Rugăciunea care frânge lanţuri

Nu era nici Ritz, nici Hilton, ba dimpotrivă, extrema opusă a confortului, şi totuşi bărbatul părea să aibă un somn profund, liniştit. Iar lanţurile de la mâini nu erau decorative. Doi ostaşi înarmaţi până-n dinţi îl încadrau, iar ceilalţi, din cele „patru cete de câte patru”(Fapte, 12:4) vegheau la uşă. Somn uşor, Petre!

  El era, apostolul. Irod l-a prins şi l-a întemniţat după ce a văzut că procedând astfel şi cu alţii din Biserică, ba chiar omorându-l pe Iacov, fratele lui Ioan, îi creşte popularitatea în faţa iudeilor. Îl saltă în sondaje.

  Şaisprezece soldaţi înarmaţi păzeau un om înlănţuit, care nu era nici periculos, nici agresiv. Chiar dacă era mai temperamental. Pe ce considerente s-or fi luat astfel de măsuri? Se gândeau, oare, la mormântul Mântuitorului?  Dar experienţa de atunci le-a dovedit că nu pot lupta cu Dumnezeu. Nici cu cei ce se roagă. Căci „Biserica nu înceta să înalţe rugăciuni către Dumnezeu pentru el.”(Fapte, 12:5)

  Aşadar, „periculosul” deţinut visa liniştit, păzit de oştaşi dar OCROTIT de Dumnezeu, când un înger i-a dat deşteptarea lovindu-l în coastă. După ce lanţurile i-au căzut de pe mâini, s-a îmbrăcat, la îndemnul îngerului, şi l-a urmat spre ieşire, fără a întâmpina vreo împotrivire. Poarta de fier dinspre cetate „li s-a deschis singură”, căci Dumnezeu n-are nevoie de fotocelule, iar după ce-au ieşit în uliţă îngerul a dispărut.

  Răcoarea nopţii l-a trezit pe Petru la realitate, dându-şi seama că ceea ce se întâmplase n-a fost o vedenie. Primul lui gând a fost să meargă la cei ce se rugau pentru el, să le spună că rugăciunile le-au fost ascultate.

  Multe s-or fi schimbat de atunci până astăzi, dar Dumnezeu nu S-a schimbat. Nici lupta pentru Adevăr. Şi nici împotrivirea. Aşa că sunt încă oameni care suferă pentru Evanghelie. Pentru răspândirea ei.

  Dumnezeu Îşi apără lucrarea, dar ni i-a încredinţat nouă pe aceşti luptători, punându-ne la dispoziţie şi modalitatea de a-i ajuta: RUGĂCIUNEA! Iar demersurile noastre în acest sens vor da roade.

  Şi dacă nu ne bătătorim tălpile însoţindu-i pe cei ce, asumându-şi riscuri, duc Evanghelia „până la marginile pământului”, să ne bătătorim genunchii. Rugându-ne. Şi inimile noastre vor fi înviorate de zăngănitul lanţurilor care cad.

 

Simion Felix Marţian

Sonetul zborului

Dorind cunoaștere, încep demersul
Spre a mă defini, pus în lumină,
Și-oglinda vieții-mi dă răspuns, senină:
Ești boț de lut ce s-a deprins cu mersul.

Răspund, zbârlindu-mi coaja mea de tină:
Eu pot oricând străbate universul
Cu sunetul, culoare și cu versul,
Cu scânteierea duhului, divină.

Nu-s țintuit cu rădăcini de glie,
Iar timpului rigid i-am spart zăvorul
Cu aripa muiată-n veșnicie.

În mine Și-a pus chipul Creatorul
Și mi-a lăsat Cuvântul Său făclie!
Oglinda tace. Îmi reflectă zborul.

Simion Felix Marțian

Sonetul pustiei

Cu foc și sete mă-ncolțea pustia
Când, ca pe Moise, m-ai chemat din rug;
Mă apăsa arzând imensul crug,
Iar ziua parcă-și amâna chindia.

Puteam încă de-atunci să mă conjug
Cu dragostea Ta mare cât vecia,
Dar mi-am purtat prin veacuri pribegia
Când am ales de ochii Tăi să fug.

În mreaja căutărilor năuce,
Pustia ca un foc m-a mistuit,
Dar a venit a vremilor răscruce

Când m-ai chemat din nou și mi-ai vorbit
De pe un deal, de-acolo de pe cruce,
Și de atunci pustia a-nverzit.

Simion Felix Marțian

Cuvântul ca un panaceu

  Muntele, tribună și martor tăcut al învățăturii lui Isus, rămânea în urmă, în timp ce El se îndrepta spre Capernaum. Dar ziua nu se terminase, ba chiar urma să-i ofere Învățătorului o surpriză. Una care să-L uluiască.

  Un ofițer din garnizoana de frontieră avea un rob la care ținea foarte mult și care era grav bolnav. Nu e greu să ne imaginăm dorința ofițerului de a face tot ce-i stătea în putință pentru a-l salva. Și tocmai atunci intra Isus în cetate.

  Centurionul auzise vorbindu-se despre Isus. Doar auzise, dar asta nu l-a împiedicat să creadă. Nu s-a îndoit nicio clipă că este momentul lui. Al salvării robului său. De aceea a trimis o delegație de „bătrâni ai iudeilor”(Luca 7:3) să-L roage să vină la el.

