Corbii Cheritului

DSC_0151a

Purtând mantaua ca o consacrare,
Ilie a plecat din Galaad
Chemat de Tine, Doamne, în lucrare
Să năruie Baalii la altare
Sub ploi care la rugăciune cad.

Tot drumul lui era trasat de Tine
Şi el, prorocul, asculta smerit,
Pe căi adesea vitrege, străine,
Dar nu s-a îndoit, ştiind că-i bine
Când Tu l-ai îndrumat: Mergi la Cherit!

Un loc pustiu, doar un pârâu în vale
Cu susur cristalin, un firicel,
Dar el ştia, în gândurile sale,
Că supunându-se voinţei Tale,
Tu, Doamne, Te vei îngriji de el.

N-a fost deloc dezamăgit prorocul
Şi, cunoscându-Te, n-a fost uimit
Văzând cum corbii-nconjurau tot locul;
Ei, ascultându-Te, duceau cu ciocul
Pâine şi carne-n vale la Cherit.

De-atâtea ori vedem şi noi, Stăpâne,
Aripi de corb la geam, cu fâlfâiri,
Ce cu miros îmbietor de pâine
Ne-alungă temerile pentru „mâine”
Şi fac din „azi” o zi de mulţumiri.

Îţi mulţumim, Părinte, pentru toate,
Dar n-am vrea la durere să fim orbi,
Ci, îmbrăcaţi în strai de bunătate,
Să ducem din sfinţitele-Ţi bucate
Şi noi la alţii, tot în zbor de corbi.

Ajută-ne la asta, Sfinte Tată,
Când sunt în jur Cherituri care dor
Şi când nevoia-i generalizată,
Să fim mai generoşi ca niciodată
Iar Tu să ne înaripezi de zbor.

Simion Felix Marțian

Solstițiu

 

kkl

Ca-ntr-un tangaj între sordid și cast
Pe un ocean lipsit de echilibru,
Ne redresăm doar folosind balast
Și-având Cuvântul vieții drept calibru.

Striviți vremelnic între „nu” și „da”,
Într-un raport care mereu se schimbă,
Lumina-n viață o putem doza
Mutând cursorul ce pe ea se plimbă.

Spre maxim noapte, sau spre maxim zi
Mutăm cursorul către un solstițiu,
Și ce vom căuta vom și găsi
Ca rezultat acestui exercițiu.

Nimic nu poate fi eliminat,
Căci doar prin zi și noapte curge timpul,
Însă raportul poate fi schimbat
Dacă ne-alegem bine anotimpul.

Mergând spre „da”, spre „bine”, spre „corect”
Și căutând trăirea în lumină,
Intrăm pe-al slavei veșnice traiect,
Spre ’Mpărăția care o să vină.

Și straiul din contraste vii țesut
Se va schimba, găsindu-și puritatea,
Intrând într-un solstițiu absolut
Cu ziua lungă cât…eternitatea!

Simion Felix Marțian

Sonetul nopţii

DSC_0062a

Pe uriaşul nopţii şevalet
Divinul a golit de negru sacii
Şi a vopsit cu întuneric macii,
Smolind şi orizontul violet.

Cu tuş şi cu tăcere scriu copacii
Pe cerul nopţii luminat discret,
Şi-n beznă, pe-un nemuritor libret,
Cântând cu foc sparg liniştea brotacii.

Cu cât e întunericul mai dens,
Cu-atât mai deasă-i plasa de mistere
Ce dă lăstari de temeri fără sens.

Mă înfăşor în beznă şi-n tăcere
Dar fără teamă, căci un scut imens
Mi-e cerul tot, şi-n Domnul am veghere.

Simion Felix Marțian

Rusalii şi flori de câmp

Flori

Umplându-mi sufletul cu un flux proaspăt, intens, de frumuseţe, prin ochii larg deschişi a uimire şi admiraţie, cuget: frumuseţea ar fi inutilă dacă n-ar exista dragostea de frumos. Dar Creatorul, desăvârşit în înţelepciunea Sa, nu numai că ne-a înconjurat cu frumuseţe, dar a şi sădit în noi sensibilitate la frumos.

Creaţia este frumuseţe la superlativ, şi omul s-a hrănit cu această frumuseţe încă înainte de a încerca să-i dezlege tainele. Chiar şi atunci când mintea sa iscoditoare a început să rărească semnele de întrebare asupra creaţiei, dragostea de frumos l-a însoţit la fiecare pas, ducându-l adesea la extaz admirativ.

