A mai trecut un anotimp prin noi,

Cutreierând prin nevăzute breşe,

Şi dacă ieri ne-mbujorau cireşe,

Ne şiroiesc acum în suflet ploi.

 

Ne-au triluit amiezi cu ciocârlii

Pe săgetări de rândunici măiestre,

Şi-acum ne dor albastrele ferestre

Prin care fug cocorii cenuşii.

 

Şi calendarul fâlfâie zbârlit

În aşteptarea argintatei brume,

Şi-n întomnarea coborând pe lume

Mă simt aşa, deodată, stingherit.

 

Mă scutur însă de acest tablou

Ce mă îndeamnă la melancolie,

Şi-mi zic, vibrând, că toamna-i bogăţie,

Cu-nţelepciune bonus, sau… cadou.

 

Şi,-nseninat în universul meu,

Îngenunchez pe frunze, strigând: Doamne,

Dă-mi bucuria iminentei toamne

Ca dar divin, căci Tu eşti Dumnezeu!

 

Simion Felix Marţian

 

Cu hohot de nelinişti se zvârcoleşte marea

Şi zbuciumul ei tainic se sparge-n albatroşi,

Îi simt în valuri pulsul şi-n orizont chemarea

Spre ţărmuri de odihnă cu zorii luminoşi.

 

Mă-mbrac cu valul rece şi alge-mi pun pe tâmple,

Dorind ca spre limanuri cu râvnă să înot,

Dar neştiind că drama urma-va să se-ntâmple:

Ah, orizontul fuge şi simt că nu mai pot!

 

Abisul greu mă soarbe înfăşurat în spaime

Iar bolta plumburie apasă greu şi ea,

Şi-n sufletu-mi, speranţa mai poate să îngaime:

Dar unde-i orizontul? Unde e ţinta mea?

 

Când disperarea-ncearcă din mine să se-adape

Şi punctele de sprijin se clatină pe rând,

Îmi amintesc deodată că pot umbla pe ape

Şi pune frâu la valuri, numai aşa: crezând!

 

Se-aprinde orizontul când soarele apare

Şi iarăşi siguranţa pluteşte-n jurul meu,

E-acolo şi limanul, doar la un pas… mai mare,

Un pas pe care-l face cu mine Dumnezeu!

 

Simion Felix Marţian

 

Un geamăt alb ne pare bolta-ntreagă,
Cu soare lăbărțat și incisiv
Ce își revarsă focul, obsesiv,
Pe iarba cenușie, slăbănoagă.

Privirea soarbe un tablou absurd,
Căci tac și cristalinele izvoare,
Iar câmpul dă lăstari de... disperare,
Rânjind prin cicatrici cu hohot surd.

Dar când un nor dă zării un sărut
Și lângă el apare încă unul,
Se-aprinde fulgerul, se-aude „tunul”
Și seceta rămâne în trecut.

Căci curg din cer perdele argintii
Purtând în țesătură stropi de viață,
Și curgerea aceasta ne învață
Raportul „a ploua” cu „a trăi”.

E secetă în câmp spiritual
Și, Doamne, am plecat de la izvoare, 
Iar setea arde-adânc în piept și doare;
Dă-ne prin Duh ploi de fluid vital!

Să înverzească inimi pentru Tine
Și-n clocot viu să Ți se-nchine-apoi,
În curgerea de-argint a sfintei ploi 
Văzând și har și-amprentele-Ți divine.

Simion Felix Marțian
Vulcan, 15 august 2026

Îmi iau cuvintele la subsuoară
Și snopul greu de gânduri pe rucsac,
Pornind spre zări ce-n cale se desfac,
Prin spini ce-nvață tălpile să doară.

Cu versul meu aș vrea să sap fântâni
În arșița ce arde ca o sete,
Din care-apoi să curgă pe-ndelete
Răcori ce smulg dogoarea din țâțâni.

Și-aș vrea să fac din epitete scări
Ce urcă îndrăzneț spre bolta-albastră,
Și-n ea să scriu cu versul o fereastră
Pe unde să ne vină-mbrățișări.

Am planuri, Doamne, pentru versul meu,
Dar aș dori întâi să-Ți placă Ție,
De-aceea pune-mi Tu în poezie
O forță care sparge steiul greu.

Și n-aș mai face nici fântâni, nici scări,
Ci-n muntele imens de nepăsare
Aș tot săpa spre dragostea Ta mare,
Pentru-osteniții lumii, largi cărări.

Simion Felix Marțian

Atunci când L-am atins pe Dumnezeu,
Au dispărut în hăuri abisale
Busole, hărți și puncte cardinale,
Și-am fost în Univers doar El și eu.

Atunci când L-am atins pe Dumnezeu
Eram vulcan ce erupea fierbinte,
Și-n izbucnirea mea de simțăminte
Se-nvăpăia al dragostei nucleu.

Atunci când L-am atins pe Dumnezeu,
Simțeam că-mi curg din inimă cascade,
Și stropi de-argint, cu mii de miriade,
Purtau în ei boboci de curcubeu.

Atunci când L-am atins pe Dumnezeu,
Îmi înflorea și lacrima sub pleoape,
Și pacea mă învăluia de-aproape
Ca-ntr-un tihnit apus violaceu.

Atunci când L-am atins pe Dumnezeu,
Ceva din El a coborât în mine,
Căci de atunci, senzația de... bine
Este într-un continuu apogeu.

