Mă pregăteam să „atac” o filă nouă în word, pentru… meditația de miercuri, când am constatat cu uimire că lipsește rigla (ruler) din pagină. Se poate scrie și în absența riglei, important e să ai „ce”. Și „cum”. Dar nu am făcut-o. Simțeam că nu am control asupra paginii. Adică a scriiturii mele. De ce, mă întrebam, pentru un eventual ultim cuvânt să mă azvârle pe pagina următoare? Cu ajutorul riglei îmi făceam loc, iar gândurile MELE se așterneau acolo unde voiam EU.

Îmi aminteam că mi s-a mai întâmplat, dar nu și cum se rezolvă. Ce-i de făcut? Apelezi la generația care a crescut odată cu computerul. Și când ai copii…

 Mi s-a cerut să cedez controlul asupra computerului, prin programul necesar (fiind departe), și am făcut-o. Dar am simțit, pentru o clipă doar, un oarecare discomfort. Eram în familie, eu eram acolo și totul era în beneficiul meu. Și, oricum, în computer nu este nimic secret. Scrierile mele sunt publice (în cărți, reviste, bloguri), ca și o mică parte din zecile de mii de fotografii adunate prin stocări zilnice. (Vivat Nikon!)

 Așadar, oricine se poate „plimba” prin computerul meu fără să-mi dea emoții. Și, totuși, a fost clipa aceea. Mă gândesc la ea și sunt… mulțumit. Aceasta este vigilență. Nu era niciun pericol în acest caz, dar nu poți încredința controlul fără să te gândești. Controlul asupra gândurilor, trăirilor… Asupra ta.

 Problema s-a rezolvat, dar meditația mea a rămas agățată de acest subiect. Control. Manipulare. Atât de prezente în lumea noastră. Îmi amintesc de felul în care visam la democrație, trăind în comunism. Am fost revoluționar, doream schimbare și, în mod deosebit, să votăm după bunul plac. Toate au venit, la pachet cu dezamăgirile. Oare câți mai cred astăzi, ținând ștampila ca pe un trofeu, că aleg candidatul potrivit? Cel pe care-l doresc. Fără să înțeleagă că îl văd potrivit pentru că așa li s-a sugerat în mod perfid. Eficiența manipulării prin mass media este cunoscută. De aceea se dă bătălia pe trusturile de presă. Și aceste practici se întâlnesc în toate domeniile de activitate.

 Dar dacă putem trăi, totuși, încercând să le ignorăm, există un domeniu în care lipsa vigilenței, cedarea controlului, ne afectează nu doar viața ci și veșnicia. Și acesta este cel spiritual. Începând de la controlul oamenilor asupra deciziilor noastre, până la stăpânire diabolică asupra minții.

 Numărul celor total dezinteresați de componenta spirituală a ființei, cea eternă, este tot mai mare. (Cândva, îngroșam și eu acest număr) Iar manipularea este prezentă și aici. Dacă un om are o experiență deosebită, o revelație care să-l apropie de Dumnezeu, este suficient dușul rece oferit de cei din jur: „Numai proștii cred în Dumnezeu.” Și nimeni nu vrea să treacă drept prost. De aceea formula „numai proștii” dă rezultate în campania electorală, la mitinguri, etc. Și oamenii merg în direcția dorită de cei „deștepți”.

 Dar chiar dacă au trecut de acest prag, căutând să se apropie de Dumnezeu, oamenii nu sunt în siguranță. Pentru că sunt credincioși și „credincioși”. Și pot primi o porție de manipulare și în mijlocul fariseilor. Devin, astfel, luptători pentru „adevăr” din ceea ce li s-a spus, fără să cunoască Adevărul. Soluția este vigilența, ancorarea în Cuvânt și, cu precădere, încredințarea controlului in mâna lui Dumnezeu. Pentru călăuzire în lumină. Apostolul Pavel le scria credincioșilor din Corint: „Noi demolăm argumentele și orice înălțime care se ridică împotriva cunoașterii lui Dumnezeu și orice gând îl facem rob ascultării de Cristos.” (2 Corinteni, 10:5) Am folosit o traducere actualizată (VBD 2007), pentru cei mai puțin familiarizați cu limbajul biblic.

 Chiar cunoscând Cuvântul, este dificil de ținut frâul drept în mijlocul atâtor tentative de manipulare. Soluția este să i-L încredințăm lui Dumnezeu. Pentru că El ne oferă și protecție și ghidare în siguranță spre destinația stabilită de El.

Doamne, vreau controlul Tău, nu al oamenilor, asupra vieții mele!

Simion Felix Marțian

Siegen, 30 ianuarie, 2024

„Nihil utilius sale et sole”, spuneau romanii, străbunii noştri. Adică: „Nimic nu este mai folositor decât sarea şi soarele”. O fi citat din Plinius, o fi proverb popular latin? Nu ştim cu certitudine, dar ceea ce ştim este faptul că anticii erau conştienţi de valoarea lor. A luminii solare şi a sării. Chiar dacă fizica era de-abia în faşă, iar chimia nu se născuse încă.

