Părea să fie un ospăț obișnuit, chiar dacă invitatul de onoare era Isus. Fariseul Simon, zis și „leprosul”, invitase la el acasă, pe lângă Învățător cu ucenicii Lui, și pe alți cunoscuți din Betania. Și poate că evenimentul ar fi fost înghițit de uitare, dacă…

  Dacă nu ar fi apărut „o femeie cu un vas de alabastru cu mir foarte scump” (Matei, 26:7). Ei, și? „Și pe când stătea El la masă, ea a turnat mirul pe capul Lui.” Mai multe amănunte asupra acțiunii găsim în celelalte Evanghelii.

 Dacă suntem uluiți de gestul femeii, ne trezește dușul rece al dezaprobării celor din jur. Iuda, cel care purta punga comună, a și evaluat mirul: 300 dinari! Și pentru că un lucrător obișnuit era plătit cu un dinar pe zi, această sumă se aduna într-un an, dacă nu cheltuiai nimic. Greu de realizat.

  Dezaprobarea era însoțită de cuvintele: „Ce rost are risipa asta?”(v 8) Sau: „Mirul s-ar fi putut vinde și banii să se dea săracilor.”(v 9)  Compasiune sinceră? Nicideum: „Zicea lucrul acesta nu pentru că purta grijă de săraci, ci pentru că era un hoț și, ca unul ce ținea punga, lua el ce se punea în ea.” (Ioan, 12:6)

  Isus aprobă gestul femeii, care-i asigură notorietatea: „oriunde se va propovădui Evanghelia aceasta, în toată lumea, se va spune și ce a făcut femeia aceasta.”(v 13). Atitudinea lui Isus ne îndeamnă, oare, la a-i neglija pe săraci? O, nu! Dar El a spus: „Pe săraci îi veți avea totdeauna cu voi.”(v 11) Și toată învățătura Lui este despre dragostea manifestată, deci despre mâna întinsă spre a ajuta. Însă nu trebuie neglijată închinarea cu ofrande. Sunt lucrări separate. Este un lucru pe care nu-l înțeleg cei ce strigă: „Vrem spitale, NU Biserici!” Corect ar fi: „Vrem Biserici ȘI spitale!” Pentru că nu se exclud.

  Revenim la jertfa femeii, amintindu-ne cuvintele lui David: „ …nu voi aduce Domnului Dumnezeului meu arderi de tot, care să nu mă coste nimic”. (II Samuel 24 : 24) Pe femeia aceasta a costat-o, și nu puțin, dar a făcut-o cu dragoste. Chiar dacă nu știa nimic despre mesianitatea lui Isus.

  Poziția noastră este privilegiată față de a femeii. Noi știm cine e Isus, știm ce a făcut pentru noi și mai știm că S-a dus să ne pregătească un loc în Cer. Și cu toate astea, ni se pare atât de greu să aducem jertfe care ne costă. Uneori e nevoie de banii noștri, alteori de renunțări. La confort, la tabieturi…

 Mântuitorul nostru merită. Mai mult? Nu, ci totul!

 

Simion Felix Marțian

În bezna celulei se auzea sunetul sinistru al lanţurile, când deţinuţii îşi mai răvăşeau paiele, pentru un plus de confort al aşternutului. Mucegaiul înflorit pe zidurile de piatră îşi răspândea mirosul greu în beciul igrasios.

  De ,,confortul” acesta se bucurau Pavel şi Sila, înlănţuiţi, cu picioarele prinse-n butuci. Singura lor vină era că-I slujeau lui Cristos. Poate ni s-ar părea firesc să se răzvrătească: Doamne, asta ne este răsplata? Noi tocmai am poruncit duhurilor în Numele Tău, şi …iată-ne aici! Nu faci nimic în privinţa asta?

  Poate am crede îndreptăţită o astfel de atitudine. Dar Pavel nu vedea lucrurile astfel. Nici Sila. Ei şi-au înţeles chemarea şi ştiau că răsplata va veni la vremea ei. Una veşnică. De aceea au continuat să meargă în aceeaşi direcţie. Cea a slujirii. A închinării.