Dintre frumuseţile cu care Dumnezeu ne-a decorat planeta, la loc de cinste în inima omului se află florile. Uimit de coloritul, de mirosul, de gingăşia lor, omul le-a ocrotit, le-a îmbunătăţit, obţinând noi şi noi soiuri. Ba le-a şi înnobilat, alăturându-le numelor epitete precum „imperial” sau „regal”. Urmărind această cursă a „înfrumuseţării frumosului”, dincolo de rivalităţi şi meschinării, încântarea ajunge până la paroxism.

Coborând, însă, la sol de pe această scară a esteticului ascendent, găsim frumuseţea nativă, în stare pură. Redescoperim frumuseţea la ea acasă, ascunsă sub această sintagmă folosită ca nume generic: flori de câmp. Sunt florile pe care s-a oprit pensula din Cuvânt a Creatorului. Au, fiecare dintre ele, un nume, ştiinţific sau popular, au culoare proprie şi miros specific, au o viaţă a lor, mai lungă sau mai scurtă.

Se diferenţiază după locul unde trăiesc, fiind flori de şes sau de deal, flori de poiană sau de pajişti alpine. Dar mereu „flori de câmp” şi mereu împreună. Sunt admirate împreună, sunt mirosite împreună, sunt …folosite împreună. Da, chiar şi în buchete sunt mereu alături. Sunt consumate împreună, fie că vorbim de mierea de flori de câmp, fie de ceaiul de flori de câmp.

Vrăjit de frumuseţea policromă şi înmiresmată a acestui covor de vis, nu pot să nu fac o analogie: flori de câmp şi Biserica lui Christos. Biserica în care culorile şi miresmele se împletesc spre un efect încântător unic. Biserica în care frumuseţea a rămas nealterată în puritatea ei, care nu a cunoscut altoiul sau mutaţiile genetice. Biserica din care nici mierea nici infuzia nu pot fi suspectate de nocivitate, ci dimpotrivă. Biserica aşa cum s-a născut la Cincizecime.

Simion Felix Marţian

Cincizecime

DSCF3148f

Spre locu-I din ceruri plecase Isus,
Și ei, ucenicii,-n furtună
Simțeau că-i prea rece odaia de sus,
Și singuri sunt chiar și-mpreună.

Prin Duhul promis mai dădeau vieții sens
Tivind cu-ntrebările visul,
Ce dau pâlpâire misterului dens:
El cine-i? Și cum e Promisul?

Și cine-ar putea să Îi țină Lui loc,
Când Domnul străbate văzduhul?
Iar cerul răspuns-a cu limbi ca de foc:
Acesta-i Divinul, e Duhul!

Duh Sfânt ce-a încins mii de inimi atunci
Turnându-Și din ceruri fluidul,
Iar ei, pietre vii șlefuite-n porunci,
Bisericii pusu-i-au zidul.

Și-n curgerea ei zbuciumată prin ani
Spre zborul final și nemoarte,
Crescut-a în ciuda atâtor dușmani,
De noi Cincizecimi având parte.

Putere din cer? Da, putere din cer
E Duhul din Sfânta Treime,
Turnând în etern ce părea efemer,
Bisericii dând Cincizecime.

Spre locu-I din ceruri plecat-a Isus
Tăind ca un fulger văzduhul,
Dar astăzi e cald și-n odaia de sus
Și-n inimi e cald, căci e Duhul!

Simion Felix Marțian
Vulcan, 13 iunie 2016

Sonetul serii

seara a1Se-aprind tăceri în cenuşiu amurg
Cu licuricii-n dulce consonanţă
Şi, scăpărând mirat de la distanţă,
Alţi licurici se-aprind pe cerul murg.

Se-nstăpâneşte-a tihnei ambianţă
Şi beznele care în taină curg
Par opera vreunui dramaturg
Dând scenelor o nouă rezonanţă.

Foire, zarvă, zbucium contenesc,
Înfăşurate parcă-n nori de vată
Care pe marea liniştii plutesc,

Şi pentru ziua tocmai încheiată
Sub scutul protector dumnezeiesc,
Îţi mulţumesc din suflet, Sfinte Tată!

Simion Felix Marțian

Rai, copilărie şi cireşe

Cirese

Deşi vara mă invadează prin toate simţurile, cel mai mult o simt cu sufletul, când îmi bate la fereastra inimii cu cireşe coapte. Altfel n-aş putea nici să afirm că cireşele au gust de soare şi copilărie, nici să îmbrac cireşul cu pantaloni scurţi, trăgându-l de bretelele ramurilor încărcate.

