Au trecut doar două săptămâni de când un atentat petrecut lângă Paris, în care un profesor a fost decapitat, a zguduit nu doar Franța, ci lumea întreagă. Înainte de a fi împușcat, atentatorul a postat pe rețelele de socializare o fotografie a victimei sale, profesorul de istorie Samuel Paty, însoțită de un mesaj audio. În mesaj criminalul afirma că „l-a răzbunat pe profet”. Și aceasta, a adăugat el, pentru că profesorul „l-a prezentat într-o manieră jignitoare”.

 Joi, 29 octombrie, presa franceză vorbește de mai multe atentate. Astfel, un terorist a fost arestat la Lyon, un altul a fost împușcat la Avignon și un alt atentat a avut loc la un Consulat francez din Arabia Saudită. Dar cel mai sângeros rămâne cel de la Nisa.

  Un islamist de origine tunisiană a intrat în Biserica Notre Dame din acest oraș din sudul Franței, având asupra sa un cuțit cu care a ucis trei persoane. Una dintre victime, o femeie, a fost decapitată. Toate atentatele sunt „marcate” de „Allahu Akbar!”, așa că nu mai este nevoie să fie revendicate.

  Profund marcat, premierul francez Jean Castex a spus: „Ne rugăm și ne gândim la familiile lor, la apropiații lor”, dar și la „întreaga comunitate catolică, lovită în plină inimă”.

  Având în vedere atentatele tot mai frecvente și mai sângeroase ale extremiștilor islamiști, cuvintele președintelui turc Erdogan par o glumă deplasată. Pentru că afirma el la începutul acestei săptămâni că „islamofobia crește în Occident” și că „Europa comite în mod activ crime împotriva musulmanilor”.

  Nu este locul aici pentru o dezbatere privitoare la „cine este dumnezeul care le cere închinătorilor săi să-l răzbune?” Dar nu putem să nu ne întrebăm: Cum gestionăm multiculturalismul dorit de elitele europene? Pentru că ceea ce vedem este rezultatul dezrădăcinării și a incompatibilității. A lipsei de adaptabilitate.

  În scrisoarea adresată de Viktor Orban președintelui Franței, în care îl asigura de tot sprijinul Ungariei, premierul spunea printre altele: „Suntem gata pentru unificarea forțelor noastre în vederea apărării valorilor tradiționale europene și a stilului de viață tradițional european”.

 Dar, oare, mai este interesat Occidentul de „valorile tradiționale” și de stilul de viață pe care cu bună știință l-a abandonat?

Simion Felix Marțian

Neunkirchen, 29 octombrie 2020

Multe afirmații scandaloase au fost puse de-a lungul anilor pe seama actualului pontif, cărora eu, cu naivitate, nu le dădeam crezare. Consideram, de fapt, că un om care chiar dacă doar a auzit de Dumnezeu, nu poate spune astfel de lucruri. Dar săptămâna asta, când Papa Francisc „a comis-o” din nou, mi-am venit în fire.

  Care este afirmația șocantă a Papei? Iată: „Homosexualii sunt copiii lui Dumnezeu și au dreptul la o familie.” Această atitudine a pontifului îl pune în opoziție cu Biserica pe care o conduce. În 2003, în timpul pontificatului lui Ioan Paul II, poziția Bisericii Catolice era: „Biserica învață că respectul pentru homosexuali nu poate duce în niciun fel la aprobarea comportamentului homosexual sau a recunoașterii uniunii dintre aceștia drept legale.”

  Cât privește „copiii lui Dumnezeu”, sfinția sa pare să fie total pe lângă Scriptură. Să-i amintim, bunăoară, ce scria apostolul Pavel credincioșilor din Filipi: „Faceţi toate lucrurile fără cârtiri şi fără şovăieli, ca să fiţi fără prihană şi curaţi, copii ai lui Dumnezeu, fără vină, în mijlocul unui neam ticălos şi stricat, în care străluciţi ca nişte lumini în lume…”( Filipeni, 2;14-15) Unde se încadrează cei pe care-i ia acum Suveranul Pontif în brațe?

