Domnul Dumnezeul tău este în mijlocul tău, ca un viteaz care poate ajuta; Se va bucura de tine cu mare bucurie, va tăcea în dragostea Lui și nu va mai putea de veselie pentru tine.(Ţefania, 3:17)
Văzduhu’i plin de strune de argint, Din care curg neîncetat colinde Pe raza lunii prinsă- n hiacint Şi, din al veşniciei labirint, Istoria ascultă şi se-aprinde.
Simte venind din zorii ei fiori Pe imemoriale portative, Cântări de îngeri, glasuri de păstori Vibrând sub cerul nopţii până-n zori Prin ale terebinţilor ogive.
Era-nceput de ev în Betleem, Venea Dumnezeirea la Efrata Într-un demers dramatic şi suprem, Iar pământenii, într-un gest extrem, Ca primitori, I-au oferit… poiata.
A fost smerirea până la pământ, Când ieslea a îmbrăţişat Divinul Şi când, luând teluricul veşmânt, Pruncul păşea în Noul Legământ Ca să-i croiască omului destinul.
O noapte sfântă, noapte de cântări Din stele scânteind în constelaţii, O noapte ce transcende timp şi zări, Trecând prin inimi, sentimente, stări A mii şi mii de alte generaţii.
Şi cântul de atunci, astăzi colind, Îmi reaprinde dorul de Efrata Şi, către ieslea de atunci privind, Vreau acest dor fierbinte-n stih să-l prind, Din care să vibreze: Maranata!
Afară ninge liniştit. Sau poate că nu mai ninge. Poate că nu ningea nici atunci când Coşbuc îşi începea astfel poezia „În seara de Crăciun”. Dar cu siguranţă ningea în acel tablou din copilărie şi ningea cu idilism peste amintirile lui.
Uitându-se nedumeriţi în jurul lor, oamenii se întreabă tot mai des, chiar dacă uneori în şoaptă: unde sunt zăpezile de altădată? Şi asta fără nicio aluzie la Francois Villon. Îi încearcă sentimentul că au fost deposedaţi de ceva foarte valoros. Dar asta numai în scurtele momente de răgaz.
Aparţin, oare, zăpezile trecutului? Unei perioade istorice bine determinate? Sau, mai degrabă, trecutului fiecăruia, acelui crâmpei de viaţă numit copilărie?
Poate că pragmatismul exacerbat al omului contemporan îl împiedică să vadă ninsoarea. Sau poate o topeşte cu laserul privirilor iscoditoare, cu temperatura ridicată a procesorului personal aflat într-o continuă activitate, pe care nici vis-coolerul iernii nu-l mai răceşte.
Afară ninge cu versuri de Coşbuc şi cu copilărie. Omul contemporan nu vede ninsoarea. Are motoarele turate la maxim în căutarea unor noi metode de… accelerare. Cerc vicios şi… păgubos. Nimic nu poate compensa pierderea imaginilor pe lângă care trece.
Când goana sa nebună îl istoveşte, răscoleşte printre amintiri. Îşi regăseşte copilăria, inocenţa, vede ninsoarea şi… pictează felicitări. Pentru Sărbătorile de iarnă pictează. Bucuria regăsită i-o simţim în aceste felicitări. Mereu aceleaşi, din elemente care compun tihna: ninsoare… liniştită, case cu ferestre luminate, nămeţi şi colindători.
Nu-ţi sună cunoscut? Tentant? Hei, omule, cu tine vorbesc! Opreşte motoarele! Şi procesorul prea înfierbântat. Ieşi afară în noaptea de iarnă, sau măcar deschide fereastra. Soarbe cu privirea argintul zăpezii şi lasă-ţi inima să zburde împreună cu fulgii.
O, iată şi colindătorii venind printre troienele „ca altădată”. Ei fac parte dintr-un lung şir de mesageri, urmaşi ai celor cărora îngerul le-a spus la Betleem: „astăzi în cetatea lui David vi S-a născut un Mântuitor, care este Cristos, Domnul”.
Acum bucuria este deplină. Colindătorii îşi continuă drumul în noapte. O noapte de vis şi totuşi reală. Cu ninsoare reală, cu colindători reali, cu mesaj real: S-a născut Mesia!
Își scutură iarna cojocul mițos Pe-ntinderea dalbă cât zarea se-ntinde, În fulgi tot văzduhul se-așterne pe jos, Lăsând doar cărări ce se scriu cu colinde.
