Mai tremură trei fire de nisip
Pe buza scurgerii către niciunde,
De care-ar vrea, dar nu se pot ascunde
Căci pentru asta nu-i niciun tertip.
Apoi clepsidra-ntoarsă ne răspunde
La noul nume, după noul chip,
Iar cursul se reia stereotip
Şi teama trecerii iar ne pătrunde.
Dar noul an ne poate fi mai bun
Dacă vom cultiva noi bunătatea;
Cât despre trecere…ce pot să spun?
Eu o accept cu toată simplitatea
Şi, fără nicio teamă, mă supun
Căci mă aşteaptă-n cer…eternitatea.
Simion Felix Marţian
Când plugul urii mai brăzda pământul
Și ploaia deznădejdii-l otrăvea,
Iubirea într-un staul Se năștea,
Schimbându-i în speranțe vii veșmântul.
În noaptea sfântă cerul strălucea
Peste păstorii ostoind frământul
Și oști cerești vesteau, pornindu-și cântul,
Că era mântuirii începea.
Revăd tabloul cu imagini vagi
Și, pe cămilele mușcând din frâie,
Cum Orientul se-nchina cu magi.
Eu n-am, ca ei, odoare prinse-n brâie,
Nici aur n-am, sau smirnă în desagi,
Dar, Doamne, rugăciunea mi-e tămâie!
Simion Felix Marţian
Părea că timpu-n cursu-i linear
S-a îndoit, vrând parcă să se rupă,
Când Te-ai născut Tu, bornă de hotar,
Ca să împarţi, în funcţie de Har,
Istoria în „înainte de…”şi „după…”
Era-mplinirea vremii, timp marcat
Să-nceapă planul sfânt de mântuire;
Când Te-ai născut Tu, când Te-ai întrupat,
Zăgazul cerului s-a-ndepărtat
Şi-a inundat pământul cu iubire.
Când Te-ai născut Tu, oştile cereşti
Cântau în cor, unindu-se-ntre ele,
Păstorii erau slujitori domneşti,
Iar staulele case-mpărăteşti
Şi-n Betleem erau mai multe stele.
Totul s-a petrecut cum era scris
Şi totul s-a-mplinit în Pruncul Rege
Venit să spună urii: interzis!
Când Te-ai născut Tu s-a-mplinit un vis,
Căci Tu ai transformat iubirea-n lege.
Te-ai coborât Tu, Fiu de Dumnezeu,
Ca drumul Tău prin lume să Te poarte
Şi pe la uşa sufletului meu;
Când Te-ai născut Tu, m-am născut şi eu,
Căci fără Tine-aş fi trăit… în moarte!
Vulcan, 3 decembrie 2007
Decembrie ninge vârtos
Din norii ce scutură perne,
Iar puful în tihnă se-aşterne
În plapuma grea de pe jos.
Superbul decor hibernal
Dublat e de alte decoruri,
Şi oamenii-şi intră în roluri
Pe scena cu-aspect triumfal.
E jocul de-a „omul cel bun”
Ce-şi caută-n el dăruirea,
Şi-n asta găsind împlinirea
Dă daruri în prag de Crăciun.
E bine să dăm, să primim,
Dar nu doar când bradul se-aprinde
Şi nu doar în zvon de colinde,
Ci zilnic să dăm, să iubim.
Aşa ne învaţă Acel
Ce poartă cu Sine dreptarul,
Acel ce El Însuşi e darul
Primit de la Tatăl din cer.
Căci scris e „un Fiu ni S-a dat”
Şi-n El ni s-a dat mântuire
Şi cerul întreg moştenire,
Ce dar, ce cadou minunat!
Decembrie ninge din nou
Cu daruri şi fulgi de zăpadă,
Dar câţi oameni au ochi să vadă
La iesle… Divinul cadou.
Simion Felix Marţian
La moara lui Felix 