În inimă, pe locul de la geam,
Se-așează rugăciunea-nlăcrimată,
Stingheră în funestul amalgam
De clipuri policrome și tam-tam,
Și ochii ei prin geam spre ceruri cată.

Deși nu-i tocmai cadrul potrivit,
Cu viermuiala care-o înconjoară
Și zgomotul strident, de neoprit,
Se reculege-n duhul ei smerit
Și-n fâlfâit de foc spre ceruri zboară.

”În inimi, Doamne, este locul Tău
Și lângă Tine-al meu și al cântării,
Dar văd aici invazie de rău
Căci lumea a intrat cu ce-i al său,
De mult smulgând zăvoarele intrării.

A cotropit un loc ce nu-i al ei
Și-a dat aici lăstari de-amărăciune,
Iar inima, senină de-obicei,
Se vede-acuma fără un temei,
Lipsită de cântări, de rugăciune.

De-aceea, Doamne, dă un vânt din cer
Să curețe din inimă veninul,
Să smulgă rădăcini care nu pier
Și-apoi punându-i inimii străjer
Să-și regăsească din belșug seninul.”

În inima tratată de curând
La geam stă rugăciunea-nflăcărată,
Cântărilor de laudă zicând:
Ce bine, ce plăcut este de când
Suntem aici doar noi cu Sfântul Tată!

Simion Felix Marțian

Pe șevalet e pânza încă goală
Dar toamna-și varsă marea de culoare
Din lan, din pom, din crâng, din iaz, din floare
Și toate prind pe pânză rânduială.

Imaginea se-ncarcă, prinde viață,
Din tinda toamnei se pornește vântul
Spre porumbiștea deșelând pământul
Și spre mătasea verde din fâneață.

De rodul greu din ram scâncesc proptele
Sub mărul plin de râsete rotunde,
Iar dinspre piersici simți cum te pătrunde
Belșugul galben până la plăsele.

E grea povara dulce din livadă
Cum și în cucuruz cu greu apasă,
Și peste tot, când seara-ncet se lasă,
Se-nchide-a mulțumirii acoladă.

Pe pânză-i rodul plin al unei toamne,
Iar șevaletul tace a uimire;
Privesc tabloul plin de mulțumire
Dar să-l semnez nu pot, semnează-l, Doamne!

Căci doar a Ta e din vecii rodirea
Chiar dacă noi mai scrijelim pe glie,
De-aceea pun pe pânza caldă, vie,
În loc de semnătură…mulțumirea!

Simion Felix Marțian