 Același apostol Pavel scria Bisericii din Roma: „Căci toți cei ce sunt călăuziți de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu.” (Romani, 8:14) Oare chiar nu știe sfinția sa ce înseamnă călăuzirea Duhului? Și mai sunt multe citate similare.

  Și pare deficitar și la cunoașterea lui Dumnezeu. Orice copil care a trecut pe la școala duminicală sau la orele de religie știe că Dumnezeu este IMUABIL. Doar este scris că în El „nu este nici schimbare, nici umbră de mutare.”(Iacov, 1:17) Așa că ceea ce a considerat la început a fi păcat, așa rămâne.

  Și dacă Dumnezeu a pedepsit Sodoma și Gomora pentru… sodomie, nu va fi mai îngăduitor nici azi. Chiar dacă nu pare… corect politic. Dumnezeu nu aderă la ideologia marxistă, așa cum se pare că fac unii dintre „slujitorii” Săi. Și nu acționează după corectitudinea politică. El este cu adevărat Suveranul.

  Dacă o astfel de declarație ar fi venit din partea unui om politic, ar fi fost doar încă un om care face pact cu diavolul, spre pierzarea lui. Dar venind din partea unui lider religios, se schimbă lucrurile. Pentru că mai sunt oameni care-i sorb cuvintele cu sfințenie. Și va fi răspunzător de direcția în care-i îndrumă.

  Din fericire, o parte a clerului catolic a protestat, ridicându-se în apărarea adevărului. A sfințeniei. Și cu siguranță mulți credincioși procedează la fel. Dar sunt mulți care au trecut la inamic.

Se mai îndoiește cineva că e vremea sfârșitului?

Simion Felix Marțian

Neunkirchen, 22 octombrie 2020

Un partid politic ar trebui să aibă un nume care să-l reprezinte. Adică să fie vârful de lance al doctrinei sale. Și tot din nume ar trebui să știm cui se adresează. Dar se pare că nu e decât etichetă, adică o pârghie de marketing. Iar etichetele se schimbă în funcție de cererea pieții.

  Un astfel de fapt, petrecut recent în Elveția, ne este relatat de „Evangelical Focus Europe”. De acolo aflăm că Partidul Creștin Democrat (CVP), înființat în 1912 ca Partidul Catolic Conservator, își schimbă… eticheta. Adică renunță la „creștin”. Probabil nu se mai poartă.

  Este surprinzător, pentru că în Elveția încă se mai declară creștini 76 % dintre locuitori. Adică 42% catolici, 33% evanghelici reformați și 1% ortodocși. Cu toate astea, partidul amintit scade în sondaje. Și atunci nu poți să nu te întrebi: cât de creștini sunt… creștinii din Elveția? Sau: cât de creștinește acționează partidul? Pentru că la atâția creștini, un partid care să-i reprezinte ar trebui să fie pe val.

  La noi lucrurile stau și mai rău. Cel puțin matematic. Pentru că la un procentaj de 98 % creștini din totalul populației, niciun partid parlamentar  nu s-a declarat creștin. Adică nu intră în sfera lor de interese, în platforma lor. Nici măcar ca etichetă. Și totuși sunt votați. Oare nu merită electoratul român un partid care să-i reprezinte și din acest punct de vedere? Un partid de oameni temători de Dumnezeu!

  Nu este vorba despre amestecul religiei cu politica, ci despre apărarea drepturilor majorității. Despre reprezentarea lor „acolo sus”. Dar acum trendul e altul: Corectitudinea politică. Și asta duce invariabil la discriminare pozitivă, la favorizarea minorităților.

  Suntem creștini, suntem majoritari și, mai ales, cu noi e Dumnezeu! Dar am vrea mai multă atenție și din partea celor de sus, cocoțați acolo pe spinările noastre cocoșate de muncă. Și de aplecat peste urnele electorale. Noi ne rugăm pentru ei, dar ar trebui să catadicsească și domniile lor să se întoarcă cu fața spre Lumină.

  Doamne, binecuvântează România!

Simion Felix Marțian

Neunkirchen, 15 octombrie 2020