Vâsliseră toată noaptea și malul celălalt al Tiberiadei era încă departe. Erau obișnuiți cu marea, navigatori încercați, dar de data asta vântul le stătea împotrivă. Și Isus nu era cu ei. Rămăsese pe mal să dea drumul noroadelor pe care tocmai le săturase. Apoi S-a dus să Se roage.
Pe când vâsleau din greu luptând cu vântul și valurile, în întunericul pe cale să se destrame la apropierea zorilor, apăru o siluetă. Părea să fie o nălucă, și au țipat înspăimântați.
„Eu sunt, nu vă temeți!”, s-a auzit vocea binecunoscută și liniștitoare a lui Isus. „Tu, Doamne?”, L-a întrebat Petru. „Poruncește, atunci, să vin la Tine, pe ape.” Dorința lui părea total nerealistă. Nu știm la ce s-a gândit Petru când și-a exprimat această dorință, dar știm la ce nu s-a gândit: la Arhimede din Siracuza și hidrostatica acestuia!
Fizica are legile ei, Petre! Și fluidele li se supun. Dar Petru știa că Cel ce e în fața lui este deasupra acestor legi. Că ceea ce El a creat, Îl ascultă. Și, pentru el, acel „Vino!” rostit de Isus nu era un cuvânt. Era un pod. Era un drum pe care, coborând din barcă, a călcat cu fermitate.
Și-a pierdut Petru greutatea, devenind flotabil? S-au solidificat apele Tiberiadei? Nicidecum, ci legile fizicii și-au pierdut valabilitatea, atâta vreme cât Petru a înaintat privind țintă la Isus. Dar când s-a gândit la intensitatea vântului și a văzut valurile, Petru a simțit asupra lui acțiunea acestor legi, scufundându-se.
O experiență inedită și tulburătoare pentru Petru, o încurajare pentru noi toți. Vâsliseră cu greu toată noaptea, și Isus i-a ajuns, deși a plecat mult mai târziu de la țărm. Și fără să vâslească. Iar Petru a crezut că se poate. Măcar pentru o clipă, dar a crezut.
De ce să-ți plângi de milă ostenind la vâsle în mijlocul furtunii, când poți să pășești pe valurile încercării. Valurile se supun legilor fizicii, dar credința le anulează. Cu o condiție: să privești țintă la Cel ce te cheamă!
Campania celor șaptezeci a fost un succes. Chiar dacă au fost trimiși ca „niște miei în mijlocul lupilor” (Luca, 10:3). Ei constituiau lotul lărgit al ucenicilor lui Isus, și au fost trimiși de Învățător, doi câte doi, „în toate cetățile și în toate locurile pe unde avea să treacă El.” (Luca, 10:1)
Au primit instrucțiuni precise privind implicarea, atitudinea, relaționarea, pe care au căutat să le urmeze întocmai. De altfel, fiind trimiși în Numele Lui, erau însoțiți de o putere care îi uimea. De aceea, la întoarcere au zis plini de bucurie: „Doamne, chiar și dracii ne sunt supuși în Numele Tău.” (10:17)
Ei erau încântați de rezultat și căutau să scoată în evidență succesul, subliniind ceea ce li se părea mai extraordinar. Însă Isus le-a domolit entuziasmul cu cuvintele: „Totuşi, nu vă bucuraţi de faptul că duhurile vi se supun, ci bucuraţi-vă de faptul că numele voastre sunt scrise în ceruri!” (10:20)
Greșiseră cu ceva? Aparent, nu. Vorbeau despre ceea ce au făcut în Numele lui Isus. Dar nu sesizau pericolul din atitudinea lor. Și asupra a ceea ce lor le scăpa, trebuie să medităm.
Suntem cu toții „trimiși” în campania evanghelistică, să ducem vestea bună a mântuirii, fiind echipați de Duhul lui Dumnezeu cu cele necesare. Unii ar putea să aibă înzestrări deosebite, iar rezultatele să apară mai repede și mai răsunător. Este ceva de condamnat? Nicidecum.
Dar odată cu succesul apare și pericolul. Este momentul în care te curtează mândria, gâdilându-ți orgoliul. Și de aici până la cădere nu este decât un pas, căci este scris: „Mândria merge înaintea pieirii și trufia merge înaintea căderii.” (Proverbe, 16:18)
Așadar, folosind echipamentul încredințat, să căutăm să fim cât mai eficienți, dar având neîncetat în vedere că rezultatele le datorăm însoțirii divine. Iar ceea ce este important pentru noi este răsplata umblării în lumină.
Să ne urăm unii altora… succes? Da, dar însoțit de modestie. Pentru că slava este a Împăratului!
„Nihil utilius sale et sole”, spuneau romanii, străbunii noştri. Adică: „Nimic nu este mai folositor decât sarea şi soarele”. O fi citat din Plinius, o fi proverb popular latin? Nu ştim cu certitudine, dar ceea ce ştim este faptul că anticii erau conştienţi de valoarea lor. A luminii solare şi a sării. Chiar dacă fizica era de-abia în faşă, iar chimia nu se născuse încă.
Sau poate că au ajuns la urechile lor cuvintele Mântuitorului, din cuvântarea Sa de pe munte, cuvinte prin care punea în ucenici aceste inestimabile comori: „Voi sunteţi sarea pământului”(Matei, 5:13) şi „Voi sunteţi lumina lumii”(Matei, 5:14) Exact în această ordine le-a preluat şi Plinius Maior.
Lăsând pentru moment „lumina” la o parte, să ne concentrăm asupra „sării” . Gustul ei şi locul pe care-l ocupă în viaţa oamenilor, i-au fost suficiente lui Petre Ispirescu, bunăoară, ca să scrie „Sarea în bucate”. Fără să se inspire din Evanghelie sau din Plinius. Doar din bucătărie. Sau din cămară.
Sarea acoperă anumite nevoi ale organismului, dar oamenii o folosesc în primul rând pentru gust. Apoi pentru conservare prin sărare, metodă prin care prelungesc „viaţa” alimentelor. Adică le fac să dăinuie.
Dacă privim în jur la societatea imorală, aflată într-un proces de profundă alterare, ne dăm seama că i-a lipsit sarea. Elementul conservator. Cel care ar fi trebuit să dea gust. Şi dacă acest proces continuă în ciuda prezenţei creştinilor, adică a ucenicilor, concluzia este una dureroasă: creştinismul actual şi-a pierdut gustul. Sau e inactiv.
Ucenicul insipid este inutil pentru alţii, dar şi pierdut pentru el însuşi. Pentru veşnicia lui. Pierdut este, însă, şi atunci când, considerând că sarea este demodată, depăşită, recurge la alte arome. Exotice, căci se caută. Şi astea sunt aducătoare de boală şi iad.
„Poţi mânca ce-i fără gust şi fără sare?”, întreba retoric Iov.(Iov, 6:6) Şi dacă nu se poate, să ne îndeplinim misiunea: aceea de a săra! De a da gust, de a conserva. Până şi vorbirea trebuie să ne fie, potrivit îndemnului lui Pavel „dreasă cu sare”.
Doamne, analizeză-ne în laboratorul Tău şi dă-ne concentraţia potrivită! Aşa vom fi folositori celor din jur şi Împărăţiei Tale.
La moara lui Felix 