„Cât va fi pământul, nu va înceta semănatul și seceratul, frigul și căldura, vara și iarna, ziua și noaptea!” (Geneza, 8:22)
Bat din palme norii scuturând zăpadă, Act care-n scenariu nu era trecut, Și-adierea caldă azi e cavalcadă, Vânt ce-ngheață floarea numai c-un sărut.
Pe decorul verde se chircesc corole Ce râdeau în soare până de curând Și, înfășurându-și umerii-n etole, Zgribulite-ntreabă: Când intrăm noi? Când?
Primăvara vine, primăvara trece, Chiar și calendarul e debusolat C-a dat buzna iarna cu suflarea-i rece Și cu nonșalanța de-anotimp privat.
Alarmarea crește și nesemănată Când în termometre dansu-i nebunesc, Rânduiala noastră este răsturnată Și-alte anotimpuri, iată, se ivesc.
Panicați, ne-ntrecem în a da sentința: Pentru vremea asta este prea mult ger! Și privim cu spaimă și cu neputință Spre oriunde-n lume, numai nu spre cer.
O fi primăvara, poate, mai ciudată, Sau nu e-mbrăcată cum era mereu, Dar urmează și ea partitura dată, Și bagheta este doar la Dumnezeu!
Întâlnirea gadarenilor cu Mântuitorul nu a fost și o întâlnire cu mântuirea. De fapt, ea este memorabilă tocmai din cauza tragismului ei final. E dureros să respingi mântuirea, când ți se oferă pe tavă, în propria-ți ogradă.
Ce s-a întâmplat, de fapt? Isus a ajuns în Decapole, după ce a traversat împreună cu ucenicii lacul Ghenezaret, uimindu-i cu potolirea furtunii. Încă de la debarcarea pe malul estic, au fost întâmpinați de un spectacol înspăimântător: un om posedat de demoni, care trăia în peșteri funerare și care era foarte periculos pentru semenii săi.
Omul acesta nu putea să fie ținut legat, pentru că rupea lanțurile și obezile. Demonul din el, care era de fapt o „legiune” de duhuri, L-a recunoscut pe Isus atunci când Acesta i-a zis: „Duh necurat, ieși afară din omul acesta!”( Marcu, 5:8) Și pentru că în apropiere era o turmă de porci, I-au cerut lui Isus, dintr-un motiv care nouă ne-a rămas necunoscut, să-i lase să intre în ei.
Tot o enigmă e pentru noi și motivul pentru care Isus a acceptat. Ceea ce știm însă, e faptul că au intrat în porci, care s-au aruncat în mare de pe povârnișul muntelui. Așa s-a așternut liniștea. Omul eliberat de demoni a încetat să mai zbiere, iar peste grohăitul porcilor s-au închis apele Ghenezaretului.
Când oamenii din cetate și de pe la fermele din împrejurimi au venit alarmați de porcari, scena care li se înfățișa privirii era uluitoare: „…iată pe cel ce fusese îndrăcit și avusese legiunea de draci, șezând jos îmbrăcat și întreg la minte.”(Marcu, 5:15) Reacția lor, însă, este neașteptată, pentru că, scrie evanghelistul, „s-au înspăimântat”.
Tocmai scăpaseră de primejdia pe care o constituia posedatul, de gălăgia lui, iar ei reacționează pe dos. Ce-i speria,de fapt? Liniștea? Prezența Celui care poruncea duhurilor? Sau poate că se obișnuiseră atât de mult cu cloaca aia de urlete și grohăituri, de demoni și porci, încât îi deranja susurul păcii. Și L-au rugat pe Isus să plece de la ei.
Da, mântuirea a trecut pe lângă ei, dar tragedia devine îngrozitoare când istoria se repetă sub ochii noștri. Când oamenilor li se pare că despărțirea de porci este un preț prea mare pentru eliberarea de demoni. Iar pacea începe să-i deranjeze. E prea multă liniște?
Doamne, ajută-ne să apreciem pacea care vine odată cu mântuirea!
Mi-e sete de albul hârtiei de scris Dar nu să îl sorb, ci el să mă soarbă, În verbe vărsându-mă, viu manuscris, Cu inima-n flăcări și patimă oarbă.
M-apropii de lexic privind hămesit, Cu foame atroce în gândul fierbinte, Dar nu să mănânc la festinul răvnit Ci eu vreau să fiu devorat de cuvinte.
Topit în idei, sentimente și zbor, În psalm să renasc, cu vibrații profunde, Cu cerul și stare și țel și decor, Un psalm pe altarul trăirii fecunde.
Să scriu cu iubire și-apoi să fiu scris, Să fiu și poet și poem deopotrivă, Înscris în cuvânt și tot lui circumscris, Absolutul tangent la trăiri relative.
Mă coc la cuptorul acestei dorinți, Dar până ce pârga din scris să o dărui, Spre ceruri înalț, în cuvinte fierbiți, O rugă în care din inimă stărui:
Dă-mi, Doamne, mai mult, tot mai mult și mai mult Din ceea ce face ca versul să ardă, Și-atunci când, scriind, voi tăcea să Te-ascult, Să simt cum vibrează a harului coardă.
Și-n scrisul ca jertfă adus la altar Să fie-nchinarea adâncă, adâncă, Purtată spre Tine pe aripi de har Chiar dacă... și zgura mai dăinuie. Încă.
