Coronavirusul la ușa Bisericii

DSC_5640

Nu se putea să scriu ceva la rubrica ”Evenimentul săptămânii” și să ignor subiectul cel mai fierbinte al momentului: coronavirusul Covid-19. Încerc să analizez situația cu luciditate, căutând echilibrul dintre cele două extreme ale știriștilor. Unii ne îndeamnă la calm, spunându-ne că pericolul nu e nici pe departe atât de mare pe cât se spune. E merituos că încearcă să ne liniștească, dar știu că exagerează.

Așa cum exagerează și profesioniștii senzaționalului, care titrează cu litere de-o șchioapă doar știri alarmiste. Parcă le-ar face plăcere să creeze panică. Și rezultatul se vede. Oamenii se îmbrâncesc să-și facă provizii, golind rafturile magazinelor.

Deocamdată singurele măsuri de împiedicare (sau încetinire) a răspândirii virusului sunt carantina și igiena riguroasă. Care trebuie aplicate cu seriozitate, fiind vorba de viață și moarte.

Având în vedere situația creată, s-au impus și în biserici măsuri speciale de prevenire a contaminării. Astfel, Patriarhia BOR recomandă să se renunțe în această perioadă la sărutatul icoanelor în Biserică, dar și la folosirea linguriței comune pentru Împărtășanie.

Arhiepiscopia Romano-Catolică ia și ea măsuri, recomandând enoriașilor să evite aghiazmatarele și să nu dea mâna unii cu alții la Liturghie. Sunt măsuri necesare, stabilite la sfatul medicilor.

Există o astfel de preocupare în Biserică, de aceea a creat tulburare afirmația lui Andrei Caramitru că bisericile trebuie închise. Dacă ar fi fost grija sinceră pentru sănătatea semenilor, s-ar fi referit cu precădere la spații mult mai aglomerate și, deci, mult mai supuse riscului.

Dar având în vedere culoarea lui politică și dintele pe care progresiștii îl au împotriva Bisericii, graba lui de a închide bisericile se explică altfel. N-ar fi rău ca în România să fie aglomerație la Biserică, dar nu prea e. Așa că stai liniștit, domnule Caramitru, și așteaptă o altă ocazie pentru a pune lacăt.

Și încă ceva, tinere politician: Dacă bisericile ar fi într-adevăr pline, și acolo ar fi rugăciuni sincere și fierbinți, virusul le-ar evita. Fie el și… Covid-19.

Simion Felix Marțian
Neunkirchen, 27 februarie 2020

Creștinismul și martirii zilelor noastre

DSC_4175

Scriam săptămâna trecută la această rubrică despre nou înființata Alianță Internațională pentru Libertate Religioasă. Scriam cu durerea de a nu găsi și numele României printre țările care au aderat la ea. Este nevoie de o astfel de alianță? Este nevoie de o luptă susținută pentru amintita libertate?

Răspunsul este „DA”! O spun cu certitudine, deși nu mi-aș fi dorit ca realitatea să-mi ofere argumente pentru asta. Dar mi-a oferit. Argumente dureroase. Tragedii greu de imaginat. Să aruncăm o privire spre Burkina Faso, țară saheliană din vestul Africii.

Cu câteva zile în urmă (duminică, 16 februarie), a fost atacată Biserica din satul Pansi, aflat în nordul țării, de către grupările jihadiste. Au lăsat în urma lor 24 morți și 18 răniți, luând și câțiva ostatici. Poate că cifrele le asimilăm ușor, dar să ne imaginăm ce este în spatele lor. Să ne imaginăm durerea de acolo. Strigătele, lacrimile. Răniții au fost duși la spitalele din zonă, iar morții îngropați în aceeași zi. Du-re-ros!

Acesta pare să fie cel mai recent atac, dar cu doar 6 zile înaintea acestuia, pe 10 februarie, a mai avut loc unul la Sebba, capitala provinciei. Atunci, atacatorii au intrat în casa unui pastor, răpind 7 persoane. Trei zile mai târziu, au fost găsite cadavrele a 5 dintre ele, inclusiv al pastorului.

Ce au de spus guvernanții de acolo? Dar opinia publică internațională? Asistăm, oare, neputincioși la această sângeroasă vânătoare de creștini? Pentru că ea tinde să se generalizeze, chiar dacă nu se folosesc aceleași arme peste tot. În lumea „civilizată” atacurile împotriva Bisericii sunt… ideologice. Dar fac victime.

În spatele tuturor acestor atacuri, de orice formă, stau oameni care, conștienți sau nu, fac lucrarea diavolului. Dar tot spre tabăra lui înclină și cei morți în nepăsare. Spre deoebire de cei morți ca martiri, care sunt ai lui Cristos.

Să ieșim, deci, din nepăsarea care tinde să ne cuprindă, luptând. Pe genunchi, așa cum îi stă bine creștinului. Pentru că nu știm cât ne vom mai bucura de libertatea asta fragilă. Și pentru că, da, trăim vremurile de pe urmă. Iar venirea Domnului nu va întârzia și nici nu va ține seamă de părerea scepticilor.
Doamne, îndură-Te de noi!

