe flori.

Larg li se deschid în cale 
Porți cu ivăre de ger,
Ca să intre, triumfale,
Iesle, Prunc și... osanale,
Dalbe flori și leru-i ler.

Vin copii cu vestea mare
Și cu ei cântă ninsori,
Căci sub nimbul de candoare
E Isus în fiecare,
Leru-i ler și dalbe flori.

Sărbători înmiresmate
Fie peste toți, de sus,
Și-nflorind în bunătate
Să cântăm în unitate
Leru-i ler pentru... Isus!

Simion Felix Marțian

Conjugări

Navigăm furtunos, într-un slalom nebun,
Evitând greutăți angajați în viraj
Și, gonind absorbiți de-al averii miraj,
Conjugăm mult prea fals: „eu sunt bun”, „tu ești bun”.

Am uitat să zâmbim, sau o facem cu fard,
Și-un salut îl vedem ca pe-un moft demodat,
Suntem mici roboței ticăind sacadat
După noul program: „eu am card”, „tu ai card”.

Nu ne leagă nimic? Ba ne leagă-un destin
Și pe-acela putem să îl facem frumos,
Căci suntem mântuiți, suntem frați în Cristos
Și putem spune-n cor: „sunt creștin”, „ești creștin”.

Renunțând la miraj și la țeluri lumești,
Vom vedea că în jur este soare, sunt flori,
Că în semeni sunt mari, minunate comori,
Și cu ei să rostim: „eu iubesc”, „tu iubești”.

Zbucium, stop! Alt traseu vreau de-acum să-mi ofer,
Jalonat cu izbânzi și pavat cu cântări,
Drumul dragostei Lui, care duce spre zări
Și pe care să spun: „merg în cer”, „mergi în cer”.

Simion Felix Marțian