Iar pajiștea-nflorește alb cu miei
Și aur poartă-n ochii umezi iezii,
Din despletirea soarelui amiezii,
Când bolta-și toarnă-n lac sineala ei.
Doar dalba amintire a zăpezii
Mai stăruie în flori și-n porumbei,
Căci aerul miroase-a bănuței
Și-apasă cald pe umerii livezii.
Mă umple anotimpul, pliu cu pliu,
Și, când îmi înfloresc și-n suflet merii,
Întreb cu uluire, vrând să știu:
De unde-i frumusețea primăverii?
Și simt răspunsul cum vibrează viu:
Acesta-i anotimpul Învierii!
Simion Felix Marțian
Se numea Iona și era fiul lui Amitai. Era omul lui Dumnezeu. Tocmai de aceea șochează neascultarea lui. Răzvrătirea a dat lăstari în inima omului încă de la începuturi, și neascultarea a făcut casă bună cu poporul ales, în multe perioade din istoria sa zbuciumată. Dar Iona era în „organigrama” cerului. Era mesagerul lui Dumnezeu.
Stăpânul a hotărât să mai ofere o șansă unei cetăți care se afla pe calea pierzării. Ninive, cetatea cea mare. O somație în acest sens ar fi fost îndeajuns, a decretat Cel Atotputernic. Prin cine să-i avertizeze? Prin Iona, bineînțeles. O sarcină trasată ar fi trebuit să rezolve lucrurile.
Aici apare neprevăzutul: Iona o ia în direcția opusă. El, mesagerul? Precum se vede. N-a invocat nici busolă defectă, nici „gipies” virusat, ci a fugit pur și simplu de fața Domnului. Și-a abandonat misiunea.
Dar Dumnezeu avea nevoie de el, de aportul lui. Și intervine. Ce-a urmat? Furtuna. Aruncarea în mare. Singurătatea în mijlocul valurilor. Și… peștele salvator.
Salvare venită, însă, după trei zile de beznă. De groază. De strigăte disperate.
Când Dumnezeu a considerat că lecția a fost însușită, Iona a ajuns la țărm. Acum mergi, Iona? Da, Doamne.
A rămas, oare, Iona un caz izolat în istorie? Nicidecum. Iona s-a multiplicat în mijlocul nostru. Oare n-am înțeles trimiterea lui Dumnezeu? Oare nu știm că trebuie să ducem mesajul salvator la cei aflați pe calea pierzării? Oare n-am învățat nimic din „corecția” lui Iona? Oare…? Oare…?
Dumnezeu nu se lasă fără mărturie. Putem să ne îndeplinim misiunea bucuroși, fără cârtire, sau s-o amânăm. Pentru un aperitiv. Nu amărui, ci amar de-a dreptul. Și întunecat. Iona așa a procedat și nu cred că i-a lăsat un gust plăcut.
E de preferat atitudinea lui Isaia: „Iată-mă, trimite-mă!” Cu răsplătiri pe măsură.
Să stăm, așadar, la dispoziția lui Dumnezeu, îndeplinindu-ne misiunea. Ducând lumină spre salvarea semenilor. Amin!
Simion Felix Marțian
Mai muşcă gerul deghizat în lup
Când reci vântoase năvălesc în haită,
Şi-n pomii tineri când mai dau o raită
Prea cruzii muguri de pe ram se rup.
Să dăm lăstari e, oare, prea curând?
Şi prea devreme-i să ieşim la soare?
E iarna încă ameninţătoare,
Dar, iată, vestitorii vin zburând!
De n-ar fi, Doamne, veştile acestea,
Speranţe vii din cer şi pentru cer,
Ne-am stinge-ncet îngenuncheaţi de ger
Şi-aici ne-am scrie-ndoliaţi povestea.
Dar iarna are , totuşi, un sfârşit
Spre care mergem biruind prin Tine,
Şi-n primăvara veşnică ce vine
Intra-vom cu acei ce-au biruit.
O primăvară fără calendar
Şi-o veşnică-nflorire în lumină
Va fi-n Împărăţia ce-o să vină,
Avându-şi temelia la Calvar.
Din inima-nflorită, mulţumim,
Căci, Doamne, arătându-Ţi bunătatea,
În primăvara cât eternitatea
Vom fi cu Tine, s-o împodobim!
Simion Felix Marţian
Tu nu m-ai vrut rătăcitor prin spații,
Atom pierdut prin trene de comete,
Nici rază-n răsărituri violete
Sub pleoapele vreunei constelații.
Ci Tu, privind divinele-Ți planșete,
Mi-ai pus pecetea altei destinații,
Și-ai dat acelui boț de lut sezații,
Să simt vibrând și dragoste și sete.
Dar rostul meu, știu, Doamne, tot stelar e,
Căci drumul dragostei spre ceruri duce
Și-acolo voi fi stea strălucitoare.
