Dă-mi scânteiere vie în cuvinte

Ca, înmuind condeiul în napalm,

Să scriu cu foc, cu clocot, vers fierbinte,

Sau fă-mă, Doamne, chiar pe mine psalm!

   ( Dor de poezie)

 Poate că săgețile soarelui eliberate din platoșa norilor puneau curcubeie în țurțurii care împodobeau știubeiul. Sau – cine știe? – poate că fluturii de argint ai zăpezii pluteau într-un văzduh cenușiu, răsucind liniște pe fusul zilei. Poate…

Dar ceea ce se poate consemna este faptul că în acea zi de început a anului 1957, deschidea ochii uimiți spre lume cel ce stă acum la tastatură încercând să descâlcească firul unui destin poetic.

 Îmi place să-mi imaginez că în acel început de ianuarie sticleții mai țipau galben în copacii decorați cu promoroacă, luându-se la întrecere cu voiniceii încotoșmănați care-și târau steaua prin nămeți, purtând urările în inimă. Copiii satului, viitorii mei tovarăși de joacă.

 N-aș putea spune ce mă preocupa atunci, în acel început de an și de… viață, în afară de confort și laptele matern, dar pot să spun cu siguranță ce nu mă preocupa: Taina scrisului! Sau, cel puțin, nu încă. Pentru că interesul meu pentru litere, pentru cuvântul scris, s-a născut destul de timpuriu.

  Am început să citesc înainte de a merge la școală. Și dacă astăzi acest lucru se întâlnește frecvent, atunci nu era așa. I-am uimit pe cei din preajma mea cu manifestarea precocității, pentru că nimeni nu se ocupase în mod special de mine să mă învețe tainele literelor. Fratele meu Nelu, cu doi ani mai mare, își făcea cu sârguință temele, iar eu, fascinat de ceea ce vedeam, renunțam la joacă lipindu-mă de el și urmărindu-l cu atenție.

 Așa am învățat să citesc. Și să scriu, chiar dacă foloseam doar literele de tipar. Din acea perioadă se poate vorbi de primele mele încercări „literare”. În versuri și proză. Scriam pe foi rupte din caietele fratelui meu și mă visam scriitor. Am încercat chiar, preșcolar fiind, să împrumut cărți de la bibliotecă, dar am fost refuzat. Și am fost sfătuit să mai am răbdare. Nu am avut. Am apelat la cei care nu erau refuzați. Și cărțile ajungeau la mine.

  Mi-am clădit copilăria din joacă și cărți. Sau viceversa. Poate n-am fost partenerul de joacă cel mai potrivit. Fratele meu Ghiță, născut la doi ani după mine, îmi amintește acum, când purtăm argint în părul… rămas, că nu intram pe teren, deși era nevoie în echipă, ci stăteam pe margine, tolănit în iarbă, cu o carte în mână. Citeam mult și aproape la întâmplare. Fără o coordonare care ar fi adus un plus de înțelegere, o imagine de ansamblu. Îmi amintesc că am citit în clasa a patra „Întunecare” de Cezar Petrescu și „Enigma Otiliei” de George Călinescu. Deși nu era tocmai vârsta potrivită pentru ele. Absorbeam cu sete, ca un burete care nu poate să facă distincție între lichide. Așa mi-am tapetat copilăria multicolor, cu Dumas și Karl May, cu Dickens și Mark Twain, cu Victor Hugo și Jules Verne. Și câți n-or mai fi fost! Dar și cu sciitori români: Sadoveanu, Ionel Teodoreanu, Slavici, Drumeș, Constantin Chiriță și mulți, mulți alții.

 Mai târziu am început să-mi ordonez lecturile, fie tematic fie pe autori, când am trecut la cărți mai profunde. Bunăoară, i-am acordat lui Balzac câteva luni pentru un periplu prin ciclurile Comediei umane.

 Deși iubeam poezia și recitam atât la școală cât și la biserică, ba chiar începusem să scriu cu timiditate, nu acordam efectiv atenție marilor cărți de poezie. Doar Eminescu era nelipsit din ghiozdanul meu, încât multe poezii le mai pot recita și astăzi din memorie, una dintre ele fiind „Luceafărul”. Am simțit, însă, că tresar înfiorat, citind proză, la pasajele cu abundență de metafore. Și-mi rămâneau în memorie fraze din Ionel Teodoreanu sau Zaharia Stancu. Și asta m-a determinat să caut metafora la ea acasă. În cărțile de poezie.

