Sunați, vă rog, la unu-unu-doi,
Sau vreun serviciu de dezbuimăcire,
Planeta moare-ncet de neiubire
Și-i trebuie al dragostei altoi.
Cuprinsă în imensa afluire
De rece indolență și noroi,
Necesită azi sentimente noi
Prin perfuzare cu… dumnezeire.
Există o rețetă salvatoare
Pe care ne-o oferă Domnezeu:
Pilule de iubire și candoare.
Căci în îndemnul ca un panaceu
Stă moartea morții, veșnica salvare:
„Iubiți-vă cum v-am iubit și Eu!”
Simion Felix Marțian
Vulcan, 9 octombrie 2026
Era tânăr. Şi nu unul oarecare, ci un lider, căci evanghelistul Luca ne spune că era ,,un fruntaş”. Şi mai era şi bogat. Doar atât? Nicidecum, căci făcându-i-se portretul, ni se spune că era şi cucernic. Nu doar un cunoscător al Legii, ci un împlinitor al poruncilor. Sau cel puţin aşa credea el.
Este de apreciat că, de pe această poziţie de răsfăţat al vieţii, era preocupat de viaţa viitoare. De veşnicie. Şi unde ar fi putut găsi răspuns la frământările lui, dacă nu la Isus, care era prin preajmă, pregătindu-Se de plecare.
Fructificând ocazia, tânărul a alergat la El, a îngenunchiat şi a întrebat: ,,…ce să fac ca să moştenesc viaţa veşnică?” Isus l-a supus testului poruncilor din Lege, amintindu-i-le.
A fost ca o uşurare pentru tânăr. ,,L-am trecut”, s-o fi gândit el, dar a rostit: ,,toate aceste lucruri le-am păzit cu grijă”. Dar testul nu era gata, şi Isus a continuat: ,,du-te de vinde tot ce ai, dă la săraci, şi vei avea o comoară în cer”. Era proba de foc a testului. Era porunca întâi, porunca iubirii de Dumnezeu din toată inima. Toată inima! Iar inima lui era ocupată de posesiunile sale.
Totul s-ar fi putut încheia atât de frumos, spre mântuirea lui şi delectarea tuturor generaţiilor de cititori. Dar este o istorie tristă. Tragică chiar, pentru că ni se spune: ,,Mâhnit ( ), omul acesta a plecat întristat de tot; căci avea multe bogăţii.”
Nu, bogăţia nu este neapărat bariera care-ţi închide drumul spre Cer. Ci doar în măsura în care ocupă în inimă locul care I se cuvine lui Dumnezeu. Poţi avea bogăţii, fără ca inima să-ţi fie lipită de ele. Dar bogăţia nu este singura barieră.
Care este bariera mea? Care este bariera ta? Ce ne împiedică să-L iubim pe Dumnezeu din toată inima? Un tânăr înzestrat a căzut la examen. Bariera s-a închis în faţa lui. Şi e dureros. Extrem de dureros!
Privind spre veşnicie, spre răsplătirile divine, vom înţelege că merită să rupem barierele. Oricât ne-ar costa. Şi oricum s-ar numi ele.
Simion Felix Marţian
În tâmple-mi clocotește anotimpul
Când mă inundă cu decoruri vii,
Aș vrea să îl opresc în poezii,
Căci niciodată nu-mi ajunge timpul.
Nu, nu vreau să pavez Calea Lactee
Și nici la Carul mare să pun dric;
Eu nu cer timp pe care să-l dedic
Lucrării de-nhămat la alizee.
Vreau timp să îmi fac ordine prin gânduri,
Că-i prea strâmt locul pentru Dumnezeu,
Să-I fac un loc în mine… cât sunt eu,
Și-apoi să-L pun și „în” și „printre” rânduri.
Răstorn clepsidra care mă presează,
Și când o văd ca semn de infinit,
În mine mă strecor la robotit
Și larg deschid fereastra spre amiază.
Fac loc punând pe rafturi sentimente
Și lângă ele gânduri și idei,
Iar când e larg și luminos, închei:
Mă umple, Doamne, de trăiri ardente.
Am loc acum, dar umple-mă de Tine,
Să-mi fie viața dragoste și zbor,
Și când iubind mă dărui, jertfitor,
Să simt că-Ți semăn tot mai mult, Divine!
Simion Felix Marțian
Vulcan, 3 octombrie 2026
Pe prunduri, lângă susurul de ape,
Aș vrea topit în rugă să mă scurg,
Când la taifas stau sălcii în amurg
Și Tu ești, Doamne, parcă mai aproape.