  În demersul lor, acești mijlocitori au subliniat meritele acestuia, privitoare la relația lui cu oamenii din cetate, dar și la faptul că le-a zidit sinagoga. Din punctul lor de vedere, se cuvenea să i se răspundă cererii. Și cererea lui nu se referea la o rețetă compensată, sau la o ecografie cu prioritate, ci pur și simplu să-i vindece robul . Pentru că el credea.

  O a doua delegație a fost trimisă în întâmpinarea lui Isus, să-I spună să nu se mai deranjeze. În modestia lui, centurionul se vedea nevrednic să-L găzduiască sub acoperișul său. Și, totuși, vindecarea trebuia să se producă. Dar, militar de carieră fiind, obișnuit cu disciplina, a făcut o analogie. Dacă lui i se supun cei din subordine și-i execută ordinele, de ce nu ar proceda la fel și Isus.

  „Zi o vorbă, și robul meu va fi vindecat.” (Luca 7:7) Doar o vorbă? E de ajuns un singur cuvânt? Experiența ofițerului din armata romană ne arată că e suficient. Credința lui a fost răsplătită cu o rezoluție pozitivă. Robul său, aflat în pragul morții, a fost vindecat.

  Isus a vindecat robul unui ofițer din armata de ocupație. Cea care asuprea poporul ales. De ce? Pentru că avea merite? Pentru că zidise o sinagogă? Nicidecum, ci pentru că a primit o cerere semnată cu credință.

  Vorbim atât de mult despre atotputernicia lui Dumnezeu. Și despre dragostea Sa. I-o și spunem în rugăciunile noastre. Dar câtă credință punem în ele? Ajută, Doamne, necredinței noastre! Și rostește, ca răspuns, cuvântul izbăvitor. Amin.

 

Simion Felix Marțian

Fântânari

E pământul brăzdat de izvoare de-argint
Care curg șerpuind, susurând tremurat,
Dar cu susurul blând prea adesea ne mint
Și pe undele lor poartă-al morții stigmat.

Bramburim însetați și cădem osteniți,
Dar sorbitul dorit e pericol mortal
Și confuzi ne târâm cu genunchii zdreliți,
Căutând un izvor cu fluidul vital.

Doamne, Tu ne-ai lăsat apă vie din cer,
Dar umblăm cu busole lovite de-amoc
Și izvoarele bune din jur parcă pier,
În pojarul iscat curgând râuri de foc.

Într-un puț din Cuvânt ne putem răcori
Unde stăruie-adânci limpeziri de cleștar,
Dar suntem prea năuci și-am putea iar greși,
De aceea ne dă, Doamne, Tu... fântânari!

Nu titani, nici eroi ce au nimbul aprins,
Ci doar oameni ca noi ce, de Tine-nvățați,
Simt iubirea curgând și, săpând în adins,
Pot în Numele Tău adăpa însetați. 

E pământul brăzdat de torente ce curg
Dar nu știm uneori ce ne e de folos,
De aceea ne lasă-n al lumii amurg
Fântânari să foreze în Stânca... Hristos!

Simion Felix Marțian
Siegen, 15 mai 2023

Sonetul primăverii mele

Vibrând mă mai cutreieră zăpezi
Cu șuier lung de viscole trecute,
Deși, urcând spre boltă în volute,
E anotimpu-nmugurit cu iezi.

Coboară astrul zilei să sărute
Candoarea înflorită din livezi,
Și torc miresme caldele amiezi,
Dar eu mai duc troiene dispărute.

Nu-s plin de primăvară și de cald,
Și starea asta, Doamne, mă frământă,
Căci îmi doresc veșmântul, fald cu fald,

Tivit cu-mbobocire care cântă;
Vreau, deci, ca în iubire să mă scald,
Trăind apoi o primăvară sfântă. 

Simion Felix Marțian

Simfonia înfloririi

De-atâta mai și-atâta curcubeu,
Vibrând pe portativul de culoare
Cu vii corole îmbibate-n soare,
Se face coșul frumuseții greu.

Pământul pare un covor imens
Țesut cu măiestrie de prigorii,
Când roua-și prinde în mărgele zorii,
Și florile par să dea vieții sens.

În tremur de petale policrom,
Ce definește însăși gingășia,
Adie fluturii și poezia
Purtând al primăverilor simptom.

De înflorire sunt pătruns și eu 
Și-mi înflorește-n suflet închinarea
Când, Doamne, Îți privesc uimit lucrarea
Și-apoi exclam: Ce mare-i Dumnezeu!

E minunat, dar totuși... prea puțin,
Căci pe cortină desenăm morminte;
Dar dă-ne, Doamne, idealuri sfinte,
Ca-n veșnicia Ta să înflorim!

Simion Felix Marțian
Siegen, 8 mai 2023


Sonet gotic

Când runele în scris s-au ascuţit,
Fereastra, a mirare excesivă,
Sprânceana şi-a săltat-o în  ogivă
Şi focul în vitralii s-a-nteţit.

În ziduri piatra s-a gătit, festivă,
Şi arcul frânt, părând încremenit,
El însuşi zbor spre cer a devenit,
Fiind cu închinarea deopotrivă.

Acum adorm prin lume catedrale,
Avându-şi coarda ruptă-n arcul frânt,
Şi bezne în vitralii, abisale.

Dar, Doamne, cât mai suntem pe pământ
Ne fă săgeţi în arcurile Tale,
Ducând cu noi cuvântul din Cuvânt!

Simion Felix Marţian
Neunkirchen, 24 mai 2019