Cât porţi încă desaga de drumeţ,
Şi pui lângă merinde sentimente
Ca într-un amalgam de elemente,
Mai crezi că fiecare are-un preţ.
Aşa, chiar şi iubirii evidente
Îi pui alături doza de dispreţ,
Lăsând în urmă gustul pădureţ
În inima cu bucurii absente.
Abia când vii smerit la Tabernacol,
Îndepărtându-ţi propriul tău “eu”
Ca pe un incomod, un greu obstacol,
Vei şti ce-i dragostea la apogeu,
Rostind apoi, uimit ca de-un miracol:
Izvorul dragostei e Dumnezeu!
Simion Felix Marțian
„Străjerule, mai este mult din noapte?”(Isaia,21:11)
Parcă-ntunericul nu mai e greu,
Rărit de umbre şi pătat de şoapte
Şi, tresărind, întreabă duhul meu:
Străjerule, mai este mult din noapte?
Mi-a fost povară vălul ei cernit,
Purtată greu pe umerii răbdării,
Şi-aş fi căzut dacă n-aş fi tivit
Cu vii speranţe tot cuprinsul zării.
Ca să cuprindă zarea năzuind
Spre ea se-ndreaptă inima şi gândul
Să soarbă cu nesaţ zorii mijind
Şi albul dimineţii-mbrăţişându-l.
Dar negurile încă izvorăsc
Din bezna care zace prin unghere
Şi mă apasă, şi mă răscolesc;
Mai este mult până în zori, străjere?
Îmi înnoiesc speranţa din Cuvânt
Şi mă zidesc sorbind eternitate
Ştiind că sunt mai mult decât pământ
Şi sufletu-mi transcende-această noapte.
E ceasul nopţii când se-aud cocoşi
Venind cu zori, cucurigând lumina,
Când cad răpuşi ai beznelor coloşi,
Istoria trăgând pe ei cortina.
Privesc străjerul iar, şi iar, şi iar
Şi-l ţintuiesc cu semne de-ntrebare
Care ţâşnesc cu scânteieri de-amnar
Din cutele hlamidei de răbdare.
Dar ştiu că voi vedea zorii arzând
Sub astrul ce-şi rostogoleşte roata
Şi de pe zid străjerul trâmbiţând:
E dimineaţa sfântă, Maranata!
Simion Felix Marțian
Mă aude cineva, nene? Sau ești tanti? Căci pe aici lucrurile sunt tare încurcate în privința asta. Cum am ajuns aici? Și de ce? Și unde-mi sunt părinții? Dar frățiorii?
Am înțeles că cei care se învârt în jurul meu, în această casă total străină, sunt „părinți surogat”. După logica mea infantilă (poți să mă contrazici dacă te ține „procesorul”), un surogat, adică înlocuitor, se folosește atunci cînd ceva nu mai funcționează. Sau lipsește.
Dar să înlocuiești părinții iubitori cu surogate este un gest criminal. Și tot după logica mea de copil, astfel de prostii uriașe fac adulții care nu au primit nicio pălmuță la fund când au făcut prostioare.
Nene Barnevernet, mata ai avut mamă? D-aia de-adevăratelea, nu surogat. Dacă da, trebuie să-ți amintești cum se percepe mama, cu un simț special. Al șaselea, căci de cinci simțuri am învățat la școală.
Este simțul prin care atmosfera „ca la mama acasă” ne umple ființa. Prin simțul acesta, clătitele cu gutui și cu…dragoste sunt mai mult decât mâncare, intrând în patrimoniul spiritual al propriei ființe. Și înghețata cu alune și dragoste. Nicăieri în lume acestea nu vor mai fi la fel. Nu vor fi „ca la mama acasă”.
Mângâiere mamei pe frunte, care alungă instantaneu durerea de cap, o simți cu inima, datorită legăturii create prin acest simț special. Și dacă ai avut parte de toate astea, cum poți să crezi că există surogate pentru ele? Sau ai amnezie? Căci altfel nu mai ești nici nene, nici tanti, ci un robot programat să distrugă relațiile bazate pe dragoste. Și o astfel de atitudine este satanică.