O veste ne vine prin înger din cer, Că Domnul o mână de pace întinde Prin Pruncul născut într-o iesle, în ger, Și vestea aceasta vibrează-n colinde.
„Un Fiu ni s-a dat”, El e darul divin, Balsam oferit unei lumi suferinde, Ofrandă Îi dăm al iubirii preaplin, Punând gratitudinea noastră-n colinde.
Să fie deci pace pe-ntregul pământ, Căci dragostea sfântă pe toți ne cuprinde, Și vestea-mpăcării prin Pruncul cel sfânt S-o ducem la toți fredonată-n colinde.
Serbăm luminați și o facem... mereu, Căci era iertării de ceruri se prinde, Cu noi e acum și în veac Dumnezeu, S-o spunem cu toată tăria-n colinde.
Sculați, oameni buni, că-n ferestre acum Lumina iubirii de cer se aprinde, Făclie de viață alături pe drum, O torță divină purtată-n colinde.
Poporul lui Israel a fost dintotdeauna un popor religios, această religiozitate nefiind, însă, o împletire de eresuri, folclor și nume biblice, cum întâlnim în anumite zone ale creștinismului contemporan. La ei se poate vorbi despre o temeinică cunoaștere a scrierilor sacre. A Cuvântului lui Dumnezeu.
Și nu e de mirare. Copiii lor ajungeau la majoratul spiritual la vârsta de treisprezece ani, urmând ca din acest punct al existenței să dea socoteală de faptele lor în fața Legii lui Dumnezeu. Ori, pentru a-i responsabiliza astfel, trebuia ca această Lege să le fie cunoscută. Și învățau cu sârguință.
Așadar, familiarizați cu cele scrise, cunoșteau și profețiile privitoare la Mesia. Iar venirea Lui n-ar fi avut de ce să-i surprindă. Putea să fie o știre extraordinară, adusă la cunoștința poporului. Dar se pare că încă de atunci a început clasificarea știrilor și manipularea, potrivit cu interesele mai-marilor zilei.
Să urmărim, însă, evenimentele. Magii, aparținând popoarelor orientale, aveau alte surse de informații. Ei mai apelau la astrologie, urmărind mersul stelelor. Chiar dacă israeliții aveau interdicție categorică în privința asta. S-au folosit, deci, de abilitățile lor de cititori în stele, chiar dacă nici acestea nu s-au dovedit infailibile. Pentru că nici nu au ajuns direct la destinație, nici nu au înțeles prea bine cum stau lucrurile cu Regele „de curând născut”. Cât despre Împărăția Lui… nimic.
Au ajuns la Irod, care la auzul veștii a intrat în panică, văzăndu-și tronul în pericol. El cunoștea profețiile, dar probabil a fost puțin corigent. Dar nu și consilierii săi, la care a apelat pentru a-l lumina. Aceștia i-au citat din profeți despre locul nașterii: Betleem! A urmat manipularea grosolană prin trecerea sub tăcere a unei știri de interes planetar. Ba, mai mult, în încercarea de a elimina Pruncul, adică pe Trimisul lui Dumnezeu, a recurs la uciderea pruncilor din zona Betleemului.
Mântuitorul venise, iar poporul trebuia să afle și să se bucure. Dar sursele „oficiale” nu-i erau de folos. Renunță Dumnezeu? Nicidecum. Posibilitățile Lui de a cominica sunt infinite. Și a trimis îngerul. Dar nu la Irod. La păstori. La cei care nu aveau niciun interes să blocheze știrea. La cei care știau să se bucure.
Se apropie Sărbătoarea Nașterii, dar Irod își continuă manipularea și azi, căutând să abată atenția de la Sărbătorit. Cei care, însă, se vor focaliza pe eveniment, se vor certa, poate, pe subiectul: este sau nu este aceasta data Nașterii? De parcă ar avea vreo importanță când ne-a atins veșnicia. Și aceasta este este ațipire spirituală.
Domnezeu vorbește celor treji. Păstorii erau de strajă. Și cu inima sinceră. Și cei ce sunt astfel se vor întâlni cu îngerii și vor vedea strălucirea slavei lui Dumnezeu. Sus inima, creștini! Mesia S-a născut, chiar dacă asupra subiectului se tace. Oricum nu avem nevoie de trâmbițele lui Irod. Dar putem duce vestea colindând.
La moara lui Felix 