Când Dumnezeu deschide fereastra

    Asediul Samariei nu era unul oarecare, căci Ben-Hadad, împăratul Siriei, venise însoțit de întreaga sa armată. Prinși în acest cerc ucigaș, cei din cetate și-au epuizat rezervele de hrană, iar ceea ce găsim scris în 2 Împărați, capitolul 6, este zguduitor. Dacă suntem cutremurați când citim despre prețul exorbitant al „alimentelor” (cap de măgar, găinaț de porumbel), următoarea imagine pare desprinsă dintr-un scenariu horor: femei disperate împărțindu-și copiii pentru a fi mâncați. Și e cruda realitate.

   La toate acestea, Ioram, împăratul Israelului, asista neputincios, ba chiar îl acuza, în disperarea sa, pe prorocul Elisei ca fiind vinovat de această situație dramatică. Și pentru că Dumnezeu tăcea, iar el nu avea soluții, împăratul s-a dus la proroc, iar ceea ce a aflat depășea cele mai optimiste așteptări: „Mâine, la ceasul acesta, se va vinde la poarta Samariei o măsură de floare de făină cu un siclu, și două măsuri de orz cu un siclu.”

  Imposibil? Poate, dar nu la Dumnezeu. Însă unul dintre sceptici a zis: „Chiar dacă ar face Domnul ferestre în cer, cum s-ar putea întâmpla un asemenea lucru?” ( 2Împărați, 7:2) Și minunea s-a produs.

  Patru leproși aflați la poarta cetății, știind că nu mai au nimic de pierdut, s-au dus noaptea în tabăra sirienilor. Aceștia o părăsiseră în grabă, căci Dumnezeu făcuse să se audă un vuiet de cai și care de luptă, îngrozindu-i. Corturile au rămas însă pe loc, cu toate proviziile, iar cei patru au dus vestea bună în cetate.

  „Ferestrele cerului”, cum se exprimase oșteanul neîncrezător, s-au deschis, iar alimentele atât de râvnite au ajuns în Samaria înfometată. O astfel de soluție nu este la îndemâna oamenilor, dar oamenii Îl au pe Dumnezeu. Pe Cel ce poate. Și mai au la îndemână rugăciunea, ca mijloc de comunicare cu Dumnezeu.

  Oricât ar părea de disperată situația prin care treci, crede că „ferestrele cerului” n-au fost bătute în cuie. Ba par să aibă balamalele unse neîncetat, pentru a se deschide mai ușor. Spre binecuvântare. Dumnezeu a venit în întâmpinarea nevoilor celor din Samaria, dar nici noi nu suntem mai puțin iubiți de El. Iar cerul are „ferestre” și spre noi.

  Bateți cu îndrăzneală la ferestrele de binecuvântare ale lui Dumnezeu. Prin rugăciuni.

 

Simion Felix Marțian

Sonet arcat

A crug ceresc mi-am arcuit cuvântul,
Strunit în coarda-ntinsă de simțire,
Și-n tolba grea, deschisă spre rostire,
Săgețile își pun în coadă vântul.

Mai port în tolbă versuri de iubire
Și vreau cu ele să cuprind pământul,
Prin săgetări ce-și întețesc avântul
Când dragostea le-mbracă-n strălucire. 

Dar am o țintă, Doamne, peste toate,
Un țel înalt, ce-ajunge... sus la Tine:
Să port în tolba mea, dacă se poate,

Săgeți arzând în laude divine;
Și-n tirul de cuvinte-nflăcărate
Și om și vers și arc să Ți se-nchine!

Simion Felix Marțian
Siegen, 25 martie 2022

Cocoșul de la macazul cu lacrimi

  Drumurile vieții curg amețitor în toate direcțiile, întretăindu-se ca liniile într-un triaj. Fiecare astfel de intersectare are propriul ei macaz, acționat de deciziile noastre. Căile urmate au oferte mai mult sau mai puțin generoase, dar au terasament propriu, întărit de ideologii și norme. Dar numai una este Calea. Magistrala. Și această Cale este Isus. (Ioan, 14:6)

 Sunt mulți cei care mai bâjbâie pe căi secundare, din necunoaștere, dar este mare și numărul celor care au pornit pe Cale, dar s-au jucat la macazuri și s-au rătăcit, fără a găsi drumul de întoarcere. Pentru că nu înțeleg semnalele avertizoare care vin cucurigate și așteaptă lacrimile căinței.