Căţăratul într-un cireş, reper crucial al copilăriei, este accesarea unui univers nou, în care timpul are altă curgere. Clipele devin palpabile, coapte, gustoase, iar infinitul pare atârnat de crengi. Nu aţi trăit o astfel de experienţă? Nu-i târziu să vă copilăriţi.

Las amintirile să mă copleşească, vii, strălucitoare, zgomotoase, dezbrăcate de taine, dar nu-mi pot refuza o variaţie pe această temă.

Şi iată-mă privind sfârşitul celei de-a treia zi a creaţiei, un amurg fără asfinţit, căci soarele nu fusese creat încă, în care Creatorul contempla mulţumit ceea ce tocmai plăsmuise: un ocean de verde în care se detaşau pomii de toate soiurile. „Dumnezeu a văzut că lucrul acesta era bun”, ne spune Biblia, şi privirea Lui îmbrăţişase şi cireşul.

După ce l-a creat pe om, Dumnezeu i-a pregătit o grădină în care binele şi frumosul se îngemănau în chip armonios. Şi pentru că acolo erau „tot felul de pomi, plăcuţi la vedere şi buni la mâncare”, cu siguranţă că cireşul era printre ei. Nu-mi pot imagina Edenul fără cireşi.

Şi meditaţia mea continuă. Dacă omul s-ar fi lăsat sedus de cireş, aşa cum eu mă simt ispitit astăzi, istoria ar fi avut un alt curs. Dar Adam nu avusese copilărie. Nici Eva. Ei s-au „născut” adulţi şi pentru ei ispitirea venea şerpeşte din zona interzisă. Aşa că au fost izgoniţi din Rai, luând şi cireşul cu ei.

Personajele edenice au rămas în istorie, cireşul, însă, şi-a continuat drumul prin timp, inelându-şi anual calendarul sub coajă, ajungând până la noi. Venind din Rai poartă în el un rai. Un rai al copilăriei. Priviţi-l! E încărcat cu cireşe. Cu bucurie coaptă. E bucuria din ochii lui Dumnezeu, când Îşi vede copiii jinduind, însetaţi, după neprihănire.

Simion Felix Marţian

Bodnariu – Barnevernet, fluier final

Blog 2

Titlul sună sec, aducând a cronică sportivă. Nu l-am ales, însă, pentru a bagateliza ceea ce s-a dovedit a fi o tornadă de un dramatism intens, ci pentru a detensiona. Încărcătura emoțională din perioada acestei confruntări a devenit uriașă. Pentru părinți, pentru copii și pentru miile și miile de oameni de pe mapamond care au simțit cu ei.

Așadar, fluier final. Victoria? A celor care fac echipă cu Dumnezeu. Când am aflat vestea am simțit imediat nevoia să împărtășesc bucuria cu cineva, și persoana cea mai potrivită mi s-a părut a fi soția mea, adică cea care mi-a dăruit doi copii. Căci despre copii vorbim aici.

Nu era lângă mine, așa că am sunat-o. Plângea. Pentru că aflase. Plângea de bucurie. Știam atunci că și Dumnezeu se bucură. Nu pentru victorie, care, oricum, era a Lui, ci pentru că vedea înflorind lacrimile bucuriei în ochii copiilor Săi. A celor care simt unii pentru alții.

Am simțit această familie foarte apropiată, deși îi știam doar din spațiul virtual, prin tragedia pe care o trăiau. Ce puteam să fac pentru ei? Să mă rog, și am făcut-o. Să scriu, și am scris. Să mă alătur celor care au protestat în stradă, și am fost alături de ei. Toate astea la trecut. În prezent? Trăiesc împreună cu ei bucuria victoriei.

Am fost atacat încă de la primele articole, cum că aș fi dezinformat. Și că mă alătur unei acțiuni menite să înnegrească și mai mult imaginea românilor peste hotare. Că, cică, dacă ar avea dreptate, ar interveni Dumnezeu. Și iată că Dumnezeu a intervenit. Iar imaginea românilor a avut doar de câștigat. Care altă națiune s-a mai mobilizat astfel pentru o cauză? Solidarizarea în numele binelui nu afectează imaginea, ci dimpotrivă.

Creștinismul nu are naționalitate, dar în timpul acestei confruntări s-a dovedit că românii sunt creștini și nu „creștini”. Că pot să facă o echipă dincolo de barierele confesionale. Pot juca împreună în echipa lui Dumnezeu. Echipa victorioasă.

Fluier final, victorie, bucurie. Dar, cunoscându-ne adversarul, adică pe cel care stă în spatele acestor atacuri, știm că va încerca să-și ia revanșa. Vor mai fi „meciuri”. Vor mai fi etape. Să ne antrenăm în continuare, rugându-ne. Și, lucrul cel mai important, să nu părăsim echipa. Echipa lui Dumnezeu.