Așa mi-ai spus când din umblări năuce
M-ai smuls, și-apoi cu brațe de iertare
M-ai strâns la piept de-acolo, de pe cruce!
Simion Felix Marțian
A domnit într-o perioadă de pace și prosperitate, fiind cunoscut prin înțelepciunea sa uimitoare, dar și prin bogăția de neegalat. Vorbim de Solomon, care moștenise tronul în Israel de la tatăl său David. Despre „cine”, „ce” și „cum” era se dusese vestea, chiar dacă nu avea trusturi de presă după modelul zuckerbergian. Dar lumea era avidă de cunoaștere.
Regina din Saba (undeva prin Etiopia – Yemen) auzise despre regele israelit lucruri care păreau neverosimile și curiozitatea ei s-a aprins. A străbătut drumul până la Ierusalim „cu un alai foarte mare și cu cămile care aduceau mirodenii, aur foarte mult și pietre scumpe”.(1 Împărați, 10:2) După ce i-a oferit daruri regelui, l-a supus unui test, bombardându-l cu întrebări, iar „Solomon i-a răspuns la toate”. (vers 3)
A fost uimită de înțelepciunea regelui dovedită prin răspunsuri la întrebări, dar și de buna rânduială de la palat și templu în care aceasta se reflecta. Totul la superlativ. Regina venise mânată de curiozitatea iscată de zvonuri, dar realitatea depășea ceea ce i se spusese, căci a declarat: „Și iată că nici pe jumătate nu mi s-a spus.” (vers 7) O declarație care merită subliniată și… memorată.
Dar punctul culminant este dat de cuvintele reginei: „Binecuvântat să fie Domnul Dumnezeul tău care a binevoit să te pună pe scaunul de domnie al lui Israel!” (vers 9) Așadar, o regină care venea dintr-un popor idolatru ajunge la cunoașterea lui Dumnezeu.
Trăim șlefuind la propria imagine, aranjându-ne etichetele care ni se pun și căutând să ne impunem printr-o doză mai mică sau mai mare de… faimă. Cât de departe ajunge numele nostru și imaginea noastră augmentată? Ce etichete purtăm? Poate „credincios” . Sau „cucernic”. „Generos” sau „empatic”. Dar ce vor constata cei care vor dori să ne cunoască? Vor fi uimiți sau dezamăgiți? Dar, cel mai important: Îl vor cunoaște pe Dumnezeu prin ceea ce oferim?
Despre valoarea „unui nume bun” scrie Solomon atât în Proverbe cât și în Eclesiastul. Dar acesta trebuie să aibă greutate prin calități reale, nu umflat de adulatori prin presă.
Putem să ne evidențiem prin calități deosebite, dar trebuie să fim pregătiți să trecem testul fără a dezamăgi și, mai ales, ceea ce oferim să îndrepte atenția spre Dumnezeu.
Simion Felix Marțian
Siegen, 24 februarie 2026
Cumva să fie vântul de la nord
Sau ceaţa rece vinovată-i, oare,
De-acest tablou funest, în care doare
Nezâmbetul cu frigul în acord?
De chipurile creionate-n gri
Să fie briciul gerului culpabil,
Într-un tablou cu amărui palpabil,
Neîncadrat de rama „a zâmbi”?
Vezi cocârjate umbre cenuşii
Purtând povara grijilor în spate,
Care umblând pe căi întunecate
Îşi lasă zâmbetul... la datorii.
Putem să achităm şi ger şi vânt,
Căci vinovată de această boală
Este dorinţa de agoniseală
Care ne ţintuieşte de pământ.
Şi-acest „mai mult” insiduos şi greu,
Venind cu-a-ngrijorărilor oştire,
Face din bucurii doar amintire
Şi-l lasă la trecut pe Dumnezeu.
Hei, oameni buni din tristul meu tablou,
Care avizi fugiţi după miraje,
La Dumnezeu se pot lăsa bagaje
Şi regăsindu-L să zâmbiţi din nou!
Nu vă mai ancoraţi în efemer
Gonind, prin zbucium, bucuria-afară;
Lăsaţi la El a grijilor povară
Şi-o să vă bucuraţi şi-aici... şi-n cer!
Simion Felix Marțian
Pășesc pe jadul care țese-n iarbă
Covor bătut cu raze din înalt
Și, fascinat de tot ce văd, tresalt
Cu viu entuziasm ce dă să fiarbă.
Târâș, însă, e-n față... celălalt,
E umbra mea ce mă-nsoțește oarbă,
Și parc-aș vrea, cumva, să se resoarbă,
Să văd doar flori sub cerul de cobalt.
Mă-nnegurez deodată, răzvrătit,
Și murmur: Doamne, pentru care vină
Împing de umbră ca un osândit?
Răspunsul n-a întărziat să vină:
De vrei să vezi frumosul neumbrit,
Întoarce-te cu fața spre... Lumină!