 Încercările mele poetice din copilărie erau apreciate de cei din jurul meu, inclusiv de dascălii de specialitate, dar felicitările nu erau de ajuns. Nici aplauzele. Lipsea îndemnul concret: Scrie, băiete! Și eu continuam să visez ascuns în spatele timidității.

  La una dintre întâlnirile anuale la „Fiii satului, fii ai Împărăției”, pe meleagurile natale, la Ciceu Giurgești, m-am întâlnit cu fostul meu profesor de Limba și literatura română, domnul Constantin Rusu, care participa în calitate de… primar. Era în 2008, anul debutului meu editorial, iar eu duceam cu mine primul meu volum de poezii. Ne-am fotografiat împreună, iar încântarea domnului profesor de a-și vedea un elev urmând drumul literelor, m-a emoționat.

 Am avut dascăli buni și l-aș mai aminti pe domnul profesor doctor Titus Moraru de la „Ady Șincai” (cum se numea pe atunci) din Cluj. Cu el am simțit la orele de Literatură universală fascinația frescei literare în ansamblul ei, ca fenomen artistic. Dar eu acumulam doar, părăsind încet gândul scrisului. Și visul meu din copilărie. Scriam doar sporadic și de amuzament. Mă urmărea ideea că literatura este politizată, iar ca să publici trebuie să scrii elogii… partidului unic. Acest lucru era în mare parte adevărat, dar se scria, totuși. Poate că aceasta era scuza mea de a nu lupta. Citind revistele literare ale vremii, mă mai imaginam uneori publicat. Și, da, încă mai visam o mașină de scris. Un vis neîmplinit, pentru că la vremea potrivită am trecut direct la tastatură.

 O schimbare notabilă în viața mea a fost determinată de întâlnirea cu Dumnezeul mântuirii. Nu eram străin de învățătura privitoare la divinitate, pentru că primisem educație în acest sens. Ba chiar scrisesem în copilărie poezii cu tematică religioasă. Doar că viața mea găsise un alt traiect. Dar a venit acel moment decisiv în care am ajuns la un alt nivel al înțelegerii și am cunoscut cu adevărat dragostea lui Dumnezeu. Acel moment când Dumnezeu m-a dezarmat de argumente și m-a dezbrăcat de platoșa ateismului.

  Care este rostul acestei amintiri într-un context literar? Ei bine, urmarea acestei întâlniri a fost și regăsirea drumului spre poezie. Și stabilirea tematicii prioritare din scrierile mele. De altfel, Biblia cuprinde în paginile sale multă poezie. Vechiul Testament a fost scris în mare parte în versuri. Și-apoi, dacă scriind ne putem închina, să o facem! 

 Am publicat relativ târziu, debutând în revista „Cuvântul Adevărului”(2005). Dar, totuși, nu prea târziu, pentru că mai trăia mama. Ea mi-a transmis, ca moștenire, aplecarea spre poezie, iar bucuria i-a fost mare. Bucurie pe care au trăit-o toți cei care m-au încurajat și m-au susținut, între ei fiind, evident, și Mihaela, soția mea. La „Cuvântul Adevărului” am primit și primul meu premiu pentru poezie: Premiul de excelență, 2008.

 Debutul editorial a avut loc în 2008, La editura Metanoia din Oradea, cu volumul „Poezii – Să iubești și să învingi”. Au urmat, la aceeași editură, „Triumful vieții” (2013) și „Cărări de lumină” (2018). Mai sunt prezent cu versuri în câteva antologii colective:

 -„Poetica” – Cenaclul Poetic Schenk, Editura Dionysos-2018

-„Toamna Cuvântului” – eCreator, Baia Mare-2018

-„Cercul Poeților-IV” – Cercul Literar de la Cluj, Editura Colorama-2020

-„Litera Nordului” – Editura George Coșbuc, Bistrița-2021

-„Lirism în cromatica toamnei” –  Editura George Coșbuc, Bistrița-2021

M-am bucurat, de asemenea, de găzduire generoasă în paginile unor prestigioase reviste literare, ca: „Rotonda valahă”, „Litere”, „Caligraf”, „Poezia”, „Discobolul”, „Portal-MĂIASTRA”, „Axis Libri”, „Actualitatea literară”, „Contrast literar”, Algoritm literar”, „Caiete Silvane”, „Constelații diamantine”, „Thymes”, „Sintagme literare”, „Contraste culturale”, „Monitorul de Poezie”, „Caietele Columna”, „Vâlcea Literară”, „Helis”, „Perspectiva”, „Logos și Agape”, „Armonii Culturale”, „Climate literare”, „Urmuz” , „Leviathan” „Conexiuni culturale” (SUA), etc.

