Nu din cauza credinței lor au ajuns la închisoare. Nu, nu, ci din cauza mărturisirii ei. Nu îi interesa pe mai marii zilei ce cred niște oameni pe care, oricum, îi disprețuiau, dar îi deranja că această credință era mărturisită, iar pentru ei era acuzatoare.

  Numai că planurile lui Dumnezeu nu coincideau cu ale saducheilor. Așa că, potrivit relatării din cartea biblică „Faptele apostolilor” (cap.5), a trimis noaptea un înger care să-i elibereze pe apostoli. După ce i-a scos din închisoare, acesta le-a spus: „Duceţi-vă, staţi în Templu şi vestiţi norodului toate cuvintele vieţii acesteia.”(vers 20)

 Ar fi putut să se eschiveze, spunând: Păi, de acolo ne-au ridicat, și sunt cu ochii pe noi. Am fi în pericol în Templu. Dar n-au făcut-o. Știau la ce i-a chemat Dumnezeu și care este misiunea lor. Știau și că oamenii au o nevoie disperată de mântuire.

  Nu este greu de imaginat surpriza aprozilor, când i-au căutat dimineață în celulă. O cameră goală prin care trecuse îngerul lui Dumnezeu. I-au găsit, totuși, pe apostoli la Templu. Adică acolo unde le era locul.

  I-au dus în fața soborului, pentru a da socoteală de neascultarea lor. Prima interpelare a fost: „Nu v-am poruncit noi cu tot dinadinsul să nu învăţaţi pe norod în Numele acesta?”(vers 28) Fără a se tulbura, Petru și ceilalți au răspuns: „Trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni!”(vers 29)

  O replică fermă, pe care ar trebui să o învățăm bine, pentru că vom fi puși în situația să o folosim. Trăim vremuri de libertate. Așa ni se spune. Este libertatea de a promova păcatul, prezentându-l ca virtute. Dar libertatea credinței? Teoretic, există. Doar că, încet, încet, se strânge lațul, și vom fi împiedicați să mărturisim. Nu vom mai putea vorbi despre Mântuitorul care numește păcat ceea ce „tovarășii” promovează astăzi.

  Ori credincioșii nu pot să le ofere oamenilor un Cristos cosmetizat. Sau porționat. Nici adaptat noilor curente. Așa că, atunci când apar legi smintite, să o susținem pe cea veșnică, a lui Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu are prioritate. Iar îngerii Lui nu sunt marxiști regresiști. Nici nu au treabă cu corectitudinea politică.

  Doamne, întărește-Ți mesagerii!

 

Simion Felix Marțian

Siegen, 27 iulie 2021

  Uite smochina, nu e smochina!  Nu, nu merge în felul acesta. Aşa înţelegem din pilda Mântuitorului, pe care evanghelistul Luca o cuprinde în capitolul 13 al cărţii sale. Un om a sădit un smochin în via sa, şi faptul acesta nu era ceva neobişnuit. Se practica, aşa cum, bunăoară, se plantează la noi în vii nucii.

  Smochinul a fost sădit acolo cu un scop şi acesta era să aducă rod. Stăpânul a aşteptat răbdător vremea roadelor, şi nu a aşteptat puţin. Primii trei ani au trecut în aşteptarea maturizării pomului, a intrării lui pe rod. Au urmat alţi trei, în care, potrivit Legii lui Moise (Levitic 19:23) fructele erau considerate necurate, apoi încă un an în care recolta era închinată Domnului.

  Iar când urma să se bucure de recoltă… Şi au mai trecut trei ani. Verdictul e de un dramatism înfiorător: „Taie-l!” (Luca 13:7) Şi avea dreptate stăpânul. Pentru că nu-şi împlinise menirea. Şi nu numai că ocupa un loc care ar fi putut fi folosit altfel, dar mai şi consuma apa din sol atât de necesară strugurilor.

  Intervenţia vierului este impresionantă: „Doamne, mai lasă-l şi anul acesta!”. A mijlocit cu dragoste, angajându-se că-i va oferi smochinului un tratament special, doar, doar… Mai acordă-i un an şi dacă nici atunci nu vei fi mulţumit, poţi să-l tai.

  Nu ştim ce s-a întâmplat cu smochinul din pilda aceasta, şi nici nu este acesta scopul ei. Ci să înţelegem că există răbdare. Şi îndelungă răbdare. Şi amânare. Obţinută prin mijlocire înflăcărată, cu dragoste. Şi totuşi…

   Şi totuşi există scadenţă! Există o judecată finală şi oricât ne-ar părea de îndepărtată, ea vine. Este un subiect care ne dă fiori? Nu-i rău, asta ne trezeşte. Şi dacă nu îndeajuns, mai luăm un jet rece: „Iată că securea a şi fost înfiptă la rădăcina pomilor: deci orice pom care nu face rod bun va fi tăiat şi aruncat în foc.”(Matei, 3:10)

  E de zbârlit? Nu, e de meditat. Trăim încă în vremea harului. Dar până când?

 

Simion Felix Marţian