De când eu L-am atins pe Dumnezeu
Cu rugăciunea mea de foc încinsă,
Ea, ruga mea, e tot spre El întinsă,
Și-n mâna Lui o să o țin mereu!

Simion Felix Marțian

E roua grea de-atâta curcubeu
Și-i greu de ciripituri portativul,
În vara care-și cântă laitmotivul:
Cu pași de grâne trece Dumnezeu!

Văzduhul fierbe-ncet la foc de maci
Și florile cu-arome vii brodează
Pe poala zilei, albă în amiază,
Prin umbre ațipite sub copaci.

Dospește tihna când în asfințit,
Din lanul sărutat de vâlvâtaie,
Se scrie pe-a imensității foaie
Un cânt cu-al greierilor țârâit.

Coboară noaptea peste caprifoi,
Purtând pe strai tăceri înmiresmate
Și stele ce clipesc parcă mirate,
E vară-n toate și e vară-n noi.

Inspir miresme și, pătruns de ea,
De vara coacerii, mă rog fierbinte:
Ajută-mă, Preabunule Părinte,
Să fiu un spic bogat în holda Ta!

Simion Felix Marțian

Se coboară psalmii pe cărări celeste
Ca-ntr-o împletire tainică de punţi,
Când privirea-ntreabă vinetele creste:
Oare, ajutorul vine de la munţi?

Dar pe mâna dreaptă se aşaz-o umbră
Şi din încordare- iată!- mă destind,
Când cu fâlfâire sură starea sumbră
Pleacă de la mine, eu înmugurind.

Şi mi-e ferm piciorul pe poteci abrupte,
Căci Acel ce este din vecie Domn
Fi-va lângă mine, ne-ncetând să lupte,
Pavăză fiindu-mi veşnicu-I nesomn.

Temerile toate, ca nişte hăţişuri,
Cad când stau la umbra Celui Preaînalt
Şi se duc la vale peste grohotişuri,
Eu primind tăria stâncii de bazalt.

Tu eşti din vecie dragoste, Părinte,
Şi-am văzut ce-nseamnă lângă Tine-a sta,
De aceea, Doamne, te rugăm fierbinte:
Peste toţi şi toate lasă umbra Ta!

Simion Felix Marţian

Mi-e vară, Doamne, dincolo de stare
Și curg în lanul sângerând cu maci,
Și eu și spicul împușcați de soare
Când razele apasă pe trăgaci.

Mi-e vară, Doamne, ca un plin de viață,
Topit în verdele  înmiresmat
Cu iarba care-ncet, încet învață
Să cânte greierește pe-nserat.

Mi-e vară, Doamne, ca o bucurie
De cânt pe portativ de ciocârlii,
De pom rotat care-n amiezi îmbie
Cu umbra deasă de tăiat felii.

Mi-e vară, Doamne, ca o împlinire,
Sorbind nectarul zilei strop cu strop,
Dar pentru că e timpul de rodire
Mă-ntreb dacă sunt vrednic pentru snop.

Mi-e vară, da, dar secerișul vine
Și tare mi-aș dori, Tată Divin,
Să-mi fie spicul aplecat spre Tine,
De sfântă închinare și de... plin!

Simion Felix Marțian
Vulcan, 13 iunie 2026

Ne bate vara-n geam cu cer senin,
Punându-și în cosițe fulgi de soare,
Și pentru-a ne seduce pe deplin,
Cu primul pas surâde-a... sărbătoare.

Ducând parfumul florii de măceș
Pe pajiștea ce-a înflorit ca ia,
Cu brațele-i din ramuri de cireș
La pieptu-i cald strânge... copilăria.

Și, înflorind sub cerul de topaz
Cu soarele ce-și mână bidiviii,
Ne picură în suflete extaz,
Căci astăzi ne sărbătorim copiii.

Iubindu-i, le dorim tot ce-i frumos
Și-am vrea pe ani să le-atârnăm odoare,
Noi suntem limitați, neîndoios, 
Dar Dumnezeul nostru este mare.

O, Doamne bun, Tu ne-ai făcut părinți
Cu-acești gingași boboci de veșnicie,
De-aceea azi cu mulțumiri fierbinți
Ne închinăm și spunem: Slavă Ție!

Dar vrem să-i știm mereu sub mâna Ta,
Prezent etern de binecuvântare,
Căci dacă Tu-i vei binecuvânta
Viața le va fi o sărbătoare.

Simion Felix Marțian 

Pe ulițele vremii bate vântul
Și-n curțile-i închise latră câini;
Și-a pus zăbrele și zăvor pământul
De care-atârnă noduroase mâini.

Duhnește rău a moarte pregătită
La foc intens, cu ideologii.
Cine să vadă lacrima strivită
În pleoapa inocentei nostalgii?

Lumina-i grea de arcuri încordate
Și-orice cuvânt înțeapă dureros,
Când zâmbetele sunt încătușate
Iar un salut e scrâșnet veninos.

Având restricții și la simțăminte,
Clamăm lozinci cu softul programat.
Mi-e dor de-un „Bună ziua!” spus fierbinte
Sau – de ce nu? – „Christos a înviat!”

Mi-e dor de oameni plini de bunătate
Cu zâmbetul senin „la purtător”,
Mi-e dor de ștrengării nevinovate,
De cântecul din inimă mi-e dor.

Mi-e dor de-o lume... altfel, cu iubire,
În care se trăiește luminos.
Hei, oameni buni, vă dau acum de știre:
Găsim acestea toate la Cristos!

Simion Felix Marțian