 Experiența apostolului Petru ne-ar putea fi folositoare. Și el era pe Cale. O Cale    pe care a negat-o prin trădare, chiar dacă inițial spusese: Eu, Doamne? Dar sunt gata să mor pentru Tine! Dar Isus i-a spus: „Înainte ca să cânte cocoşul, te vei lepăda de Mine de trei ori.”(Luca, 22:61) Și lucrurile s-au petrecut întocmai.

 Cântatul cocoșului l-a trezit, și a înțeles că pornise greșit. Trebuia schimbat macazul în direcția bună. Și a făcut-o cu lacrimi, căci e scris: „Și a ieșit afară și a plâns cu amar.”(Luca, 22:62). Ar fi putut evita lacrimile, dar important este că în conștiința lui cântatul cocoșului a avut ecou.

  Ne rătăcim adesea, ademeniți de tentațiile lumii. Dar Dumnezeu, pentru că ne iubește, lasă „cocoșii” să ciugulească în conștiința noastră, iar la nevoie… să cânte. Și cântecul lor spune: Nu trebuia să faci asta! Nu trebuia să vorbești așa!    Nu trebuia să te afli aici! Iar răspunsul conștiinței trezite poate fi salvator.   Drumul luminos al lui Petru ne este cunoscut. De la… cocoș, până la sacrificiu.   Sau, mai degrabă, până în Cer.

 O decizie greșită la o ramificație ivită în cale ne poate îndepărta de Adevăr. De Cale. Dar este fatală doar dacă ignorăm cântatul cocoșului. Glasul conștiinței. Mesagerii trimiși de Dumnezeu să ne salveze.

  Așadar, atenție la cocoș! Și chiar dacă vor fi lacrimi de căință, intervenția lui este salvatoare. Și de dorit.

 

Simion Felix Marțian

Siegen, 22 martie 2022

Dor de zori

Ne dor orizonturi strivite de bezne
În noaptea adâncă, arzând ca o sete,
Ce poartă lințoliul țesut din secrete
Din creștet spre umeri, pe brațe, spre glezne.

Făclii tremurânde-n cotloanele sumbre
Atrag ca o vrajă dorințe și vise
Și flacăra arde, cu zboruri ucise
Pictând pe tabloul cunoașterii umbre.

Scântei colorate apar de niciunde
Să-ncânte privirea, spre ele s-atragă,
Dar nu taie bezna, cortina e-ntreagă
Și-n spatele ei drumul vieții se-ascunde.

Doar zorii aduc izbăvire deplină
Când tot orizontul se-ncinge-n rubine
Și drumul de viață ce duce la Tine
Ne-apare, Părinte, scăldat în lumină.

Alungă-ntunericul, Doamne, cu zorii,
Să curgă lumina divină pe pleoape
Și-n ea să simțim cât ne ești de aproape
Pe drumul țesut din lumină, spre glorii!

Simion Felix Marțian

Sonet în Ghetsimani

Torcea pârâul Cedrilor în vale
Din caier tânguios, prin rădăcini,
Lăsând în poala tainicei grădini
Răcoare, stele, negură și... jale.

Sub coaja nopții se-arcuiau măslini,
Să treacă, pe sub arce ogivale,
Isus spre focul rugăciunii Sale,
Spre lacul de sudoare cu... rubin.

A fost o luptă grea în Ghetsimani,
Când în balanță atârna paharul
Păcatelor a mii și mii de ani.

A-nvins Acel care-a  urcat Calvarul
Sădind iubire printre bolovani;
Acolo înflorește astăzi... harul!

Simion Felix Marțian
Siegen, 18 martie 2022

În  concediu prelungit, cu Dumnezeu

Istoria zbuciumată a poporului ales constituie, e drept, o lectură fascinantă, dar prin felul în care Dumnezeu îi întoarce filele, uimindu-ne de fiecare dată, ne zidește sufletește, întărindu-ne în credință.

  Să ne oprim, bunăoară, la Neemia, omul care i-a cerut concediu împăratului Artaxerxe, în slujba căruia era. Exilul babilonian se sfârșise încă din vremea lui Cirus, și mulți dintre iudei se întorseseră în țară. Acolo, însă, lucrurile nu mergeau bine.

