Se sting treptat ecourile mult așteptatei sărbători. Ale Crăciunului. Voi numi astfel sărbătoarea, asumându-mi riscul de a fi împroșcat, dar eu știu că rolul trâmbițașului este acela de a da semnale clare. De a se face înțeles. Ignorând polemiștii al căror rol nu pare a fi unul constructiv.

  Se sting ecourile acolo unde… a fost ceva. O colindă, o bucurie sinceră, entuziastă chiar. Și toate pornind de la semnificația sărbătorii. Pentru că zgomotul târgurilor de sezon încă persistă. Și acestea tot de… Crăciun.

  Ignoranța mulțimii privind sărbătorile religioase este explicabilă. Tânăra generație nu consideră cool ceva moștenit de la bunici. Lumea lor are alte coordonate și alte obiective. Și de trasarea acestora se ocupă… presa. Mass-media.

  Să ne întoarcem pentru o clipă la Betleem. Vestea bună a fost adusă de un înger la niște păstori. Aceștia și-au asumat rolul de a duce vestea mai departe, și au făcut-o. Nu reiese, însă, de nicăieri că oamenii care au primit vestea au fost foarte convinși, sau că Isus ar fi crescut fiind considerat Mântuitorul venit în iesle.

  Cum ar fi fost primită vestea dacă ar fi fost transmisă oficial? Prin presa mainstream. Trei magi din răsărit au primit călăuzire divină să vină la Ierusalim, să se închine Regelui „de curând născut”. Și chiar dacă Irod n-a înțeles imediat despre ce este vorba (corigent, probabil, la religie), consilierii lui au înțeles. Iar profețiile vorbeau și despre locul nașterii lui Mesia. Betleem. Care ar fi fost sonoritatea trâmbițelor împărătești? Și care ar fi fost ecoul?

 Păstori versus curtea regală. Nu-i totuna să primești o informație de „La moara lui Felix” sau din „New York Times”. Ori „Der Spiegel”. Doar că „presa oficială” a tăcut, iar Irod, vrând să-și asigure tronul, a luat măsuri criminale, de o cruzime greu de imaginat.

 Nici astăzi presa oficială nu este interesată de promovarea Adevărului. A Luminii. Rămâne să o facă păstorii literelor. Cei neînsemnați. E drept, fără ecoul celor dintâi, dar nu înseamnă că în zadar. Doar că ar trebui să se alinieze, renunțând la controverse stupide legate de amănunte total nesemnificative. Cum ar fi numele sărbătorii, data ei, modul de manifestre, etc.

 Dumnezeu și-a dus planul la îndeplinire fără trâmbițașii lui Irod. Și lucrarea Lui continuă fără aportul gorniștilor ultra-sonori de astăzi. O veste bună poate încălzi inima chiar dacă se transmite în șoaptă. Mai ales când e vorba despre destinul etern al fiecăruia.

  Așadar, Christos S-a născut!

 

Simion Felix Marțian

Siegen, 27 decembrie 2022

  Este puțin probabil ca Cezar August să fi fost îndrăgostit de statistică, iar dacă a decretat un nou recensământ, a făcut-o din alte considerente. Nu-i era totuna peste câți supuși stăpânește și, mai ales, care sunt posesiunile acestora. Căci din impozitul pe averi se umplea vistieria imperială. Și imperiul era vast.

  Irod, așa „cel Mare” cum era, și-a dovedit supușenia, aplicând decretul imperial în ținutul peste care era rege. Ba l-a și adaptat specificului local, făcând înscrierea după seminții și nu după cetățile în care locuiau supușii.

  Așa a ajuns Iosif, tâmplarul din Nazaretul Galileii, la Betleem. În cetatea lui David. Pentru că era din seminția acestuia. Și printre misterele care ne-au rămas încă neelucidate se numără și acesta: de ce l-a însoțit și Maria? Femeile, potrivit legii romane, nu erau obligate să se prezinte personal. Și mai era și pe cale să nască.

  Recurgând la presupuneri în privința asta, am putea spune că, știind pe Cine urma să nască, știa și profeția lui Mica privitoare la locul nașterii Pruncului. (Mica 5: 2) Sau, poate, Duhul Sfânt a îndrumat-o într-acolo.

  Ceea ce știm cu certitudine e că au ajuns și că își căutau cu înfrigurare un loc de găzduire. Nu erau singurii veniți din ținuturile nordice pentru recensământ. Mai erau și alții în situația lor, care le-o luaseră înainte, iar hanul era plin.

