O, ce să-Ți cer când, Doamne, Tu-mi dai totul Și-n mine curg izvoare vii de Rai, Mă-mbraci cu-al îndurării Tale strai Și-n marea Ta de har învăț înotul!
Mă ungi cu mir și pacea Ta mi-o dai, Și Tu dejoci dușmanilor complotul Când vor să-mi zgâlțâie în piept chivotul În care Tu pe tron de slavă stai.
Aș vrea să-Ți scriu acum pe îndelete, Cu pana-n mulțumiri până-n plăsea, Pe-ntregul gratitudinii perete.
Dar, totuși, o doriță-aș mai avea: Să-mi dai un geamantan de... epitete, Să pună foc în mulțumirea mea.
Cei trei ani și jumătate de secetă deveniseră o amintire dureroasă, și acum pământul jilav respira răcorit prin brazdele care se răsturnau în urma plugului.
Douăsprezece pluguri, trase de douăsprezece perechi de boi, mergeau într-o aliniere uimitoare, înnegrind fața pământului.
De coarnele plugului din urmă ținea Elisei, fiul lui Șafat. Era conștient de importanța lucrării sale, dar îi și plăcea. Iubea ogorul, iubea plugul și boii, iar când glia se fărâmița supusă în fața lui, își umplea pieptul cu mirosul pământului reavăn. Mirosul pâinii de mâine.
Privind spre capătul ogorului care se pierdea în zare, simțea că asta îi era chemarea. Să frământe pământul. Dar Dumnezeu hotărâse altceva, și-n zarea care-l absorbea, un punct mișcător părea să crească. Și să crească. Până a devenit un chip, și în fața lui a apărut Ilie Tișbitul. Prorocul Domnului.
Ilie și-a aruncat mantaua peste Elisei, și acesta a înțeles că trebuie să-l urmeze. Că în fața lui stătea o lucrare care presupunea o rupere a legăturilor trecutului. Chiar dacă păreau trainice. Chiar dacă erau împletite din pasiuni.
Înainte de a-l urma pe Ilie, Elisei și-a tăiat punțile de întoarcere. Printr-o jertfă. A jertfit boii, jertfindu-și pasiunea. A făcut să amuțească glasul care l-ar fi putut chema înapoi. A înțeles că sub mantaua consacrării nu mai e loc și pentru altceva, decât pentru slujire. Chiar dacă ceea ce făcea era util.
Timpul a dovedit că a făcut cea mai bună alegere. Că a luat o hotărâre după voia lui Dumnezeu. Iar experiența lui este edificatoare.
Căminul îi oferea lui Elisei siguranță și tihnă, iar plugul îi oferea bucuria de a-și vedea palmele rodind. Dar a fost o chemare, la care el a răspuns. Prin renunțări. Și a mers înainte. Așa a trăit minunile lui Dumnezeu. Făcând ce i s-a cerut, fără regrete.
Sub mantaua consacrării nu este loc de boi. Decât, eventual, ca jertfă.
Numele lui însemna „norocos”, dar drama pe care a trăit-o este departe de a-l confirma. Pentru că a cunoscut îmbrățișarea morții. Iar ceea ce a urmat nu vorbește despre noroc, ci despre atotputernicia lui Dumnezeu.
Acesta a fost tânărul Eutih, unul dintre cei 100.000 de locuitori ai portului Troa de la Marea Egee. Căci aceasta era populația cetății în anul 56 dHr, când apostolul Pavel a vizitat-o pentru a treia oară, rămânând acolo șapte zile.
În seara dinaintea plecării, Pavel era împreună cu credincioșii din oraș pentru frângerea pâinii și „și-a lungit vorbirea până la miezul nopții” (FA, 20:7). Camera de la etajul trei unde erau adunați era bine luminată, iar atmosfera una de efervescență spirituală. Doar le vorbea apostolul care se întâlnise cu Isus pe drumul Damascului.
Probabil că încăperea era aglomerată. Asta dacă vrem să-i oferim o justificare lui Eutih, care și-a găsit loc pe… fereastră. Deși poziția lui denotă mai degrabă o indecizie: înăuntru sau afară?
Ceea ce ni se relatează este că Eutih „a adormit de-a binelea ( ) a căzut jos din catul al treilea și a fost ridicat mort.” (vers. 9) Dar finalul este unul fericit pentru că așa a hotărât Dumnezeu, redându-i viața prin intervenția lui Pavel. „Lucrul acesta a fost pricina unei mari mângâieri.”(vers. 12)
Echilibrul fragil al locului de la fereastră este la fel de periculos și azi. Nu poți să fii în același timp și înăuntru, dar să urmărești și animația străzii. Sau licăritul stelelor. Când știi că înăuntru este viața, închizi geamul. Și lași storurile.
Dacă ațipești înăuntru, somnul nu poate fi mortal. Și, oricum, cineva te va atenționa. Dar este de preferat să asculți cu atenție și somnul te va ocoli.
Știind că Dumnezeu vorbește în diferite moduri, să ne lăsăm pătrunși de fiecare dată de mesajul Său, vibrând într-o continuă veghere. Și stând aproape de El, nu la fereastră privind lumea de afară.
Și, stând la locul potrivit, să spunem ca Samuel: „Vorbește, Doamne, căci robul Tău ascultă!”