  Vești despre situația din Ierusalim ajung și la urechile lui Neemia, care se afla la Susa, capitala imperiului, fiind paharnicul împăratului. Răscolit și adânc îndurerat, simte imediat că trebuie să facă ceva pentru rezidirea cetății. Mai întâi a plâns și s-a jelit (cap.1, v4). Apoi a postit și s-a rugat. Și-a început rugăciunea cu căință și a încheiat-o cu implorare, pentru ca Dumnezeu să-i dea trecere înaintea împăratului.

  Era anul 444 î.Hr, cel de-al douăzecilea de domnie al lui Artaxerxe, împăratul căruia trebuia să-i ceară Neemia ajutor. Dar cum? Ce treabă avea împăratul persan cu ruinele Ierusalimului? Dar Neemia nu s-a dus singur la împărat, căci Dumnezeu era cu el.

  Nici n-a fost nevoit să înceapă el discuția, căci împăratul, văzându-l trist, l-a întrebat ce-l frământă, iar Neemia i-a vorbit despre starea Ierusalimului, cetatea în care erau mormintele părinților. Împăratul a fost scurt: „Ce ceri?”(cap 2, v4), și Neemia s-a „rugat Dumnezeului cerurilor” (v4) înainte de a vorbi. Și i-a cerut concediu. „Până când?”, l-a întrebat împăratul, și au „hotărât o vreme”.

  Altceva? Niște scrisori către guvernatorii din Trans-Eufrat, pentru a trece în siguranță. Doar atât? Ar mai fi ceva. Lemne din pădurea împărătească, pentru construcție. Îndrăzneala lui Neemia este uimitoare, dar este rezultatul rugăciunii.

 Le-a primit pe toate, iar ca bonus… gardă personală. Și nu doar „niște călăreți”, ci și „mai mari ai oastei” (v 10). Iar „concediul” lui s-a prelungit la 12 ani. Atât a guvernat în Ierusalim, unde a reclădit zidurile de apărare și a reorganizat cetatea.

  Dumnezeu l-a însoțit în toate, dar meditând la startul acestei lucrări, nu putem spune decât: mare este Dumnezeu! Vedem cum deschide uși la care nici nu îndrăznim să batem fără ca El să ne încurajeze. Un împărat păgân și-a dat tot concursul la rezidirea Sionului. Cum sună?

  Revăzândând acest episod, să ne mai amintim și că Dumnezeu este neschimbat. Și să îndrăznim. Ne va uimi, dar vom fi biruitori. Amin!

 

Simion Felix Marțian

 

 

Dor de adânc

Mă-ngrozesc să constat că mi-e veacul bolnav,
Măcinat de o tragică boală,
Și, sfidând nonșalant diagnosticul grav,
El se stinge încet de… spoială.

A pătruns peste tot, se cultivă intens
Și trăim doar prin ce-i „la vedere”,
Căutăm la decor străluciri fără sens
Și izvor nesecat de plăcere.

Ne zidim din cochilii lipsite de fond
Și castele și visuri semețe,
Colindând pe aripă de gând vagabond
Suprafețe lucind. Suprafețe.

Dar există un puț nesecat și profund
Care poate s-adape pământul,
Și în care izvoare de viață se-ascund,
Iar această fântână-i Cuvântul.

Simt un dor arzător de-a pătrunde-n adânc,
Scufundat în esență de viață,
Și de-acolo să beau, să respir, să mănânc,
Vindecat de ce-i doar… suprafață.


Îndrăzniți, oameni buni, Dumnezeu ne-a chemat
Să-i sondăm prin cunoaștere taina,
Adâncindu-ne-n El vom fi apți de zburat,
Veșnicia fiindu-ne haina!

Simion Felix Marțian
Neunkirchen, 11 iunie 2019

Sonetul Golgotei

Un bocet doar mai am în călimară
Și-n piept un hohot cu ecouri stranii,
Privind, pe dealul semănat cu cranii,
La Veșnicia învățând să moară.

Mă torn cu scăpătatul în jelanii
Și-ncep cuvintele plângând să doară,
Dar simt cum brațul crucii se coboară
Să-mi înflorească prin iertare anii.

Acum, senin, îmi caut noi cuvinte,
În care viu să curgă mângâierea
Prin matca de edenică sorginte.

Și scriu febril, dar ignorând durerea,
Un vers final, cu nobile veșminte:
S-a terminat, urmează... Învierea!

Simion Felix Marțian
Siegen, 11 martie 2022