Am început colaborarea cu revistele literare la îndemnul binevenit al talentatului poet timișorean Ticu Leontescu.

  De mare importanță în formarea mea poetică este și prezența în cenaclurile literare online „Cercul literar de la Cluj” și „Cenaclul poetic Schenk”, unde am întâlnit oameni deosebiți, poeți talentați, cu care am și participat la două antologii.

 Alte premii literare, în afara celui din 2008:

-Premiul I la Concursul Național de Creație Literară „Traian Dorz” – 2019

-Premiul I la Festivalul- Concurs Internațional „Lumină lină”, Timișoara- 2019

-Premiul I la Festivalul- Concurs Internațional „Lumină lină”, Timișoara- 2020

– Premiul I la Festivalul- Concurs Internațional „Lumină lină”, Timișoara- 2021

-Medaglia simil oro Migliore Metrica- Festival Internazionale dei Due Mondi di   poesia e narrativa Gabriela Verban, Italia- 2022

Am mai colaborat și cu autori de manuale școlare: Un Abecedar în Republica Moldova și câteva manuale de religie în țară.

Trăind efervescența creatoare, constat că realizările mele poartă girul vârstei de cincizeci… plus. Coacere deplină. Și pentru că mă aplec asupra cuvântului scris cu ardoarea copilului care se visa poet, încerc să desenez imaginea ciclului, căutând să vedem ce au în comun cele două personaje. Da, mustața. Mi-e albă acum, cum era a copilului de atunci. Doar că aceea era din smântână de bivoliță.

 Nu știu ce așteptări au cititorii mei de la mine, dar le spun că voi continua să scriu, bucurându-mă de ecourile care vin dinspre ei. Nu cred că voi face schimbări de stil. Poate, doar, să pun și mai multă pasiune. Dar nu voi trage cortina.

 Aceste rânduri sunt despre un copil care se visa poet, dar s-a rătăcit printre dezamăgiri. Și-a regăsit visul când s-a întâlnit cu Dumnezeu. Un vis care s-a împlinit.

Simion Felix Marțian

Siegen, 13 septembrie 2022

Acest eseu autobiografic, apărut acum în vol IV al antologiei „Taina scrisului”, a apărut anterior și în revistele „Armonii culturale”, „Bumerang” și „Gândacul de colorado”.

 O „lansare de carte” este un eveniment literar dorit și așteptat cu nerăbdare de cititorii pasionați, precum și de prietenii autorului care îl urmăresc cu asiduitate. În iureșul activităților cotidiene, tumultuoasele frământări ale omenirii își pot liniști bătăile inimii, reflectând armonia din oglinda poeziei.

 Oricum, în fiecare dimineață ne-am deprins să fim întâmpinați de salutul optimist al lui Felix Marțian, încurajându-ne să debutăm activitatea zilei în prezența lui Dumnezeu, evident în toată creația Sa. Și ochiul fotografic al lui FM surprinde, iarba, pădurea, copacii, păsările, norii, picăturile de ploaie, gâzele, florile, soarele dimineții sau al serii, muntele sau marea… un colorit peisagistic de poveste, astfel încât ne insuflă încă de pe contul său de facebook, dragostea de natură și de Creatorul ei.

 Ne-am obișnuit să citim versuri, dar poezia e prezentă și în proza oferită de scriitor, pentru că Moara lui Felix e încărcată de meditații teologice în care limbajul literar e unul poetic. La fel se întâmplă și cu saluturile dimineților în care, după mesajul prietenos al lui „bună dimineața!” înțelegi că nu poți avea sens decât sub ocrotirea lui Dumnezeu.

 Și îmi permit să-l redau doar pe cel de ieri: „Bună dimineaţa, prieteni! Cu ochii mari, a mirare, şi încă umeziţi de rouă, dimineaţa îşi scutură ecourile misterioase care i se încâlcesc în pletele de ceaţă, şi ne îmbrăţişează cu strălucirea diademei pe care răsăritul i-o aşază pe frunte.