  Sau poate că au ajuns la urechile lor cuvintele Mântuitorului, din cuvântarea Sa de pe munte, cuvinte prin care punea în ucenici aceste inestimabile comori: „Voi sunteţi sarea pământului”(Matei, 5:13) şi „Voi sunteţi lumina lumii”(Matei, 5:14) Exact în această ordine le-a preluat şi Plinius Maior.

  Lăsând pentru moment „lumina” la o parte, să ne concentrăm asupra „sării” . Gustul ei şi locul pe care-l ocupă în viaţa oamenilor, i-au fost suficiente lui Petre Ispirescu, bunăoară, ca să scrie „Sarea în bucate”. Fără să se inspire din Evanghelie sau din Plinius. Doar din bucătărie. Sau din cămară.

  Sarea acoperă anumite nevoi ale organismului, dar oamenii o folosesc în primul rând pentru gust. Apoi pentru conservare prin sărare, metodă prin care prelungesc „viaţa” alimentelor. Adică le fac să dăinuie.

 Dacă privim în jur la societatea imorală, aflată într-un proces de profundă alterare, ne dăm seama că i-a lipsit sarea. Elementul conservator. Cel care ar fi trebuit să dea gust. Şi dacă acest proces continuă în ciuda prezenţei creştinilor, adică a ucenicilor, concluzia este una dureroasă: creştinismul actual şi-a pierdut gustul. Sau e inactiv.

  Ucenicul insipid este inutil pentru alţii, dar şi pierdut pentru el însuşi. Pentru veşnicia lui. Pierdut este, însă, şi atunci când, considerând că sarea este demodată, depăşită, recurge la alte arome. Exotice, căci se caută. Şi astea sunt aducătoare de boală şi iad.

  „Poţi mânca ce-i fără gust şi fără sare?”, întreba retoric Iov.(Iov, 6:6) Şi dacă nu se poate, să ne îndeplinim misiunea: aceea de a săra! De a da gust, de a conserva. Până şi vorbirea trebuie să ne fie, potrivit îndemnului apostolului Pavel, „dreasă cu sare”.

  Doamne, analizeză-ne în laboratorul Tău şi dă-ne concentraţia potrivită! Aşa vom fi folositori celor din jur şi Împărăţiei Tale.

Simion Felix Marţian

Am putea spune că Ioan Botezătorul L-a cunoscut pe Isus mai înainte să se fi născut vreunul dintre ei. Evanghelistul Luca ne relatează în scrierea sa că acesta a săltat în pântecele mamei sale, când Elisabeta, însărcinată fiind, a primit vizita Mariei, însărcinată la rândul ei.

  Treizeci de ani mai târziu, la Betabara, pe malul Iodanului, Ioan dovedeşte din nou că-I cunoaşte identitatea. Atunci a venit Isus la Ioan să fie botezat, iar acesta, văzându-L a rostit: „Iată Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii!” (Ioan, 1:29)

  Ioan nu era străin de lucrarea Mântuitorului, de acţiunile sale miraculoase, dar, parcă…mai avea nevoie de certitudini. De confirmare. Avea nevoie de ceva care să nu lase loc niciunei îndoieli.

  De aceea, în închisoare fiind, pedepsit pentru îndrăzneala sa, a vrut să se edifice definitiv şi absolut asupra statutului lui Isus. A trimis, deci, pe ucenicii săi să-L întrbe: „Tu eşti acela care are să vină sau să aşteptăm pe altul?”(Luca, 7:20)

  Mântuitorul ar fi putut să răspundă simplu: DA! Dar a considerat că faptele sunt mai grăitoare. Şi mai convingătoare. Iar răspunsul Său a fost: „Duceţi-vă de spuneţi lui Ioan ce aţi văzut şi auzit: orbii văd, şchiopii umblă, leproşii sunt curăţaţi, surzii aud, morţii învie, şi săracilor li se propovăduieşte Evanghelia.”(Luca, 7:22)

  Numele de „creştini” pe care-l purtăm îl avem de la El, de la Cristosul înviat. Indiferent de confesiune.Şi ne poziţionează în familia Lui. Dar, oare, numele acesta trebuie să-l avem pe o legitimaţie, pe un ecuson? Sau în gena dragostei, care este din Dumnezeu!

  La întrebarea „Eşti creştin?”, un răspuns afirmativ nu poate convinge pe nimeni. Oricine poate răspnde astfel. Doar faptele pot confirma identitatea. Aşadar, „eu sunt ceea ce vedeţi!”.

Prin urmare, ce vede lumea la noi? Şi, mai ales, ce vede El? Cel pe care-L urmăm.

 

Simon Felix Marţian