Simion Felix Marțian
Neunkirchen, 20 februarie 2020

Zbor de bronz (La Ziua lui Brâncuși)

1a

Cânta sub sărutări de daltă lemnul
Și marmura îmbobocea senină,
Când mâinile ce frământau lumină
Storceau din miezul Artei untdelemnul.

Maestrul și-a cioplit în viață visul,
Dând lumii, care-i pregătise scena,
Un Jiu pe care l-a-nfrățit cu Sena
Când dalta lui a cucerit Parisul.

Idei a nemurit și sentimente,
În clipe-nțepenite, spre vecie,
Și arta lui rămâne veșnic vie,
Născând vulcani, cascade și torente.

De ziua lui, la Masă, în tăcere,
Privesc prin Poarta largă Infinitul
Și-l văd în toate, omul, dalta, mitul,
Un veșnic nimb purtat de adiere.

Sărbătorindu-l, nu i-aș da o floare,
Ci aș planta un verb în limba noastră:
„A brâncuși”- a face o Măiastră
Și-a învăța apoi bronzul să zboare!

Simion Felix Marțian
19 februarie 2020

 

Cu lacrimi, despre libertatea religioasă

DSC_6130

Sau, cu lacrimi despre absența ei. A libertății religioase. Ori, cel mai potrivit, despre absența noastră din Alianța Internațională pentru Libertate Religioasă. Dar cu lacrimi. Pentru că libertatea a fost visul dintotdeauna al omului, chiar dacă uneori s-a fâstâcit în a o defini.

Ar părea un subiect străin de timpul nostru, de mileniul trei. Un timp al democrației (aproape) generalizate. Al tuturor libertăților. Ar părea, doar. Pentru că persecuția religioasă există, chiar dacă nu e în atenția televiziunilor, care au alte priorități. Pentru că există suferință în numele credinței. Pentru că se moare pentru ea. Aude cineva?

Secretarul de stat al SUA, Myke Pompeo, a lansat această Alianță săptămâna trecută, la ea aderând alte 26 de țări. Ar fi fost de dorit (și de așteptat) ca România să se numere printre ele. Dar… nu!

Această poziție a țării mele mă adâncește în confuzie, nemaiștiind dacă în România este președinte Macron și premier Merkel, sau viceversa. De capitală m-am lămurit, e la Bruxelles, orașul strălucitor care pentru a primi temenelele supușilor, le frânge coloana. Celor cu care-i merge, evident. Și cu România îi merge.

Potrivit directivelor de la „centru”, politicienii noștri înțeleg democrația doar prin prisma corectitudinii politice și a drepturilor unor minorități cu manifestări ciudate, care vor să smintească normalitatea. În rest, trăiască alegătorii! Ne mai asmut pe unii împotriva altora, periodic, arătându-ne culorile de pe tricou.

Se pare că nici îndemnul repetat al Imnului nu mai dă deșteptarea în țara asta. Nu vreau să mă las cuprins de silă, pentru că asta ar deveni o formă a acceptării. Prefer să sufăr, să plâng, pentru că asta înviorează. Și poate reușesc să transmit această înviorare.

România, ești de nerecunoscut în dezastrul economic cu care te înfățișezi, dar salvează-ți măcar spiritualitatea. Și arată interesul meritat credinței. Și apărării ei. Întoarce-te la Dumnezeu, care dă înțelepciune la cerere. Așa e scris! Și ai mare nevoie, pentru a lua decizii. Deșteaptă-te, România!

Simion Felix Marțian
Neunkirchen, 13 februarie 2020

Muguri de speranță

DSC_1783

Așteaptă primăvara în culise
Cu caii la caleașcă prinși în hamuri,
Purtând cununi de-nmugurite ramuri
Și-n coame flori cu pleoapele deschise.

În lume încă viscolul mai mușcă
Cu pleasna biciului inimi candide,
Dar poarta lui curând se va închide
Și el va sta înlănțuit în cușcă.

Speranțele ni-s aninate-n muguri
Și-n razele care alungă gerul,
Când soarele împodobește cerul
Și-aprinde strălucire vie-n pluguri.

Ne doare, Doamne, apăsarea rece
Și-am fi străpunși de iarnă ca de cuie,
De n-am simți că-n ramuri seva suie,
Iar ea va trebui-n curând să plece.

Sorbim din primăvara bucuriei,
Privind cu ochii deveniți corole
Plutirea de înmugurite iole
Pe marea de cristal a veșniciei.

Simion Felix Marțian
Neunkirchen, 10 februarie 2020

Sonet de februarie

 

27024284_10203976747375732_7295533017877021233_o (1)De-a crivățului mușcătură arsă,
Scâncește alb pădurea prin nămeți,
Și negrul croncănit, născând tristeți,
În gri rescrie partitura ștearsă.

Scrâșnesc zăpezi în sure dimineți,
Și-n gerul care valuri se revarsă
Doar hornul cald, suindu-și lâna toarsă,
Mai dă speranțe pașilor răzleți.

E rece lumea de indiferență
Și-n gerul urii oamenii trosnesc
Pășind cu neiertarea în cadență,

Dar când în vatra inimii nutresc
Iubirea sfântă generând clemență,
Cu fumul jertfei către cer pornesc.

Simion Felix Marțian