Păşim în hăţişul semnelor de întrebare care năpădesc lumea trezită din somn, făcându-ne drum cu maceta optimismului născut din credinţă.

Tuturor, o zi însorită de binecuvântarea divină!”

Epitete, metafore, personificări, hiperbole, toate expuse într-o naturalețe firească a vieții conturează un limbaj literar ale cărui figuri de stil prind viață și conving. Noi îl știm și îl percepem pe Simion Felix Marțian ca poet.

 

Volumele precedente l-au consacrat deja; volumul „Poezii – Să iubești și să învingi” (2008), „Triumful vieții” (2013); „Cărări de lumină” (2018) -publicate la editura Metanoia din Oradea, au deschis drumul celui de al patrulea volum de versuri intitulat „Sonete sonore”, și este publicat sub oblăduirea editurii Colorama din Cluj, în anul de grație, 2023.

Abordarea literară însă e inedită și surprinde prin structura literară oferită de poet, sonetul. Sonetul este o poezie lirică, cu formă fixă, alcătuită din 14 versuri grupate în două catrene cu rima îmbrățișată și două terține cu rima încrucișată. Termenul sonet este derivat din cuvântul provensal sonet și din cuvântul italian sonetto, amândouă însemnând „cântecel”. Regulile sonetului italian au fost stabilite de Guittone d’Arezzo, Dante Alighieri, dar cel mai faimos sonetist a fost Francesco Petrarca, iar în Renaștere, Michelangelo Buonarotti.

Sonetul Italian a influențat apariția sonetului englez, care a fost promovat de John Milton, Thomas Gray și William Shakespeare. Sonetul a devenit popular și în literatura franceză prin figuri marcante ale avangardismului francez Arthur Rimbaud sau Stéphane Mallarmé.

În sfârșit, sonetul a fost introdus și în literatura română de Gheorghe Asachi, renumit pentru interesul său arătat culturii și literaturii italiene. Cele mai frumoase sonete au fost scrise însă de Mihai Eminescu. El a trecut printr-o perioadă de creație în care s-a oprit asupra poeziei cu formă fixă (sonet, glosă). Eminescu folosea forma sonetului italian.

Printre sonetiștii români ai secolului XX sau XXI, Vasile Voiculescu este unul care a folosit schema sonetului shakesperean în volumul Ultimele sonete închipuite ale lui William Shakespeare, iar mai recent Mircea Cărtărescu.

Iată că de acum noi, consumatori de poezie de la începutul secolulului XXI, putem să recunoaștem că ne aflăm în fața unui maestru al poeziei sub forma literară a sonetului, pe numele său Simion Felix Marțian. Nu pot să nu recunosc influența pe care această formulă poetică a influențat deja și alți poeți evident, contemporani, dintre care o amintesc pe Ana Haz, care a agreat această abordare într-un capitol întreg din volumul intitulat „Poftiți în carul versului creștin” și subsemnata, într-un număr mult mai modest de sonete, dar existente totuși, în volumul „Cartea Cărților Bibliei”.

De ce „Sonete sonore”?

Încă din prima lecturare a titlului aflat pe coperta cărții, observăm repetiția primei silabe reluată în al doilea cuvânt, dând naștere unei aliterații care stârnește interesul, atrage atenția: Sonete sonore… Eu nu mă pot abține să nu fac legătura cu denumirea formei muzicale de „sonată”, care înseamnă obligatoriu „a suna” (a cânta la instrument), ceea ce m-ar duce cu gândul la a se rosti cuvintele sonetului care, iată devine sonor prin recitare. O altă interpretare a sonorizării sonetelor ar fi aceea că fiecare sonet se sfârșește cu o concluzie, iar existența unui mesaj al poeziei devine sonoră, cel puțin în conștiința cititorului și, evident, al auditorului.

 Am luat spre analiză chiar primul sonet, cel care deschide, presupun că în ordine alfabetică, volumul de sonete: „Sonet algebric”. Și deodată mă trezesc în domeniul matematic al realismului existenței umane. Și totuși e poezie.

Sonet algebric

Cu viața-n ecuații echivoce,

Închid necunoscute-n paranteze,

Lăsând egalul să echilibreze

Trăirea din reacții reciproce.