Nene Barnevernet, mă înfioară și acum lacrima mamei, pe care i-o surprindeam ștergându-și-o pe furiș când se ridica de pe genunchi. Se ruga pentru noi. Și Dumnezeul nostru, care pare să-ți fie străin, ascultă rugăciunile. Nu-L mânia, nene.
Aveți surplus de surogate? Dacă ai accepta sugestii de la mine, așa micuț cum sunt, ți-aș spune ce să faceți cu ele. Am cunoscut copii orfani. Lor le-ar prinde bine astfel de părinți. Sau celor abandonați.Acesta este rolul înlocuitorilor.
Dar eu am păriți și vreau acasă. Acesta este interesul meu. „Interesul superior al copilului”, pe care-l trâmbițați. Vreau educația sănătoasă de la părinți, ca să nu ajung ca matale, făcând prostii la maturitate. Cum este răpirea copiilor din familii.
Nu te impresionează lacrimile unui copil, nene? Vezi că inima „surogat” nu funcționează? Vreau acasăăăă! Vreau să-mi șteargă mama dulceața de pe față, după ce mă voi fi săturat de clătite, vreau să mă hârjonesc cu frații mei și vreau să mă arunce tata sus, sus, până la cer, apoi să mă prindă în brațe și să-i aud în ureche șoapta: „Mulțumesc Domnului pentru voi!”
Dacă n-ai avut parte de un astfel de cămin, te invităm pe la noi. Să vezi ce clătite face mama.
Și-o să te învăț și un cântec despre Domnul Isus. O să-l cântăm cu toți.
Vreau acasăăăăăăă!
Simion Felix Marțian
Vulcan, 22 februarie 2016
Se curge-n concepte, se curge-n cuvinte
Şi curgerea însăşi se vrea definită
Când curge cu lapte, cu miere, cu pită,
Sau curge cu Duh în trăirile sfinte.
Se curge în valuri când marea se-agită
Şi curg asfinţituri de lavă fierbinte,
Curg ploi, curg idei de incertă sorginte,
Se curge-n senzaţii când viaţa palpită.
Dar este o curgere sfântă de ape,
De râuri din inimi, ducând apă vie,
Din inimi ce cred şi de cer sunt aproape.
Şi iată că verbul „a curge” mă-mbie
Să-i prind din nou sensul pe cale să-mi scape:
Să crezi în Isus, e şi sens şi solie.
Simion Felix Marțian
S-a-mbogățit al versului ogor
Și coacerea s-a întrecut pe sine,
De când privighetoarea din Bihor,
Cântând în versul ei ”Blândul Păstor”,
Ne-a-nvăluit în cântece divine.
Zicând: ”Cred că de-aceea m-am născut”
A dovedit că și-a-nțeles menirea
Și adăpându-se din Absolut
A mers pe drumul său neabătut,
Cerând lui Dumnezeu: ”Crește-mi iubirea”.
Și a iubit cu sufletul deschis
Simțind cum de iubire harfa-i arde,
Iar când i-a fost cântatul interzis,
Înlănțuit el a cântat, a scris,
Făcând din gratii de-nchisoare coarde.
”Eu nu mă tem de moarte” ne-a mai spus
În stihurile lui nemuritoare,
Și cum s-ar fi temut, când Cel de Sus
L-a însoțit în viață, l-a condus,
Iar el privea spre viața viitoare.
”Fă-ți timp”, ne spune într-un vers-îndemn
Și ”Jugul lui Hristos îl ia pe umăr”;
Îl acultăm ca pe-un discurs solemn
Știind cum a trecut prin viață demn,
În prigoniri amare fără număr.
El s-a născut în freamăt de colind
Cu sărbători aprinse în fereastră,
Și viața i-a fost cântec viu vuind;
Ce poți să spui, spre viața lui privind,
Decât…”Cânta o pasăre măiastră”.
