Numele lui însemna „norocos”, dar drama pe care a trăit-o este departe de a-l confirma. Pentru că a cunoscut îmbrățișarea morții. Iar ceea ce a urmat nu vorbește despre noroc, ci despre atotputernicia lui Dumnezeu.
Acesta a fost tânărul Eutih, unul dintre cei 100.000 de locuitori ai portului Troa de la Marea Egee. Căci aceasta era populația cetății în anul 56 dHr, când apostolul Pavel a vizitat-o pentru a treia oară, rămânând acolo șapte zile.
În seara dinaintea plecării, Pavel era împreună cu credincioșii din oraș pentru frângerea pâinii și „și-a lungit vorbirea până la miezul nopții” (FA, 20:7). Camera de la etajul trei unde erau adunați era bine luminată, iar atmosfera una de efervescență spirituală. Doar le vorbea apostolul care se întâlnise cu Isus pe drumul Damascului.
Probabil că încăperea era aglomerată. Asta dacă vrem să-i oferim o justificare lui Eutih, care și-a găsit loc pe… fereastră. Deși poziția lui denotă mai degrabă o indecizie: înăuntru sau afară?
Ceea ce ni se relatează este că Eutih „a adormit de-a binelea ( ) a căzut jos din catul al treilea și a fost ridicat mort.” (vers. 9) Dar finalul este unul fericit pentru că așa a hotărât Dumnezeu, redându-i viața prin intervenția lui Pavel. „Lucrul acesta a fost pricina unei mari mângâieri.”(vers. 12)
Echilibrul fragil al locului de la fereastră este la fel de periculos și azi. Nu poți să fii în același timp și înăuntru, dar să urmărești și animația străzii. Sau licăritul stelelor. Când știi că înăuntru este viața, închizi geamul. Și lași storurile.
Dacă ațipești înăuntru, somnul nu poate fi mortal. Și, oricum, cineva te va atenționa. Dar este de preferat să asculți cu atenție și somnul te va ocoli.
Știind că Dumnezeu vorbește în diferite moduri, să ne lăsăm pătrunși de fiecare dată de mesajul Său, vibrând într-o continuă veghere. Și stând aproape de El, nu la fereastră privind lumea de afară.
Și, stând la locul potrivit, să spunem ca Samuel: „Vorbește, Doamne, căci robul Tău ascultă!”
Ușorul ușii poartă-adânc crestat, Ca un răboj de-aducere aminte, Urme de prunc prin vreme aburcat Pe brațe și pe umeri de părinte.
Cu fiecare a crescut și-un vis Până la pragul cel de sus și... peste, Căci aripile-atunci li s-au deschis Și-n tocul ușii au rămas doar creste.
Ne-am bucurat de fiecare semn Și-am fi împins în sus de ei, să crească, Dar timpul a zburat și azi în lemn Doar amintirea poate să vorbească.
O lacrimă se scurge pe ușor, Căci doare până-n oase neputința De-ai ocroti mereu în drumul lor, Dar mai avem iubirea și credința.
Și lângă tocul ușii, în genunchi, Cu capul până la vreo crestătură, Trimitem rugăciunea din rărunchi Spre Cel ce ne-a iubit fără măsură.
Părinte bun, avem copii plecați Și-am vrea să-i știm în fiecare clipă De mâna Ta divină protejați, Purtați pe-a sfintei îndurări aripă.
Ți-am mulțumit atunci când ni i-ai dat Și când le-ai fost... soluție-n probleme, Ascultă-ne și-acum, când ești chemat Lângă ușorii scrijeliți prin vreme.
Tensiunea era mare în Valea Terebinților, o încordare greu de suportat fiind resimțită dureros în rândul combatanților. Oștile erau față în față. Aceasta este scena desfășurării luptei lui David cu Goliat. Este, poate, cel mai cunoscut episod din istoria fascinantă a împăratului psalmist, cel pe care Dumnezeu l-a numit „om după inima Mea”.
Această victorie a înflăcărat imaginația copiilor din toate timpurile, dar a rămas un subiect deschis de meditație când ei au crescut. Pentru că și de data asta Dumnezeu ne surprinde. Nu prin biruință, căci nu ne mai uimesc lucrările Sale. Ci prin modul de a interveni.
Da, era nevoie de cineva care să-l înfrunte pe filisteanul care batjocorea poporul lui Dumnezeu, dar omenește ne-am fi gândit la Saul. Era împărat, era viteaz, iar ca statură depășea cu un cap pe toți luptătorii săi. David nici nu avea ce să caute acolo. Pentru noi, el apare ca fiind „din alt film”. Dar nu și pentru Cel în Numele Căruia urma să lupte acest „copil cu părul bălai”.
De altfel, atunci când Samuel l-a uns rege, el a fost ultimul la care s-a gândit familia sa. Și este scris: „Căci gândurile Mele nu sunt gândurile voastre și căile voastre nu sunt căile Mele”(Isaia, 55:8)
Așadar, tânărul păstor a decis: va lupta cu Goliat! Când împăratul Saul s-a lăsat convins să-i încredințeze acestă misiune, i-a oferit armura sa. Trebuie să fi fost una deosebită, fiind a celui din fruntea poporului. O armură bine lucrată, menită să ofere protecție maximă.