 

„Dar nu-i corect!”, spun simțurile treze

Prin căutări ce tind să mă sufoce,

„Egal cu… ce?” mai spune-aceeași voce,

„Și ce valori vrei să se raporteze?”

 

Soluția e, Doamne, tot la Tine,

Și-am învățat de-a dreptul școlărește,

Făcându-mi temele de casă bine,

 

Că se rezolvă doar dumnezeiește:

Eu sunt egal cu… dragostea din mine

Și valorez cât inima iubește!

 

Metonimia, o figură de stil înrudită cu metafora, care constă în înlocuirea cauzei prin efect sau a efectului prin cauză mă suprinde din primele versuri:  „Cu viața’n ecuații echivoce,/Închid necunoscute-n paranteze”. Adică înțeleg că omenescul cititorului se poate afla în ipostaze neclare, cu tot felul de complicații. În următoarele versuri intervine personificarea, care face ca termeni pur matematici, cum este „egalul” să capete forța ființării unor „trăiri” care să „reacționeze”: „Lăsând egalul să echilibreze /Trăirea din reacții reciproce”. Urmează apoi interogația ca un dialog al poetului cu propria-i conștiință: „Dar nu-i corect!”, spun simțurile treze / Prin căutări ce tind să mă sufoce,/„Egal cu… ce?” mai spune-aceeași voce,/„Și ce valori vrei să se raporteze?”. Acestea au fost cele două catrene a căror rimă îmbrățișată respectă structura abba și baab. Urmează cele două terține, cu rimă încrucișată, sub forma unei invocații a divinității, întrucât poetul înțelege: Soluția e, Doamne, tot la Tine, /Și-am învățat de-a dreptul școlărește, /Făcându-mi temele de casă bine, /Că se rezolvă doar dumnezeiește:

Ultimele două versuri conțin și concluzia, sub forma unei exclamații: „Eu sunt egal cu… dragostea din mine/ Și valorez cât inima iubește!” Iar tu, cititorul, afli că tot inechivocul inițial, frământarea instabilității unei vieți care pune multe ecuații și deschide la fel de multe paranteze, se poate echilibra prin prezența lui Dumnezeu despre care, „făcându-ți temele”, adică studiind Cuvântul, afli că este Dragoste și îți oferă valoarea perenă.

 

Structura cărții respectă ordinea alfabetică a sonetelor, dar nu sunt subordonate unor tematici diferite, întrucât toate sonetele cuprind observații ale unor aspecte realiste din preajma poetului, din care poate desprinde o învățătură.

Limbajul literar al fiecărui sonet îmbracă veșmântul mirabil al poeziei și convinge cititorul că orice enunț vine din Înalt. Nimic nu este forțat în expresia literară. Totul decurge natural în versul clasic îmbinat cu muzicalitatea poetică, prin folosirea cadențată a ritmului trohaic, iambic, și prin utilizarea de rime specifice sonetului. Procedeele limbajului expresiv alcătuiesc o bogăție de epitete, comparații, metafore, repetiții, construind un edificiu sonor pe care ne dorim să-l integrăm conștiinței noastre, ca pe o învățătură necesară creșterii spirituale.

Scopul scrierii acestor sonete este lămurit de însuși poetul Simion Felix Marțian în versurile următoare:

Sonet cu invitații

Veniți, vă rog, în versul meu, cuvinte,

Nu e nevoie să veniți în frac,

Doar să aveți acolo, în rucsac,

Amnarul care-aprinde simțăminte.

 

Apoi, în cadru paradisiac,

Să împletim poemul viu, fierbinte,

Care să poarte-n miez vibrații sfinte,

Fiind la rana sufletului leac.

 

Veniți într-un pelerinaj perpetuu

Pășind cu grijă-n universul meu,

Unde, din voi, se va ivi sonetul.

 

Intrați, nu pierdeți vremea în antreu,

La masa unde-așteaptă alb caietul

E numai gândul meu și Dumnezeu!

 

Siegen, 2 martie, 2023

 

Tot ceea ce oferă poetul Simion Felix Marțian în acest al patrulea volum de poezii al său, intitulat „Sonete sonore” este o realizarere poetică plină de har, pe care o dăruie cititorilor, iubitorilor de poezie, credincioșilor, având convingerea că ele conduc la Dumnezeu.

 

Prof. Speranța Doina Cătană

2018

2023