Simion Felix Marțian
Cât de mult resimte un părinte durerile propriului copil, o poate spune oricine a jucat „pe viu” într-o astfel de dramă. Măcar dacă i-ar ușura suferința, luând-o asupră-și… Dar suferința se multiplică. Și tot părintele este cel ce se agață cu disperare de fiecare rază de speranță care se întrezărește.
Haideți să urmărim un astfel de caz, o intervenție de urgență tocmai în… Fenicia antică. Era prima dată când Mântuitorul trecea, însoțit de discipoli, dincolo de limitele ținuturilor ocupate de poporul ales. Ar putea părea surprinzător, dar la El totul era prevăzut și avea un scop precis.
Acolo, „în părțile Tirului și ale Sidonului” (Matei, 15:21), Isus este abordat de o femeie disperată, a cărei fiică era „muncită rău de un drac” (vers. 22). Ne-am fi așteptat ca Învățătorul să răspundă imediat, cum făcea de fiecare dată, dar descoperim cu stupefacție un… alt Isus. Sau așa pare, prin atitudinea fără precedent.
Pentru că mai întâi o ignoră. Să nu-i fi înțeles Isus suferința? Ba da, și totuși… Apoi o respinge. Și în final o jignește. Dar femeia continuă de fiecare dată. Simțea că Cel căruia I se adresa POATE! Și tenacitatea femeii disperate a dat rezultat, pentru că în final Isus a rostit: „O, femeie, mare este credința ta; facă-ți-se cum dorești.” (vers 28) Și evenghelistul continuă: ȘI FIICA EI S-A TĂMĂDUIT CHIAR ÎN CEASUL ACELA.
Acum planul lui Isus ne este clar. Era hotărât de la bun început să intervină, răspunzând solicitării, pentru că de asta se afla acolo, dar trebuia să scoată la lumină o credință mare. Și să ofere o lecție. Cui? Celor care-l însoțeau, dar și tuturor celor care vin în contact cu Evanghelia. Cititorii din toate veacurile. O lecție despre tenacitate, smerenie și credință. Și, evident, despre izbăndă.
În ce etapă ești cu rugăciunea pentru cauza ta? Ai obosit rugându-te? Acea mamă nu a renunțat. Și dacă întâmplarea în sine nu este destul de convingătoare, să privim contextul. Isus se afla la Marea Galileii, a mers spre nord-vest până La Marea Mediterană și, după intervenția asupra căreia ne-am oprit, S-a întors la… Marea Galileii. Nicio altă lucrare.
A făcut o călătorie lungă și obositoare, doar pentru a răspunde rugămiții unei femei care nici măcar nu era dintre „oile pierdute ale casei lui Israel”, cum El Însuși se exprima. Și pentru a ne oferi o lecție. Poate că vom fi și noi, uneori, „materiale didactice” pentru alte lecții, oferite altora, important este să fim perseverenți.
Pentru că CEL CE POATE este doar la o rugăciune distanță. Ascultă-ne, Doamne!
Simion Felix Marțian
Pe scena lumii ies prea des la rampă
Orori ce nici măcar nu se fardează,
Negarea e în fiecare frază
Și umbrele se-nghesuie pe lampă.
Grotescul bate pasul de paradă
În cor lătrat de note fără lesă,
Și pare c-a pierdut orice adresă
Această insolită mascaradă.
Mi-e dor, însă, așa, un dor... ce doare,
Să văd frumosul cucerind pământul,
Fiindu-i și esența și veșmântul,
Mi-e dor de frumusețea ca o stare.
Să-l știu prezent în vorbe și în gânduri,
În gesturi și-n surâsuri delicate,
Să-l văd în cărți, cu aripi avântate,
Pe pagini scrise, „în” și „printre” rânduri.
Frumosul, miez și țel? Poate în vise,
Spun scepticii pătrunși de îndoială,
Dar eu, lăsând în suflet, cu sfială,
Spre Dumnezeu ferestrele deschise,
Am înțeles că, generând frumosul
Și oferindu-l cu luciri divine,
Sunt printre noi azi oamenii de bine
În care Și-a pus chipul Său Hristosul!
Se poate astfel decora planeta,
Cu armonie de Eden în toate,
Dacă vom rezona în unitate
Și-I vom lăsa lui Dumnezeu bagheta.
Simion Felix Marțian
În ochii lui, al nevederii morb
Uda durerea grea la rădăcină,
Țesând o lume de-ntuneric plină
În care porumbița era corb.
Dar când simți prezența Sa divină,
A tresărit adânc sărmanul orb
Și a cerut, crezând că se resorb
Și beznele: eu, Doamne, vreau lumină!
L-a inundat culoarea prin unghere,
Zvâcnind în ochi ca-n undele din lac,
Fiindcă-a pus lângă nevoie... vrere.
Dar eu voi ști, mă-ntreb elegiac,
Să cer lumină, să mai cer vedere,
Când El mă va-ntreba: „Ce vrei să-ți fac?”
Simion Felix Marțian
La moara lui Felix 