Simion Felix Marțian
Vulcan, 4 iunie 2016

De Ziua Copilului, sfaturi pentru Barnevernet

Colaj, 1 iunie

Bună ziua, oameni buni. Acesta este un salut românesc, purtând în el un bun-simț ancestral. Îl folosesc fără a avea, însă, convingerea că în cazul vostru se potrivește. Pentru că, măi tovarăși barnevernetiști, voi nu dați dovadă a fi „buni”, și am chiar îndoieli serioase că ați fi „oameni”.

Sfaturi? Da, am să vă dau câteva sfaturi, chiar dacă nu sunt genul sfătos. Nici măcar sfătosul obișnuit, ca să nu vorbim de cel „de profesie”. Adică de cel care e în stare să dea sfaturi și cosmonauților, chiar dacă nu știu, nici măcar teoretic, ce este imponderabilitatea.

Dar aici vorbim de copii, și eu sunt tată. Iar unui părinte nu-i trebuie studii de psihologie ca să știe ce-l bucură pe copilul său. Și pentru că în România se sărbătorește azi Ziua Copilului, aș vrea să vorbim despre asta. Despre bucuria lor. Pentru că voi vă erijați în protectori ai copilului, în cunoscători ai „interesului superior al copilului”.

Ne cunoaștem, tovarășe Barnevernet, de vreo câteva luni. De când, răpind copii din dreapta și din stânga, cu care, inventariindu-i, să vă lăudați cum se lăudau comuniștii cu șeptelul, ați ajuns și la copiii noștri. Ai românilor. Pe care vreți să-i remodelați cu barda.

Noi am mai trăit astfel de experiențe dureroase în Evul Mediu. Era perioada de glorie a Imperiului Otoman , care răpea copiii creștinilor, „reeducându-i”, făcându-i ieniceri. Să uite și de părinți și de patrie. Dar este inadmisibil ca astfel de lucruri să se petreacă în mileniul trei.

Așa ne-am cunoscut. Voi trecănd cu șenilele peste sentimente, eu citind. Și scriind. Aș fi preferat să nu aud de voi, dar dacă tot ne cunoaștem, să stăm de vorbă. Despre copii, că ne pricepem. Voi ca „specialiști”, eu ca tată.

De Ziua lor așteaptă, evident, cadouri. Nu mă îndoiesc că le oferiți. Din bugetul uriaș, care este de fapt mobilul acțiunilor voastre, nu-i mare pierdere să strecurați ceva printre degete și victimelor sistemului vostru. Probabil îi aliniați frumos și treceți cu căruciorul printre rânduri împărțind tablete. Și telefoane. Ca zăhărelul folosit la dresaj.

Încetați cu metodele astea! Indiferent ce ar spune psihologii voștri, bucuria dăruirii presupune o legătură afectivă între cel care dă și cel care primește. Chiar dacă ați fi crescut pe ghețari, tot trebuie să fi avut și voi părinți. Chiar nu știți ce înseamnă să te lipești de MAMA care tocmai a intrat pe ușă și să întrebi cu miere în glas și speranțe în priviri: ce mi-ai adus? Sau să sari în brațe la TATA, să te lipești de obrazul lui și, încoăcindu-i brațele în jurul gâtului, să-i șoptești la ureche: îți mulțumesc pentru bicicletă. Te iubesc mult, tati!

Pe ce canal primiți voi informații despre simțirile oamenilor? Pentru că fie nu le cunoașteți, fie nu vă pasă de ele. Nu știu la ce dată sărbătoriți voi Ziua Copilului, dar în Romănia se sărbătorește azi. În calendarul lumii normale este 1 iunie. Și vorbim despre copii români.Treziți-vă!

Vreți să faceți bucurii celor pe care, chipurile, îi protejați? Ascultați sfatul unui tată care tocmai își numără „mărunțișul” să meargă la cumpărături. Dați-le copiilor PĂRINȚII!!! Dați-le căldura familiei din care i-ați smuls! Dați-le bucuria de a trăi într-o lume normală, sănătoasă!
Dumnezeu vede toate astea și răsplătește în consecință. Sau nu vă pasă?

Oameni buni (sau în devenire), dacă mai aveți urme de sentimente, de rațiune sănătoasă, fructificați-le. Spre binele COPIILOR și al familiilor lor. Azi, de 1 iunie, și în veci.

Simion Felix Marțian
Vulcan, 1 iunie 2016