 Dialogul cu hangiul trebuie să fi fost scurt, chiar dacă situația era disperată. Impresionat sau nu de situația femeii, tot n-ar fi ratat un „gheșeft”. Și dacă nu mai avea camere cu vedere spre ogorul lui Boaz sau mormântul Rahelei, i-ar fi strecurat undeva pe prispa din față, pentru un câștig suplimentar. Așa ar fi procedat orice confrate de-al lui.

  Situația aceasta este învăluită nu doar în mister ci și într-o colosală uimire. Hangiule, tu știi pe lângă ce ai trecut? Și cine-ar fi semnat în „cartea de onoare”? Poți să-ți dai seama cum ar fi arătat cartea de vizită a hanului tău? Dar peste toate astea: cum ar fi fost viața ta, primind Vestea Bună?

  Betleemul de azi are peste treizeci de hoteluri și peste trei sute de magazine de suveniruri. Și nu pentru cei care vin la vreun recensământ. Nu. Toate îi așteaptă pe turiștii care vin să trăiască, la nivelul inimii, miracolul de atunci. Chiar dacă printre stelele care strălucesc pe firmele hotelurilor nu e și steaua… de atunci. Cea călăuzitoare.

  Încă n-am ajuns la Betleem, deși îmi doresc. Sunt acasă, meditând. La Nașterea mântuitoare meditez frecvent, dar azi, într-un mod deosebit, mi-a venit în minte acel hangiu. Nu-l putem acuza de lipsă de ospitalitate. Chiar și interesul material l-ar fi determinat să răspundă pozitiv.

  Îmi place să cred că această ocazie extraordinară n-a rămas singulară. Că dacă nu L-a întâlnit pe Mântuitor la naștere, L-a cunoscut ulterior. Și mântuirea care venea cu El.

  Hangiule, să ne vedem în cer. Împreună cu toți cititorii mei. Amin.

 

Simion Felix Marțian

 

Se fac și rezervări on-line? Nu. Se dau și prin intermediari? Nu. Deci, numai personal? Da, și vă sunt la îndemână. Ar putea fi un dialog între cineva interesat de această destinație și un operator de „turism”. Adică cineva care face cunoscută învățătura despre această destinație eternă.

  Unde se găsesc, totuși, bilete? Peste tot, în oportunitățile care ni se oferă de a ne arăta dragostea. Căci „oricine iubește este născut din Dumnezeu și cunoaște pe Dumnezeu.”( 1Ioan, 4:7b) Un exemplu de felul în care o astfel de ocazie poate fi ratată, găsim în capitolul 16 al Evangheliei după Luca, în istoria bogatului nemilostiv și a lui Lazăr.

  La ușa bogatului care „ducea o viață plină de veselie și strălucire” (v 19) stătea un sărac, cu trupul plin de ulcerații care, chinuit de foame, privea cu jind la ceea ce cădea de la masa îmbelșugată a bogatului. Dar nu primea nimic.

 Destinul lor etern ne este prezentat în continuare în relatarea Mântuitorului. Lazăr a ajuns în „sânul lui Avraam”. Dar cu siguranță nu pentru că a fost sărac, ci pentru că inima lui a fost după voia lui Dumnezeu și și-a dus povara fără cârtire.  Bogatul a ajuns  „în Locuința morților, în chinuri”. Dar nu pentru că a fost bogat, ci pentru că nu și-a folosit bogăția așa cum I-ar fi plăcut lui Dumnezeu.

  Poate că bogatul nici nu era zgârcit, ignorându-l pe Lazăr doar din nepăsare. Dar e la fel de condamnabil. Pentru că săracul i-a fost adus în curte ca un test. O oportunitate de a-și arăta dragostea, luându-și astfel bilet pentru eternitatea cu Dumnezeu. Și câte astfel de ocazii ne oferă viața în fiecare zi!

  Atenție, însă, la biletele false! Da, putem fi înșelați atunci când faptele nu sunt dovezi ale iubirii, ci simple „pomeni”. Adică fapte cuantificabile, cu care să negociezi cu Dumnezeu: am făcut asta și asta, am dat atât, deci cât îmi ierți din vinovăție. Dureroasă înșelare.

  Prin faptele noastre trebuie să ne arătăm dragostea, pentru că iubind ne apropiem de Dumnezeu. De altfel, iubirea aproapelui este poruncă divină. Mai sunt locuri în Raiul lui Dumnezeu, iar biletele sunt la o îmbrățișare distanță. Adică la o manifestare a iubirii. N-ar fi tragic să ratăm?

 

Simion Felix Marțian