Temelie pentru veșnicie

„De ce-Mi ziceți: <<Doamne, Doamne!>>, și nu faceți ce spun Eu?”(Luca 6:46)

  Când Isus vorbea mulțimilor despre modul diferit în care doi oameni abordau lucrarea de construcție a unei case, nu ținea un curs de ingineria construcțiilor. Nici nu se adresa unor specialiști. Și totuși vorbea despre lucruri cunoscute.

  Ce om matur, de atunci sau de astăzi, nu știe că o casă trebuie zidită pe o fundație solidă? Pe un teren stabil. Ce om chibzuit (având „temelie” mintală) nu știe că doar temelia asigură stabilitate în calea furtunii? Și totuși…

  Dacă nevoia unei fundații solide este cunoscută,  de ce s-ar renunța la ea? Cel mai adesea din superficialitate. Sau din grabă. Din grandomanie? Posibil, căci resursele pentru zidirea fundației pot fi folosite la ridicarea unui etaj. Sau două. Și, poate, într-un timp mai scurt.

  O astfel de casă ar putea părea mai falnică, dându-i un aer de semeție proprietarului, dar asta doar până în ziua furtunii. Și aceasta nu e probabilă. E sigură, mai devreme sau mai târziu. Așa ne asigură Isus.

  Totul pare atât de simplu, de ușor de înțeles, încât am putea spune: „Pe astea le știam și noi.” Dar lucrurile se schimbă când privim celălalt element al comparației. Cu cine „se aseamănă”? Care este aplicația spirituală?

  Și Isus ne spune „oricine aude aceste  cuvinte ale Mele și le face…” și „oricine aude aceste cuvinte ale Mele și nu le face…” Acum cântărim altfel lucrurile. Da, cu fundația casei lucrurile păreau simple. Dar cu „a face” și „a nu face” ceea ce ne-a învățat Isus…

  O casă poate fi reconstruită după o experiență dureroasă, dar în plan spiritual nu există o a doua șansă. Și acum, când avem atâtea cunoștințe din Cuvânt, este necesar să analizăm cu atenție: constituie ele material de fundație prin ÎMPLINIRE? Căci furtuna este aproape.

  Construim, construim, construim. Dar să nu uităm că zidirile noastre sunt folosite doar ca element de comparație ca să putem înțelege: Există o temelie pentru eternitate și acesta este A FACE ceea ce ne învață Scriptura!

 

Simion Felix Marțian                                                    

 

Mi-e toamnă

E toamnă-n mine, cum e toamnă-n lume,

Sezon marcat de-un timp convalescent

Ce-mi scutură frunzișul abundent

Cu-argintul rece-al înghețatei brume.

 

Accept cu demnitate desfrunzirea,

Dar, totuși, anotimpu-i incomod,

Căci văd alături coșul pentru rod

Și simt că nu mi-am împlinit menirea.

 

Mai am pe ramuri fructe ce așteaptă

Un plus din seva și din timpul meu

Și-apoi, înfășurate-n curcubeu,

Să le așez pe-a veșniciei treaptă.

 

Alung și gândul ceții ce adastă

La poarta zilei, dintr-un timp captiv,

Și scriu cu soare, ca un laitmotiv,

Pe rodul meu din toamna vieții, fastă.

 

Mi-e toamnă astăzi, cum mi-a fost ieri vară,

Dar știu că nu-i în asta un declin,

Ci rod în viață, dintr-un  plan divin,

Și-un zbor dinspre-năuntru spre afară.

 

Privind cocorii care pleacă, Doamne,

Îți mulțumesc că am bilet de zbor,

Și-un ram ce este încă roditor

În zorii-acestei minunate toamne!

 

Simion Felix Marțian

 

Sonetul cuibului de barză

E tot acolo, atârnat de cer,

Și-i greu de ceață și de nostalgie;

Nu mai e cuib, ci umbră cenușie,

Un ciob ce-adună-n el tristeți, stingher.

 

S-au dus, scriind pe zări cu poezie,

Părinți și pui, spre locuri fără ger,

Sorbiți de… cald, lumină și mister,

Cu spatele întors spre vijelie.

