Când plugul urii mai brăzda pământul
Și ploaia deznădejdii-l otrăvea,
Iubirea într-un staul Se năștea,
Schimbându-i în speranțe vii veșmântul.
În noaptea sfântă cerul strălucea
Peste păstorii ostoind frământul
Și oști cerești vesteau, pornindu-și cântul,
Că era mântuirii începea.
Revăd tabloul cu imagini vagi
Și, pe cămilele mușcând din frâie,
Cum Orientul se-nchina cu magi.
Eu n-am, ca ei, odoare prinse-n brâie,
Nici aur n-am, sau smirnă în desagi,
Dar, Doamne, rugăciunea mi-e tămâie.
Simion Felix Marțian
La moara lui Felix 