David știa că Dumnezeu îl îsoțește, iar prezența Sa este mai sigură decât orice armură. Nici măcar nu s-a gândit ce bine i-ar arăta în armura împăratului. Și cât de… fotogenic! Dar, ca să nu-l supere pe ofertant, a probat-o. Era frumoasă, dar NU I SE POTRIVEA! Nu era pentru el, chiar dacă strălucea.
N-a fost tentat să impresioneze pe nimeni cu armura. Fiind convins că luptă „în Numele Domnului Oștirilor” (1 Samuel, 17:45), știa că El îl va echipa. Și nu a greșit gândind astfel. A învins. Cu armura sa, adică fără. Dar cu Dumnezeu.
O concluzie pentru „luptători”: O armură de împrumut nu-ți este de folos, ba chiar s-ar putea să te împiedice. Folosește echipamentul tău, tehnica ta, metodele tale. Vei fi mai eficient dacă nu vei imita.
Și una pentru „împărat”: Păstrează-ți armura. Și nu impune un anumit echipament sau tactică de luptă. Pe cei trimiși de Dumnezeu îi va echipa El.
Aștept un colet dinspre zări neumblate, Să vină din nord sau să vină din sud, Est, vest, dar aștept, căci aș vrea să aud Cuvinte rostite, nu vorbe lătrate.
Rănim dureros cu vorbire de spadă Și-n scrâșnetul vorbei mai punem venin, Cu zâmbete false, mușcăm, pironim, Având convorbiri cu-nfloriri de grenadă.
Mi-e dor, da, mi-e dor de vorbirea-nțeleaptă, De-acele cuvinte ce-n rană se pun, Cuvinte ce parcă zâmbesc când se spun Și-n marginea clipei de soare așteaptă.
Aștept un colet dar nu știu dacă vine, E criză de marfa pe care-o aștept, O lume-n derivă, lăsând drumul drept, Își pierde prin vămi cuvântarea de bine.
Nu, nu mai stau după cursa poștală, Sunt neguri pe zare, mai bine mă rog Ca semenii mei, într-un... cald dialog, Să-mbrace cuvinte în haine de gală.
Ascultă-mi, Te rog, rugăciunea, Părinte, Când focul rostirii e stins pe pământ, Și-ndreaptă-ne ochii spre sfântu-Ți Cuvânt, Căci este izvor nesecat de cuvinte.
Dacă „sângele martirilor este sămânța creștinismului”, putem spune de-al lui Ștefan că a udat o brazdă însetată și fertilă, dând un rod bogat. Știm, din cele relatate de Luca în Fapte (cap 6-7), că a murit ucis cu pietre, în urma unui simulacru de proces.
Derulând evenimentele, nu ne este greu să ne formăm imagini clare despre cele două părți: acuzat și acuzatori. Despre acuzatorii lui Ștefan, afăm: „au pus la cale niște oameni să zică…”(6:11), „Au întărâtat norodul, au năvălit asupra lui, au pus mâna pe el…”(v 12), „au scos niște martori mincinoși…”(v13)
Dar și: „scrâșneau din dinți împotriva lui”(7:54), „au început să răcnească…s-au năpustit asupra lui”(v 57). Iar în final, „L-au târât afară din cetate și l-au ucis cu pietre”(v 58)
Care este imaginea acuzatului? Iată: „fața lui li s-a arătat ca fața de înger”(6:15), „și-a pironit ochii spre cer, a văzut slava lui Dumnezeu, și pe Isus stând în picioare la dreapta lui Dumnezeu.”(v 55). Iar la urmă: „a îngenuncheat și a strigat cu glas tare: <<Doamne, nu le ține în seamă păcatul acesta!>>”(v 60)
Lucrurile sunt limpezi, iar vinovăția acuzatorilor este evidentă. Pentru asta, în tribunalul lui Dumnezeu vor sta în boxa acuzaților. Dar dincolo de ceea ce vedem a fi binele și răul, mai este o a treia poziție, prin atitudinea unui personaj care apare în versetul 58: „Martorii și-au pus hainele la picioarele unui tânăr, numit Saul.”
Ca să se poată desfășura în agresivitatea lor, au renunțat la o parte din haine, pe care nu le puteau lăsa, însă, la întâmplare. Iar Saul, cel care avea să devină apostolul Pavel, s-a oferit să le păzească hainele. N-a dat cu pietre!
Era Saul mai puțin vinovat? Nicidecum, pentru că, după transformarea lui, el însuși și-a recunoscut vina: „atunci când se vărsa sângele lui Ștefan, martorul Tău, eram și eu de față, îmi uneam încuvințarea mea cu a celorlalți… ”(Fapte, 22:20)
Ne ascundem adesea în spatele declarației „N-am dat cu piatra!”, ignorând vinovăția care se ascunde în umbra pasivității. A nu lua atitudine, înseamnă în multe situații a încuviința. Și este condamnabil.
În lupta dintre BINE și RĂU nu este neutralitate. Pasivitatea nu ne situează în afara câmpului de bătălie, ci în tabăra… răului. Așadar, mereu în lumină, cu Cristos. Luptând pentru Adevăr.