 

În toamna lumii, când clepsidre curg

Spre „undeva”, torcând tristeți, mosorul

Se desfășoară-ntr-un imens amurg.

 

Dar eu în cuibul meu deschid zăvorul

Și-n ruga mea spre Creator mă scurg:

În pragul iernii, dă-mi în aripi zborul!

 

Simion Felix Marțian

Eu, tu și roțile dințate

Nu, nu a fost un simplu conflict familial. Chiar dacă Maria, instigatoarea, și Aaron s-au răzvrătit împotriva fratelui lor. (Numeri, 12) Erau geloși, se pare, pe familia soției lui Moise, care, prin Ietro, a manifestat o oarecare influență asupra lui. Bună, de altfel.

  Ei n-au avut în vedere că ceea ce părea doar o cârtire împotriva fratelui lor era de fapt o răzvrătire împotriva liderului desemnat de Dumnezeu și, deci, a autorității divine. Și asta L-a mâniat pe Dumnezeu. Iar măsurile au fost drastice.

 Așa s-a ales Maria cu lepră. Aaron a apelat la Moise, iar acesta la Dumnezeu: „Dumnezeule, Te rog, vindecă-o!” (Numeri, 12:13) Domnul a ascultat rugăciunea lui Moise, vindecând-o, dar potrivit ritualului de curățire stabilit, Maria trebuia să stea afară din tabără șapte zile.

 Această măsură nu era greu de suportat, în comparație cu boala de care tocmai se vindecase. Dar problema era alta, și anume: „Și poporul n-a pornit până ce a intrat din nou Maria în tabără.” (v. 15)

  Sora lui Moise plătea pentru greșeala ei, dar nu putea fi abandonată. Era parte a poporului ei. Și iată că două milioane de oameni au fost nevoiți să rămână pe loc, așteptând-o. Două milioane!

 Fiecare dintre noi constituim o parte a unui întreg. A unei comunități, pe care o influențăm într-un fel sau altul. Putem să-i dăm aripi sau s-o frânăm în înaintarea ei. Chiar dacă nu suntem conștienți de asta.

 Acest lucru se vede cel mai bine atunci când comunitatea la care ne raportăm este Biserica. Acțiunile noastre îi influențează traseul. Înaintarea. Poți fi un apropiat al liderului, ca în cazul Mariei, sau nu, dar faptele iresponsabile îi vor încetini înaintarea. Chemarea ei la lărgirea Împărăției.

  Nu trebuie să fii neapărat inginer mecanic pentru a înțelege că un angrenaj funcționează doar atunci când TOATE rotițele se învârt. Altfel se blochează. Trebuie să ne înțelegem rostul și funcționalitatea. Și să acționăm în consecință. Fără avarii.

Doamne, dă-ne înțelepciune!

 

Simion Felix Marțian

 

Preludiu autumnal

A mai trecut un anotimp prin noi,

Cutreierând prin nevăzute breşe,

Şi dacă ieri ne-mbujorau cireşe,

Ne şiroiesc acum în suflet ploi.

 

Ne-au triluit amiezi cu ciocârlii

Pe săgetări de rândunici măiestre,

Şi-acum ne dor albastrele ferestre

Prin care fug cocorii cenuşii.

 

Şi calendarul fâlfâie zbârlit

În aşteptarea argintatei brume,

Şi-n întomnarea coborând pe lume

Mă simt aşa, deodată, stingherit.

 

Mă scutur însă de acest tablou

Ce mă îndeamnă la melancolie,

Şi-mi zic, vibrând, că toamna-i bogăţie,

Cu-nţelepciune bonus, sau… cadou.

 

Şi,-nseninat în universul meu,

Îngenunchez pe frunze, strigând: Doamne,

Dă-mi bucuria iminentei toamne

Ca dar divin, căci Tu eşti Dumnezeu!

 

Simion Felix Marţian

 

Sonet optimist

În seva vremii bat, dar și în sânge,

Bătrâne orologii a târziu;

Vieții profeții se circumscriu

Și cercul în prezis apus se strânge.

 

O cumpănă, ce pare un pariu

Cu timpul care-n sine se restrânge,

Dă clipelor alt sens, ce se răsfrânge

Tentacular pe tot ce este viu.

