Doar gândul fâlfâie înaripat, De pe planeta mea cu ochi albaştri, Pornind prin univers la colindat, În zbor cu aştrii. Îl simt cum soarbe spaţiu cu nesaţ În universul fără bariere, Cântând, cu galaxiile la braţ, A netăcere. Doar gândul gustă zborul spaţial Intersectând orbite fără jenă, Căci eu mai sunt aici, material, Pe vechea scenă. Dorind, mă doare dorul de-a zbura, Nemărginindu-mă şi eu, ca gândul, Şi universul în splendoarea sa Îmbrăţişându-l. Doar gândul zboară-atotcuprinzător, Necunoscând în mersul său distanţe, Iar eu îmi mângâi dorul meu de zbor Nutrind speranţe. Încă n-am aripi, am doar rădăcini Îmbrăţişând natura vinovată, Şi nu e verde frunza la smochini, Deocamdată. Dar ştiu că dorul meu e dor ceresc, Un vis ce-şi are în Cuvânt sorginte, Şi simt cum aripile mele cresc Din taine sfinte. Şi în curând, chemat de Dumnezeu, Eternizându-mi printr-un zbor solia, Voi fi cu El, ştiind că timpul meu E veşnicia. Simion Felix Marțian Vulcan, 15 februarie, 2014
La moara lui Felix 