Pe vârf de munte lângă steiul murg,
Cu zările-atârnându-mi greu de pleoape,
Să simt cum veșnicii vin să m-adape
Când peste cleanț și peste mine curg.
Dar Tu ești pretutindeni lângă mine,
Și-n căutări degeaba mă consum,
Căci ușa Ta-i deschisă-oricând, știu bine.
De-aceea, pe al îndurării drum,
Doresc, findu-mi tare dor de Tine,
Să stăm de vorbă, Tată,-aici, acum.
Simion Felix Marțian
Vulcan, 1 octombrie 2026
„De ce-Mi ziceți: <<Doamne, Doamne!>>, și nu faceți ce spun Eu?”(Luca 6:46)
Când Isus vorbea mulțimilor despre modul diferit în care doi oameni abordau lucrarea de construcție a unei case, nu ținea un curs de ingineria construcțiilor. Nici nu se adresa unor specialiști. Și totuși vorbea despre lucruri cunoscute.
Ce om matur, de atunci sau de astăzi, nu știe că o casă trebuie zidită pe o fundație solidă? Pe un teren stabil. Ce om chibzuit (având „temelie” mintală) nu știe că doar temelia asigură stabilitate în calea furtunii? Și totuși…
Dacă nevoia unei fundații solide este cunoscută, de ce s-ar renunța la ea? Cel mai adesea din superficialitate. Sau din grabă. Din grandomanie? Posibil, căci resursele pentru zidirea fundației pot fi folosite la ridicarea unui etaj. Sau două. Și, poate, într-un timp mai scurt.
O astfel de casă ar putea părea mai falnică, dându-i un aer de semeție proprietarului, dar asta doar până în ziua furtunii. Și aceasta nu e probabilă. E sigură, mai devreme sau mai târziu. Așa ne asigură Isus.
Totul pare atât de simplu, de ușor de înțeles, încât am putea spune: „Pe astea le știam și noi.” Dar lucrurile se schimbă când privim celălalt element al comparației. Cu cine „se aseamănă”? Care este aplicația spirituală?
Și Isus ne spune „oricine aude aceste cuvinte ale Mele și le face…” și „oricine aude aceste cuvinte ale Mele și nu le face…” Acum cântărim altfel lucrurile. Da, cu fundația casei lucrurile păreau simple. Dar cu „a face” și „a nu face” ceea ce ne-a învățat Isus…
O casă poate fi reconstruită după o experiență dureroasă, dar în plan spiritual nu există o a doua șansă. Și acum, când avem atâtea cunoștințe din Cuvânt, este necesar să analizăm cu atenție: constituie ele material de fundație prin ÎMPLINIRE? Căci furtuna este aproape.
Construim, construim, construim. Dar să nu uităm că zidirile noastre sunt folosite doar ca element de comparație ca să putem înțelege: Există o temelie pentru eternitate și acesta este A FACE ceea ce ne învață Scriptura!
Simion Felix Marțian
E toamnă-n mine, cum e toamnă-n lume,
Sezon marcat de-un timp convalescent
Ce-mi scutură frunzișul abundent
Cu-argintul rece-al înghețatei brume.
Accept cu demnitate desfrunzirea,
Dar, totuși, anotimpu-i incomod,
Căci văd alături coșul pentru rod
Și simt că nu mi-am împlinit menirea.
Mai am pe ramuri fructe ce așteaptă
Un plus din seva și din timpul meu
Și-apoi, înfășurate-n curcubeu,
Să le așez pe-a veșniciei treaptă.
Alung și gândul ceții ce adastă
La poarta zilei, dintr-un timp captiv,
Și scriu cu soare, ca un laitmotiv,
Pe rodul meu din toamna vieții, fastă.
Mi-e toamnă astăzi, cum mi-a fost ieri vară,
Dar știu că nu-i în asta un declin,
Ci rod în viață, dintr-un plan divin,
Și-un zbor dinspre-năuntru spre afară.
Privind cocorii care pleacă, Doamne,
Îți mulțumesc că am bilet de zbor,
Și-un ram ce este încă roditor
În zorii-acestei minunate toamne!
Simion Felix Marțian
E tot acolo, atârnat de cer,
Și-i greu de ceață și de nostalgie;
Nu mai e cuib, ci umbră cenușie,
Un ciob ce-adună-n el tristeți, stingher.
