La moara lui Felix

„Nihil utilius sale et sole”, spuneau romanii, străbunii noştri. Adică: „Nimic nu este mai folositor decât sarea şi soarele”. O fi citat din Plinius, o fi proverb popular latin? Nu ştim cu certitudine, dar ceea ce ştim este faptul că anticii erau conştienţi de valoarea lor. A luminii solare şi a sării. Chiar dacă fizica era de-abia în faşă, iar chimia nu se născuse încă.

  Sau poate că au ajuns la urechile lor cuvintele Mântuitorului, din cuvântarea Sa de pe munte, cuvinte prin care punea în ucenici aceste inestimabile comori: „Voi sunteţi sarea pământului”(Matei, 5:13) şi „Voi sunteţi lumina lumii”(Matei, 5:14) Exact în această ordine le-a preluat şi Plinius Maior.

  Lăsând pentru moment „lumina” la o parte, să ne concentrăm asupra „sării” . Gustul ei şi locul pe care-l ocupă în viaţa oamenilor, i-au fost suficiente lui Petre Ispirescu, bunăoară, ca să scrie „Sarea în bucate”. Fără să se inspire din Evanghelie sau din Plinius. Doar din bucătărie. Sau din cămară.

  Sarea acoperă anumite nevoi ale organismului, dar oamenii o folosesc în primul rând pentru gust. Apoi pentru conservare prin sărare, metodă prin care prelungesc „viaţa” alimentelor. Adică le fac să dăinuie.

 Dacă privim în jur la societatea imorală, aflată într-un proces de profundă alterare, ne dăm seama că i-a lipsit sarea. Elementul conservator. Cel care ar fi trebuit să dea gust. Şi dacă acest proces continuă în ciuda prezenţei creştinilor, adică a ucenicilor, concluzia este una dureroasă: creştinismul actual şi-a pierdut gustul. Sau e inactiv.

  Ucenicul insipid este inutil pentru alţii, dar şi pierdut pentru el însuşi. Pentru veşnicia lui. Pierdut este, însă, şi atunci când, considerând că sarea este demodată, depăşită, recurge la alte arome. Exotice, căci se caută. Şi astea sunt aducătoare de boală şi iad.

  „Poţi mânca ce-i fără gust şi fără sare?”, întreba retoric Iov.(Iov, 6:6) Şi dacă nu se poate, să ne îndeplinim misiunea: aceea de a săra! De a da gust, de a conserva. Până şi vorbirea trebuie să ne fie, potrivit îndemnului lui Pavel „dreasă cu sare”.

  Doamne, analizeză-ne în laboratorul Tău şi dă-ne concentraţia potrivită! Aşa vom fi folositori celor din jur şi Împărăţiei Tale.

 

Simion Felix Marţian

 

Exodul poporului ales al lui Dumnezeu ar constitui o epopee fascinantă, tulburătoare, chiar dacă am reuşi s-o disociem de supranatural. Dar nu se poate. Şi asta pentru că au avut un traseu presărat cu miracole. Călcau din minune în minune.

  Să începem cu trecerea Mării Roşii? Tensiunea dramatică era sufocantă, când simţeau în ceafă răsuflarea fierbinte, năduşită, a cailor de la carele de luptă ale egiptenilor, ale unui Faraon înnebunit de furie, iar în faţă… râpele abrupte dinspre mare. Adică dinspre abis. Dinspre moarte.

  Şi a fost toiagul izbăvitor. A fost Dumnezeu! Au urmat minunile de la Mara, Masa şi Meriba, Refidim şi multe, multe altele. Dar au fost şi minuni care îi însoţeau neîncetat. Cum era călăuzirea de zi şi de noapte. Cu “gipiesul” lui Dumnezeu. Sau faptul că au purtat aceeaşi încălţăminte timp de patruzeci de ani!

  Dar să vorbim despre mâncarea lor. Altă minune! Dumnezeu a hotărât să le dea copiilor Lui… MANĂ. Pe care o culegeau în fiecare dimineaţă pentru ziua în curs şi făceau nişte turte cu gust de … untdelemn şi miere. Delicatese! Aportul caloric? Carbohidraţi? Glucide şi lipide? Cui îi păsa? Toate erau după tabelele lui Dumnezeu.