  ,,Pe la miezul nopţii”, ne relatează Luca, cel care făcea parte din grupul misionar al lui Pavel, cei doi ,,se rugau şi cântau cântări de laudă lui Dumnezeu”. (Fapte 16:25). Şi nu pentru a testa acustica sălii. Nici pentru a impresiona vreun juriu. Ci pentru că aşa simţeau. Şi, chiar dacă ne-ar surprinde, ,,cei închişi îi ascultau”. Nişte răufăcători înlănţuiţi? Da, pentru că aşa lucrează Duhul lui Dumnezeu.

  Nu ştim dacă au aplaudat ascultătorii, dar ştim că a făcut-o Dumnezeu. Şi a aplaudat vârtos, cu un cutremur care a zgâlţâit închisoarea din temelii, iar lanţurile prinse în zid au căzut. Liberi? Da, liberi, pentru că Dumnezeu mai avea o lucrare pentru ei. Cea a mântuirii temnicerului şi a familiei acestuia.

  Rămânând, însă, la atitudinea lui Pavel şi a lui Sila, avem o temă de meditaţie. De autoanaliză. O introspecţie în urma căreia să vedem în ce măsură suntem în stare să înlocuim tendinţa de a cârti, de a ne revolta în situaţii grele, cu pacea interioară. O pace în care îşi găseşte loc rugăciunea. Şi cântarea de laudă.

  Cântarea pe care o aplaudă Dumnezeu, premiind-o cu binecuvântări.

 

Simion Felix Marţian

 

A fost o călătorie plină de primejdii, pe o mare nu doar… neprietenoasă, ci de-a dreptul ostilă. Și totul a culminat cu naufragiul. Încurajarea pasagerilor corabiei, încolțiți de spaima morții, a venit din partea apostolului Pavel, el însuși pasager. Dar nu unul oarecare, ci prizonier în drum spre Roma pentru a compărea în fața împăratului. Ar fi putut fi liber, după opinia mai-marilor din Cezareea, dar el știa că are o misiune. Și aceasta era să ducă mesajul Evangheliei la Roma.

 Naufragiul s-a petrecut în apropierea Maltei, unde au și rămas să ierneze. Șederea pe insulă a durat trei luni. Au fost bine primiți de localnici, iar Pavel i-a uimit de la bun început prin incidentul cu vipera (Faptele apostolilor, 28:3), fapt ce i-a determinat să-l așeze în rândul… zeilor.

  În primele trei zile, naufragiații s-au bucurat de ospitalitatea lui Publius, guvernatorul insulei, care deținea terenuri întinse în zona de coastă. Tatăl acestuia, grav bolnav de malarie, i-a oferit lui Pavel prilejul de a face cunoscută puterea lui Dumnezeu. Și astfel „… s-a dus la el, s-a rugat, a pus mâinile peste el și l-a vindecat.”(F A, 28:8).

  Urmarea a fost una previzibilă: toți bolnavii din insulă au venit la Pavel să se bucure de același „tratament”. Și cu același rezultat. Prezența omului lui Dumnezeu a însemnat vindecarea bolnavilor din ostrov.

 Locuitorii insulei nu au rămas nerecunoscători, pentru că, ne scrie Luca: „Ni s-a dat o mare cinste.” (vers 9) Iar la plecare le-au dat toate cele necesare pentru drum.

  Pavel și-a înțeles chemarea, încă de când a cerut să fie judecat la Roma. Pe tot parcursul călătoriei pline de peripeții s-a făcut util într-un mod deosebit, ajutând la salvarea oamenilor. Iar în insula unde au iernat a adus vindecare. Toate acestea au fost etape într-un parcurs al omului care umblă cu Dumnezeu. Luminând.

 Nu ne este dat tuturor să vindecăm prin punerea mâinilor și, oricum, spre deosebire de Malta primului secol al erei creștine, lumea noastră este înțesată de clinici și cabinete medicale. Dar rămân bolile sufletului, furtunile interioare, în care putem interveni. Cu rugăciuni și pansamentele cuvintelor de mângâiere.

Da, putem duce toți vindecare prin ostroavele unde ne duc furtunile vieții. Vindecare în numele lui Isus.

  De altfel, Pavel ne-a spus, printre altele: „Călcați pe urmele mele, întrucât și eu calc pe urmele lui Hristos.” (1 Corinteni, 11:1) Doamne, ajută!

Simion Felix Marțian

Siegen, 14 iunie 2022