Simion Felix Marțian
Ai faultat urât, Barnevernet. Ești rugat să părăsești terenul. Sună, oricum, mai bine decât „ieși afară!” N-a fluierat arbitrul? Știu. Federația de la Oslo tace? Și asta știu. Dar tu nu auzi publicul? Nu auzi tribunele din toată Europa, dar și din America? Nici tribunele din Asia și Australia? Un jucător fără public e mort, indiferent de poziția vreunei federații.
Se pare că nu e jocul tău, Barne. (Pe la noi se folosesc nume de alint pentru jucători. Chiar și când nu ne plac.) N-ai fost antrenat pentru jocul de-a „protecția copilului”. Ai apărut pe teren ca un jucător de sumo care se trezește la un campionat de gimnastică artistică.
Îți sugerez să te apuci de dresură de rechini. Poate s-ar dovedi utili toți psihologii tăi cibernetici. Cei cu gândirea pe diode. Și fără sentimente. Când un astfel de psiholog îți spune că unui copil îi este mai bine undeva, aiurea, decât lângă părinți, e grav. Un astfel de pion al tău este ori tâmpit, ori nebun, ori de o răutate diabolică.
E timpul să te retragi la vestiar, Barne. Să-ți schimbi echipamentul cu sacul și cenușa căinței. Ai faultat urât, și dacă încă mai ignori publicul care te huiduie, nu poți să-L ignori pe Dumnezeu. Vei fi fiind tu ateu, dar cred c-ai auzit vorbindu-se de „lumina ochilor Lui” (Biblia, Zaharia 2:8). De care te-ai atins.
Când penalizează Dumnezeu niciun sistem nu-ți poate sări în ajutor. Și ustură.
Reorientează-te, Barne, spre alt sport, sau învață să joci. Învață că interesul copilului (nu superior ci absolut) este să crească lângă părinți. Și joacă fără să faultezi.
Dumnezeu să te lumineze!
Simion Felix Marțian
Vulcan, 11 ianuarie 2016
Având geografia ca zestre,
Pui şaua trufiei pe timp
Şi-o clipă te crezi în Olimp,
Dar roibul tău rupe căpestre.
Trântit printre cioburi de vise,
Te-aduni înciudat de pe hărţi
Şi vezi că ţi-s anii doar părţi
Din timpul cu sarcini precise.
Te doare această strivire
Şi timpul ai vrea să-l supui,
Trecând peste…limita lui,
Scandând „nemuri, nemurire”.
Şi gândul acesta te-mbie
Să cauţi, să cauţi un drum
Dar totul e pâclă şi fum
Iar tu mai visezi veşnicie.
Busola se zbate bezmetic,
Cu polii în trist dezacord,
Şi nu mai e sud şi nici nord
Că-i vraişte şi câmpul magnetic.
Pe drumuri trasate cu umbre
Cu spaimele-n cârcă alergi,
Dar eu te întreb: Unde mergi
Purtându-ţi poverile sumbre?
Destul cu busole bolnave
Şi hărţi cu hotare de fum;
Ignoră şi farul din drum
Ce duce-n abisuri epave.
Quo vadis? Te-opreşti la răscruce
Şi iar eşti confuz şi te pierzi,
Dar poţi veşnicia s-o vezi
Prin uşa în formă de cruce.
Simion Felix Marțian
S-a-ndepărtat al nopţii negru fald,
Luând cu sine stelele captive,
Şi zorii ciripesc pe portative
Vărsându-şi rubiniul în smarald.
Călcând pe orizonturi relative,
Se-nalţă soarele ca un herald,
Vestind semeţ invazia de cald
În care binele să se cultive.
Zvâcneşte roua într-un ultim spasm,
Stingându-şi cea din urmă nestemată
Dintr-un decor care părea de basm,
Şi-n dimineaţa binecuvântată
Rostesc din suflet, cu entuziasm:
Primeşte-mi închinarea, Sfinte Tată!
Simion Felix Marțian
O lacrimă prelinsă pe obraz
Se-ngroapă-n masca neagră, de cărbune,
Și hohotitu-n pumni, plâns de necaz,
Încet, încet, devine rugăciune:
Părinte al oricărei îndurări,
Tu ne cunoști, cum le cunoști pe toate,
Și știi că am venit din patru zări,
Aici, acum un veac și jumătate.