  Curat huzur! Şi…totuşi. Mânaţi de un duh de nemulţumire, au cârtit, regretând, chipurile, vremurile “bune” din Egipt. Uitând că acolo, unde au fost robi timp de patru secole, munceau sub lovituri de bici şi-şi mâncau pâinea printre lacrimi amare.

  Vrem carne! Da, Israele? Pâinea te aşteaptă în faţa cortului în fiecare dimineaţă, fără să scrijeleşti glia asudând, fară să dai cu sapa. Şi tu o dai pe râzgâială. Atitudine de copil răsfăţat. Oare ne este străină această lipsă de recunoştinţă?

Dar pentru că Dumnezeu le-a arătat că poate, ei voiau altceva. Poate că El nu ştia ce le prieşte, nu le cunoştea gusturile.

  A trimis Dumnezeu, cu un vânt dinspre mare, prepeliţe încât acopereau faţa pământului într-un strat de doi coţi, cale de o zi într-o parte şi o zi în cealaltă de la tabără. Carne pentru o lună, suficientă pentru tot poporul.

  „Dar pe când carnea era încă în dinţii lor, fără să fie mestecată, Domnul S-a apins de mânie împotriva poporului; şi Domnul a lovit poporul cu o urgie foarte mare.”(Numeri 11:33)

  Dumnezeu ne vrea copii ascultători, nu răsfăţaţi. Isus ne învaţă să cerem ORICE în numele Lui, dar cât e de… cuprinzător este acest „orice”? Putem să cerem orice din sfera voii Lui. Şi un copil ascultător ştie care este această voie.

  Tot Isus ne mai spune că dacă vom căuta cu precădere neprihănirea, atunci hrana, îmbrăcămintea, adică nevoile imediate, ne vor fi date ca bonus. Pentru că Tatăl nostru ne cunoaşte nevoile.

  „Doamne, învaţă-ne să ne rugăm” acceptând voia Ta! Şi având motivaţii sănătoase. Ca să ne putem bucura de răspunsul Cerului.

 

Simion Felix Marţian

 

Când Isus a fost întrebat în legătură cu obligativitatea plătirii birului, încercau de fapt să-I întindă o capcană. Birul se plătea asupritorilor, ori poporul întrezărea în El un eliberator. Un răspuns negativ l-ar fi dus la judecata romanilor, ca instigator la răzvrătire, iar unul pozitiv l-ar fi discreditat în fața poporului.

   „Arătați-Mi un ban!”, au fost cuvintele Mântuitorului. Și după ce au stabilit că slovele și efigia de pe monedă sunt ale cezarului, le-a mai zis: „Dați, dar, cezarului ce este al cezarului, și lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu.”(Luca, 20:25)

  Acest răspuns plin de înțelepciune nu doar că a ocolit capcana, dar a tranșat într-o manieră categorică această problemă. Așadar, este cât se poate de limpede: nu amestecăm lucrurile! Ne achităm de obligațiile sociale, oricum s-ar numi aceste biruri, dar dăm lui Dumnezeu ceea ce este numai al Lui.

  Acest edict pare să fi fost acceptat și aplicat de-a lungul vremii. Dar nu și în contemporaneitate. Cezarul actual, un sistem diabolic și încâlcit, vrea mai mult decât birul. Ne vrea pe noi. Vrea timpul nostru, vrea energia noastră, vrea… închinarea noastră!

  O face indirect, insinuându-se prin șiretlicuri, sau direct, încercând să uzurpe locul lui Dumnezeu prin ideologii smintite. Și ceea ce era foarte clar devine confuz. Sau refuz. Refuzul de a-I da lui Dumnezeu ceea ce este al Lui.

 Cu această problemă se confruntă credinciosul de azi. Și în fața cererii pline de lăcomie a „cezarului” contemporan, e nevoie de o atitudine hotărâtă. De ancorare în adevărul Scripturii. Acolo găsim resursa folosită de Isus în fața ispitei: „Este scris!” Și ce e scris știe și „cezarul”.

  Doamne, dă-ne putere și îndrăzneală pentru o atitudine potrivită cu statutul nostru. Acela de copii ai Tăi. Să putem răspunde cererii: Cezare, ajungă-ți birul! Atât e al tău.

 

Simion Felix Marțian