Ușorul ușii poartă-adânc crestat, Ca un răboj de-aducere aminte, Urme de prunc prin vreme aburcat Pe brațe și pe umeri de părinte.
Cu fiecare a crescut și-un vis Până la pragul cel de sus și... peste, Căci aripile-atunci li s-au deschis Și-n tocul ușii au rămas doar creste.
Ne-am bucurat de fiecare semn Și-am fi împins în sus de ei, să crească, Dar timpul a zburat și azi în lemn Doar amintirea poate să vorbească.
O lacrimă se scurge pe ușor, Căci doare până-n oase neputința De-ai ocroti mereu în drumul lor, Dar mai avem iubirea și credința.
Și lângă tocul ușii, în genunchi, Cu capul până la vreo crestătură, Trimitem rugăciunea din rărunchi Spre Cel ce ne-a iubit fără măsură.
Părinte bun, avem copii plecați Și-am vrea să-i știm în fiecare clipă De mâna Ta divină protejați, Purtați pe-a sfintei îndurări aripă.
Ți-am mulțumit atunci când ni i-ai dat Și când le-ai fost... soluție-n probleme, Ascultă-ne și-acum, când ești chemat Lângă ușorii scrijeliți prin vreme.
Tensiunea era mare în Valea Terebinților, o încordare greu de suportat fiind resimțită dureros în rândul combatanților. Oștile erau față în față. Aceasta este scena desfășurării luptei lui David cu Goliat. Este, poate, cel mai cunoscut episod din istoria fascinantă a împăratului psalmist, cel pe care Dumnezeu l-a numit „om după inima Mea”.
Această victorie a înflăcărat imaginația copiilor din toate timpurile, dar a rămas un subiect deschis de meditație când ei au crescut. Pentru că și de data asta Dumnezeu ne surprinde. Nu prin biruință, căci nu ne mai uimesc lucrările Sale. Ci prin modul de a interveni.
Da, era nevoie de cineva care să-l înfrunte pe filisteanul care batjocorea poporul lui Dumnezeu, dar omenește ne-am fi gândit la Saul. Era împărat, era viteaz, iar ca statură depășea cu un cap pe toți luptătorii săi. David nici nu avea ce să caute acolo. Pentru noi, el apare ca fiind „din alt film”. Dar nu și pentru Cel în Numele Căruia urma să lupte acest „copil cu părul bălai”.
De altfel, atunci când Samuel l-a uns rege, el a fost ultimul la care s-a gândit familia sa. Și este scris: „Căci gândurile Mele nu sunt gândurile voastre și căile voastre nu sunt căile Mele”(Isaia, 55:8)
Așadar, tânărul păstor a decis: va lupta cu Goliat! Când împăratul Saul s-a lăsat convins să-i încredințeze acestă misiune, i-a oferit armura sa. Trebuie să fi fost una deosebită, fiind a celui din fruntea poporului. O armură bine lucrată, menită să ofere protecție maximă.
David știa că Dumnezeu îl îsoțește, iar prezența Sa este mai sigură decât orice armură. Nici măcar nu s-a gândit ce bine i-ar arăta în armura împăratului. Și cât de… fotogenic! Dar, ca să nu-l supere pe ofertant, a probat-o. Era frumoasă, dar NU I SE POTRIVEA! Nu era pentru el, chiar dacă strălucea.
N-a fost tentat să impresioneze pe nimeni cu armura. Fiind convins că luptă „în Numele Domnului Oștirilor” (1 Samuel, 17:45), știa că El îl va echipa. Și nu a greșit gândind astfel. A învins. Cu armura sa, adică fără. Dar cu Dumnezeu.
O concluzie pentru „luptători”: O armură de împrumut nu-ți este de folos, ba chiar s-ar putea să te împiedice. Folosește echipamentul tău, tehnica ta, metodele tale. Vei fi mai eficient dacă nu vei imita.
Și una pentru „împărat”: Păstrează-ți armura. Și nu impune un anumit echipament sau tactică de luptă. Pe cei trimiși de Dumnezeu îi va echipa El.
Aștept un colet dinspre zări neumblate, Să vină din nord sau să vină din sud, Est, vest, dar aștept, căci aș vrea să aud Cuvinte rostite, nu vorbe lătrate.
Rănim dureros cu vorbire de spadă Și-n scrâșnetul vorbei mai punem venin, Cu zâmbete false, mușcăm, pironim, Având convorbiri cu-nfloriri de grenadă.
Mi-e dor, da, mi-e dor de vorbirea-nțeleaptă, De-acele cuvinte ce-n rană se pun, Cuvinte ce parcă zâmbesc când se spun Și-n marginea clipei de soare așteaptă.
Aștept un colet dar nu știu dacă vine, E criză de marfa pe care-o aștept, O lume-n derivă, lăsând drumul drept, Își pierde prin vămi cuvântarea de bine.
Nu, nu mai stau după cursa poștală, Sunt neguri pe zare, mai bine mă rog Ca semenii mei, într-un... cald dialog, Să-mbrace cuvinte în haine de gală.
Ascultă-mi, Te rog, rugăciunea, Părinte, Când focul rostirii e stins pe pământ, Și-ndreaptă-ne ochii spre sfântu-Ți Cuvânt, Căci este izvor nesecat de cuvinte.