 

Final sau început? Nu-i un mister,

Căci e destul de luminos hotarul

Dintre etern și traiul efemer.

 

Crezând, vedem cum se revarsă harul

Și cum ne cheamă către El, din cer,

Cel ce-a urcat cu noi în gând Calvarul.

 

Simion Felix Marțian

Vulcan, 18 septembrie 2026

Elocvență, modestie și… succes

Se numea Apolo și venea din Alexandria. Adică din capitala Egiptului, centru strălucitor al culturii elenistice. Orașul se putea lăuda cu o Universitate, o Academie și cea mai renumită bibliotecă din antichitate, deținând 900 de mii de pergamente. Acesta fusese „leagănul” acestui tânăr înainte de a ajunge la Efes.

 Despre el ne scrie evanghelistul Luca în cartea sa „Faptele apostolilor” că „avea darul vorbirii și era tare în scripturi” (cap. 18, v 24) Nu știm cât din „darul vorbirii” era înnăscut și cât dobândise la Școala din Alexandria, unde, potrivit tradiției grecești, retorica era o disciplină de bază. Știm însă că a fost contemporan cu Philon din Aleandria, filozoful care a încercat alegoric să împletească Tora cu platonismul, căruia cu siguranță îi cunoștea opera.

 Așadar, nu doar că deținea cunoștințe temeinice din scripturi, dar era și elocvent. Poate acesta era motivul pentru care unii dintre credincioșii din Corint se declarau a fi ai lui Apolo, în detrimentul apostolului Pavel. Școala rabinică din Ierusalim nu preda retorica.

 Cu acest bagaj și această… aură a intrat Apolo în sinagoga din Efes. A vorbit cu înflăcărare, folosindu-și cunoștințele acumulate, dar… avea lacune. Și „nu cunoștea decât botezul lui Ioan” (v. 25)   Acolo erau, însă, Aquila și Priscila, mai vechi colaboratori ai lui Pavel și care, asemeni acestuia, confecționau corturi.

 Aceștia au sesizat lipsurile din cuvânatrea entuziastului orator și l-au invitat la ei pentru a-i arăta „mai cu de-amănuntul Calea lui Dumnezeu”. (vers 26)  Era, totuși, o învățătură nouă,care nu se afla pe rafturile Bibliotecii din Alexandria. Ar putea să ne pară surprinzător faptul că a acceptat, dar avea chemarea în slujire de la Dumnezeu și se purta ca un adevărat slujitor. Cu modestie. Chiar dacă avea un rucsac de diplome.

 După aceste „cursuri de perfecționare” a plecat spre Ahaia, având din partea credincioșilor scrisori de recomandare către ucenici. Lucrarea lui ulterioară a fost un succes evanghelistic, apreciat ca atare de însuși Pavel, apostolul neamurilor: „Eu am sădit, Apolo a udat, dar Dumnezeu a făcut să crească” (1 Corinteni, 3:6)

 A recunoaște că mai este loc de învățătură e o dovadă de smerenie, o virtute apreciată de Dumnezeu. Și foarte necesară într-o lucrare delicată, cum este cea de salvare a sufletelor. Iar succesul lucrării, adică rodirea, depinde în mare măsură de asta. Doamne, ajută!

Simion Felix Marțian

Credința și fiii întunericului

 

  Pavel nu era în vacanță în Cipru, nici cu afaceri pe la minele de cupru din insulă. El făcea ceea ce s-a hotărât să facă după întâlnirea cu Isus: vestea Evanghelia. De altfel, nu-și alesese singur nici traseul, nici tovarășul de drum. Aceste detalii au fost stabilite, potrivit relatării lui Luca din Fapte 13, de Duhul Sfânt: „Pe când slujeau Domnului și posteau, Duhul Sfânt a zis: <<Puneți-mi deoparte pe Barnaba și pe Saul, pentru lucrarea la care i-am chemat.>>”(Fapte , 13:2)

  Nu avem amănunte privitoare la rezultatele acestei evanghelizări în „Insula Afroditei”, dar din cele relatate se remarcă două personaje: proconsulul Sergius Paulus și Elima vrăjitorul, un evreu, fiul lui Iosua. Aceștia erau împreună.