S-au dus, scriind pe zări cu poezie,
Părinți și pui, spre locuri fără ger,
Sorbiți de… cald, lumină și mister,
Cu spatele întors spre vijelie.
În toamna lumii, când clepsidre curg
Spre „undeva”, torcând tristeți, mosorul
Se desfășoară-ntr-un imens amurg.
Dar eu în cuibul meu deschid zăvorul
Și-n ruga mea spre Creator mă scurg:
În pragul iernii, dă-mi în aripi zborul!
Simion Felix Marțian
Nu, nu a fost un simplu conflict familial. Chiar dacă Maria, instigatoarea, și Aaron s-au răzvrătit împotriva fratelui lor. (Numeri, 12) Erau geloși, se pare, pe familia soției lui Moise, care, prin Ietro, a manifestat o oarecare influență asupra lui. Bună, de altfel.
Ei n-au avut în vedere că ceea ce părea doar o cârtire împotriva fratelui lor era de fapt o răzvrătire împotriva liderului desemnat de Dumnezeu și, deci, a autorității divine. Și asta L-a mâniat pe Dumnezeu. Iar măsurile au fost drastice.
Așa s-a ales Maria cu lepră. Aaron a apelat la Moise, iar acesta la Dumnezeu: „Dumnezeule, Te rog, vindecă-o!” (Numeri, 12:13) Domnul a ascultat rugăciunea lui Moise, vindecând-o, dar potrivit ritualului de curățire stabilit, Maria trebuia să stea afară din tabără șapte zile.
Această măsură nu era greu de suportat, în comparație cu boala de care tocmai se vindecase. Dar problema era alta, și anume: „Și poporul n-a pornit până ce a intrat din nou Maria în tabără.” (v. 15)
Sora lui Moise plătea pentru greșeala ei, dar nu putea fi abandonată. Era parte a poporului ei. Și iată că două milioane de oameni au fost nevoiți să rămână pe loc, așteptând-o. Două milioane!
Fiecare dintre noi constituim o parte a unui întreg. A unei comunități, pe care o influențăm într-un fel sau altul. Putem să-i dăm aripi sau s-o frânăm în înaintarea ei. Chiar dacă nu suntem conștienți de asta.
Acest lucru se vede cel mai bine atunci când comunitatea la care ne raportăm este Biserica. Acțiunile noastre îi influențează traseul. Înaintarea. Poți fi un apropiat al liderului, ca în cazul Mariei, sau nu, dar faptele iresponsabile îi vor încetini înaintarea. Chemarea ei la lărgirea Împărăției.
Nu trebuie să fii neapărat inginer mecanic pentru a înțelege că un angrenaj funcționează doar atunci când TOATE rotițele se învârt. Altfel se blochează. Trebuie să ne înțelegem rostul și funcționalitatea. Și să acționăm în consecință. Fără avarii.
Doamne, dă-ne înțelepciune!
Simion Felix Marțian
A mai trecut un anotimp prin noi,
Cutreierând prin nevăzute breşe,
Şi dacă ieri ne-mbujorau cireşe,
Ne şiroiesc acum în suflet ploi.
Ne-au triluit amiezi cu ciocârlii
Pe săgetări de rândunici măiestre,
Şi-acum ne dor albastrele ferestre
Prin care fug cocorii cenuşii.
Şi calendarul fâlfâie zbârlit
În aşteptarea argintatei brume,
Şi-n întomnarea coborând pe lume
Mă simt aşa, deodată, stingherit.
Mă scutur însă de acest tablou
Ce mă îndeamnă la melancolie,
Şi-mi zic, vibrând, că toamna-i bogăţie,
Cu-nţelepciune bonus, sau… cadou.
Şi,-nseninat în universul meu,
Îngenunchez pe frunze, strigând: Doamne,
Dă-mi bucuria iminentei toamne
Ca dar divin, căci Tu eşti Dumnezeu!
Simion Felix Marţian
În seva vremii bat, dar și în sânge,
Bătrâne orologii a târziu;
Vieții profeții se circumscriu
Și cercul în prezis apus se strânge.
O cumpănă, ce pare un pariu
Cu timpul care-n sine se restrânge,
Dă clipelor alt sens, ce se răsfrânge
Tentacular pe tot ce este viu.
Final sau început? Nu-i un mister,
Căci e destul de luminos hotarul
Dintre etern și traiul efemer.
Crezând, vedem cum se revarsă harul
Și cum ne cheamă către El, din cer,
Cel ce-a urcat cu noi în gând Calvarul.
Simion Felix Marțian
Vulcan, 18 septembrie 2026