Ne-a-mbrățișat acest ținut muntos
Pe care l-am cuprins cu sârguința,
Și-n care am adus, ca un prinos,
Nădejdea și iubirea și credința.
Munții ni s-au supus sub pumnul greu
Și n-am cerut dcât ce se cuvine,
Știind că rodul trudei e, mereu,
O binecuvântare de la Tine.
Am prins în Valea asta rădăcini
Și Jiul ne-a înmugurit cu cânturi;
De ce să ne simțim acum străini,
Plecând din nou în cele patru vânturi?
Din triste vești ce curg acum șuvoi,
Din Uricani și până la Petrila
Simțim cum Valea tremură sub noi,
Iar viitorul este…ca huila!
Ne dor în piept mormintele de ieri
Prin cei ce și-au găsit, muncind, sfârșitul;
Doamne,-au murit aici destui mineri!
De ce să moară-acum și…mineritul?
Am dus și vom mai duce pe grumaz
Tot ce-i mai greu, și nu vrem decât pâine;
Am învățat s-o cerem pentru azi,
Însă o vrem și în ghiozdane mâine.
Dorim pentru copii tot ce-i mai bun
Și vrem de-aici să le croim o cale,
Dar nu putem când minele apun,
Mai lasă, Doamne, soare peste Vale!
Simion Felix Marțian
Vulcan, 2 februarie 2016
Vă caut răscolind prin amintiri,
Trecutul întorcându-l către soare,
Și văd cu nostalgie în priviri
Cum pozele alb-negru prind culoare.
Zâmbesc din ele tinerii ce-am fost,
(Zâmbet strivit de marea mascaradă)
Noi, uteciștii drumului anost,
Încolonații statului la coadă.
Zâmbeam senini printre privațiuni
Și cu-ndrăzneala ce ți-o dă amarul
Ne răzbunam pe marile minciuni
Spunând în șoaptă bancuri cu ”cizmarul”.
Ne mângâiam cu câte-un post străin ,
Să știm ce hituri sunt în clasamente,
Și, prin scrisori, ne răcoream puțin
Plângând la ei ca la…deranjamente.
Au fost frustrări, dar toate la un loc
N-au reușit atunci să ne învingă,
Căci a venit Decembrie de foc
Când cerul țării a uitat să ningă,
Și când, cu Revoluție sau nu,
Ceea ce ochii au putut să vadă
A fost că jugul dureros căzu
Și noi ne-mbrățișam plângând pe stradă.
Un vis de libertate s-a-mplinit
Și-naripați de o speranță vie,
Prin frontierele căzând subit
Vedeam că lumea nu-i doar geografie.
Așa a început un trist exod,
O pribegie crudă, dureroasă,
Pe-un drum către ”mai bine”. ”mai comod”,
Unde ”acasă” nu mai e ACASĂ.
Dar nu acesta era vechiul vis
Având petale albe de speranță,
Ci Londra, Barcelona sau Paris
Să fie destinații de vacanță.
În țară să muncim pe ”leul greu”,
Mai greu decât măria sa dolarul,
Și țara, strălucind la apogeu,
Să-și etaleze-n lume galantarul.
Nu, nu s-a întâmplat cum am visat
Și frontierele inexistente
Nu ne-au unit, ci ne-au împrăștiat,
Chiar dacă ne mai leagă sentimente.
Ne mai vedem la câte un Crăciun
Sau, dureros, la câte-o-nmormântare,
Și mai vorbim de vechiul vis nebun
Cu țara liberă și-nfloritoare.
Mai punem epocile pe cântar
Să-și scoată-n evidență frumusețea,
Dar singurul aspect extrem de clar
E că ”pe-atunci” aveam…și tinerețea!
Vă port în inimă și-n gând mereu,
În vise vechi ce-s gata să renască,
Și-n rugăciunea către Dumnezeu
Îl rog fierbinte să vă ocrotească.
Simion Felix Marțian
Vulcan, 3 februarie 2015
La moara lui Felix 