  Despre dregător ni se spune că era „un om înțelept”(v 7). Nu ne surprinde, deci, că el „a chemat pe Barnaba și pa Saul și și-a arătat dorința să audă Cuvântul lui Dumnezeu”(v 7), pentru că NICIODATĂ un om înțelept nu a rămas nepăsător față de ceea ce s-a spus sau s-a scris privitor la veșnicie.

  Elima avea, însă, rolul său, fiind în slujba… altcuiva. El a încercat „să abată pe dregător de la credință”(v 8) , împiedicându-l să cunoască adevărul. Intervenția lui Pavel a fost promptă: „Om plin de toată viclenia și de toată răutatea, fiul dracului, vrăjmaș al oricărei neprihăniri, nu mai încetezi tu să strâmbi căile drepte ale Domnului?”(v 10)

  Pedeapsa pentru acești împotrivitori va fi aspră, dar poate fi, ca în cazul lui Elima, imediată. Pentru că mai era nevoie de încă un semn pentru ca Paulus să creadă, acesta a fost pedepsirea vrăjitorului, care a fost lovit „pentru o vreme” cu orbire. „Atunci dregătorul, când a văzut ce se întâmplase, a crezut și a rămas uimit de învățătura Domnului.”(v 12)

  Elima s-a multiplicat  de-a lungul vremii, manifestându-se și astăzi într-o multitudine de contemporani. Cu măști „ideologice” diverse, dar având același scop: împiedicarea vestirii Evangheliei. Și nu este vorba doar de cei care-și apără propriile credințe, departe de Adevăr, ci de toți cei care astăzi se arată deranjați de biserici, de discursuri sau însemne creștine.

 Concluzia este simplă: ca să fii deranjat de lumină, trebuie să fii în slujba… întunericului. Indiferent cum ți-ai numi acțiunile. Sau atitudinea. Doar că atunci când Dumnezeu vrea să-l lumineze pe un Paulus, o face. Chiar dacă pentru asta trebuie să-l lovească pe cel care se împotrivește.

  Căci „Lumina luminează în întuneric, și întunericul n-a biruit-o.” (Ioan, 1:5)

 

Simion Felix Marțian

Orizont marin

Cu hohot de nelinişti se zvârcoleşte marea

Şi zbuciumul ei tainic se sparge-n albatroşi,

Îi simt în valuri pulsul şi-n orizont chemarea

Spre ţărmuri de odihnă cu zorii luminoşi.

 

Mă-mbrac cu valul rece şi alge-mi pun pe tâmple,

Dorind ca spre limanuri cu râvnă să înot,

Dar neştiind că drama urma-va să se-ntâmple:

Ah, orizontul fuge şi simt că nu mai pot!

 

Abisul greu mă soarbe înfăşurat în spaime

Iar bolta plumburie apasă greu şi ea,

Şi-n sufletu-mi, speranţa mai poate să îngaime:

Dar unde-i orizontul? Unde e ţinta mea?

 

Când disperarea-ncearcă din mine să se-adape

Şi punctele de sprijin se clatină pe rând,

Îmi amintesc deodată că pot umbla pe ape

Şi pune frâu la valuri, numai aşa: crezând!

 

Se-aprinde orizontul când soarele apare

Şi iarăşi siguranţa pluteşte-n jurul meu,

E-acolo şi limanul, doar la un pas… mai mare,

Un pas pe care-l face cu mine Dumnezeu!

 

Simion Felix Marţian

 

Sonet la ușa toamnei

Sunt gata puii berzelor de zbor

Și fiecare fâlfâit de-aripă

E încă o dezmoștenită clipă

Ce-i lasă inimii în pliuri dor.

 

Prin cuiburi părăsite vântul țipă

Și trage peste geana zării stor;

La ușa toamnei nu mai e zăvor

Și norii de tristețe fac risipă.

 

Dar când miresmele acestei toamne

Printre ușorii ușii năvălesc,

Ca la festinul lor să mă condamne,

 

Mă scutur de tristețe și rostesc:

Cum toate de la Tine-s bune, Doamne,

Pentru intrarea-n toamnă, mulțumesc!

 

Simion Felix Marțian

Vulcan, 28 august 2026