Titlul sună sec, aducând a cronică sportivă. Nu l-am ales, însă, pentru a bagateliza ceea ce s-a dovedit a fi o tornadă de un dramatism intens, ci pentru a detensiona. Încărcătura emoțională din perioada acestei confruntări a devenit uriașă. Pentru părinți, pentru copii și pentru miile și miile de oameni de pe mapamond care au simțit cu ei.

Așadar, fluier final. Victoria? A celor care fac echipă cu Dumnezeu. Când am aflat vestea am simțit imediat nevoia să împărtășesc bucuria cu cineva, și persoana cea mai potrivită mi s-a părut a fi soția mea, adică cea care mi-a dăruit doi copii. Căci despre copii vorbim aici.

Nu era lângă mine, așa că am sunat-o. Plângea. Pentru că aflase. Plângea de bucurie. Știam atunci că și Dumnezeu se bucură. Nu pentru victorie, care, oricum, era a Lui, ci pentru că vedea înflorind lacrimile bucuriei în ochii copiilor Săi. A celor care simt unii pentru alții.

Am simțit această familie foarte apropiată, deși îi știam doar din spațiul virtual, prin tragedia pe care o trăiau. Ce puteam să fac pentru ei? Să mă rog, și am făcut-o. Să scriu, și am scris. Să mă alătur celor care au protestat în stradă, și am fost alături de ei. Toate astea la trecut. În prezent? Trăiesc împreună cu ei bucuria victoriei.

Am fost atacat încă de la primele articole, cum că aș fi dezinformat. Și că mă alătur unei acțiuni menite să înnegrească și mai mult imaginea românilor peste hotare. Că, cică, dacă ar avea dreptate, ar interveni Dumnezeu. Și iată că Dumnezeu a intervenit. Iar imaginea românilor a avut doar de câștigat. Care altă națiune s-a mai mobilizat astfel pentru o cauză? Solidarizarea în numele binelui nu afectează imaginea, ci dimpotrivă.

Creștinismul nu are naționalitate, dar în timpul acestei confruntări s-a dovedit că românii sunt creștini și nu „creștini”. Că pot să facă o echipă dincolo de barierele confesionale. Pot juca împreună în echipa lui Dumnezeu. Echipa victorioasă.

Fluier final, victorie, bucurie. Dar, cunoscându-ne adversarul, adică pe cel care stă în spatele acestor atacuri, știm că va încerca să-și ia revanșa. Vor mai fi „meciuri”. Vor mai fi etape. Să ne antrenăm în continuare, rugându-ne. Și, lucrul cel mai important, să nu părăsim echipa. Echipa lui Dumnezeu.

Simion Felix Marțian
Vulcan, 4 iunie 2016

Bună ziua, oameni buni. Acesta este un salut românesc, purtând în el un bun-simț ancestral. Îl folosesc fără a avea, însă, convingerea că în cazul vostru se potrivește. Pentru că, măi tovarăși barnevernetiști, voi nu dați dovadă a fi „buni”, și am chiar îndoieli serioase că ați fi „oameni”.

Sfaturi? Da, am să vă dau câteva sfaturi, chiar dacă nu sunt genul sfătos. Nici măcar sfătosul obișnuit, ca să nu vorbim de cel „de profesie”. Adică de cel care e în stare să dea sfaturi și cosmonauților, chiar dacă nu știu, nici măcar teoretic, ce este imponderabilitatea.

Dar aici vorbim de copii, și eu sunt tată. Iar unui părinte nu-i trebuie studii de psihologie ca să știe ce-l bucură pe copilul său. Și pentru că în România se sărbătorește azi Ziua Copilului, aș vrea să vorbim despre asta. Despre bucuria lor. Pentru că voi vă erijați în protectori ai copilului, în cunoscători ai „interesului superior al copilului”.

Ne cunoaștem, tovarășe Barnevernet, de vreo câteva luni. De când, răpind copii din dreapta și din stânga, cu care, inventariindu-i, să vă lăudați cum se lăudau comuniștii cu șeptelul, ați ajuns și la copiii noștri. Ai românilor. Pe care vreți să-i remodelați cu barda.

Noi am mai trăit astfel de experiențe dureroase în Evul Mediu. Era perioada de glorie a Imperiului Otoman , care răpea copiii creștinilor, „reeducându-i”, făcându-i ieniceri. Să uite și de părinți și de patrie. Dar este inadmisibil ca astfel de lucruri să se petreacă în mileniul trei.

Așa ne-am cunoscut. Voi trecănd cu șenilele peste sentimente, eu citind. Și scriind. Aș fi preferat să nu aud de voi, dar dacă tot ne cunoaștem, să stăm de vorbă. Despre copii, că ne pricepem. Voi ca „specialiști”, eu ca tată.

De Ziua lor așteaptă, evident, cadouri. Nu mă îndoiesc că le oferiți. Din bugetul uriaș, care este de fapt mobilul acțiunilor voastre, nu-i mare pierdere să strecurați ceva printre degete și victimelor sistemului vostru. Probabil îi aliniați frumos și treceți cu căruciorul printre rânduri împărțind tablete. Și telefoane. Ca zăhărelul folosit la dresaj.

Încetați cu metodele astea! Indiferent ce ar spune psihologii voștri, bucuria dăruirii presupune o legătură afectivă între cel care dă și cel care primește. Chiar dacă ați fi crescut pe ghețari, tot trebuie să fi avut și voi părinți. Chiar nu știți ce înseamnă să te lipești de MAMA care tocmai a intrat pe ușă și să întrebi cu miere în glas și speranțe în priviri: ce mi-ai adus? Sau să sari în brațe la TATA, să te lipești de obrazul lui și, încoăcindu-i brațele în jurul gâtului, să-i șoptești la ureche: îți mulțumesc pentru bicicletă. Te iubesc mult, tati!

Pe ce canal primiți voi informații despre simțirile oamenilor? Pentru că fie nu le cunoașteți, fie nu vă pasă de ele. Nu știu la ce dată sărbătoriți voi Ziua Copilului, dar în Romănia se sărbătorește azi. În calendarul lumii normale este 1 iunie. Și vorbim despre copii români.Treziți-vă!

Vreți să faceți bucurii celor pe care, chipurile, îi protejați? Ascultați sfatul unui tată care tocmai își numără „mărunțișul” să meargă la cumpărături. Dați-le copiilor PĂRINȚII!!! Dați-le căldura familiei din care i-ați smuls! Dați-le bucuria de a trăi într-o lume normală, sănătoasă!
Dumnezeu vede toate astea și răsplătește în consecință. Sau nu vă pasă?

Oameni buni (sau în devenire), dacă mai aveți urme de sentimente, de rațiune sănătoasă, fructificați-le. Spre binele COPIILOR și al familiilor lor. Azi, de 1 iunie, și în veci.

Simion Felix Marțian
Vulcan, 1 iunie 2016