Sonetul primăverii mele

Vibrând mă mai cutreieră zăpezi
Cu șuier lung de viscole trecute,
Deși, urcând spre boltă în volute,
E anotimpu-nmugurit cu iezi.

Coboară astrul zilei să sărute
Candoarea înflorită din livezi,
Și torc miresme caldele amiezi,
Dar eu mai duc troiene dispărute.

Nu-s plin de primăvară și de cald,
Și starea asta, Doamne, mă frământă,
Căci îmi doresc veșmântul, fald cu fald,

Tivit cu-mbobocire care cântă;
Vreau, deci, ca în iubire să mă scald,
Trăind apoi o primăvară sfântă. 

Simion Felix Marțian

Sonet gotic

Când runele în scris s-au ascuţit,
Fereastra, a mirare excesivă,
Sprânceana şi-a săltat-o în  ogivă
Şi focul în vitralii s-a-nteţit.

În ziduri piatra s-a gătit, festivă,
Şi arcul frânt, părând încremenit,
El însuşi zbor spre cer a devenit,
Fiind cu închinarea deopotrivă.

Acum adorm prin lume catedrale,
Avându-şi coarda ruptă-n arcul frânt,
Şi bezne în vitralii, abisale.

Dar, Doamne, cât mai suntem pe pământ
Ne fă săgeţi în arcurile Tale,
Ducând cu noi cuvântul din Cuvânt!

Simion Felix Marţian
Neunkirchen, 24 mai 2019