Nevoia de lumină

  Scena petrecută în Ierihon, avându-i ca protagoniști pe Isus și pe fiul lui Timeu, este tulburătoare. Animație, tensiune, un dialog scurt, și un punct culminant divin. Totul condensat, limpede și… eficient. Dar să ne apropiem de imaginile oferite de evangheliști.

  Isus traversa pentru ultima oară Ierihonul, în drumul Său spre ceea ce avea să devină Golgota mântuirii noastre. O ultimă șansă pentru Bartimeu, acest bărbat lipsit de vedere, nevoit să cerșească pentru a supraviețui. El „ședea jos lângă drum și cerea de milă”.(Marcu, 10:46)

  La auzul trecerii lui Isus, care era însoțit de ucenici și „o mare mulțime de oameni”, Bartimeu a început să strige: „Isuse, fiul lui David, ai milă de mine!” Insistența sa a învins împotrivirea celor din jur, căci Isus S-a oprit și a zis: „Chemați-l!”

  Dramatismul crește când omul care apela la mila oamenilor ajunge la mila lui Dumnezeu. „Ce vrei să-ți fac?” l-a întrebat Isus. Moment tensionat. Omul care cerșea, bucurându-se de fiecare bănuț aruncat la picioarele lui, trebuia să răspundă la întrebare.

  Auzise de Isus și de minunile Lui. Ar fi putut să spună: „Isuse, Tu care ai înmulțit pâinile și peștii, pune aici, lângă bănuții aceștia de aramă, o pungă de bani de aur. Sau o ladă cu bani. Știu că tu poți!” Dar el își cunoștea bine nevoia, și a cerut în consecință: „Rabuni, să capăt vederea”.(v 51)

  Isus se oferise să-i răspundă unei cereri și i-a răspuns: „Du-te, credința ta te-a mântuit”.(v 52) Iar cel ce-ar fi putut să ceară orice, a pimit ceea ce a cerut. Nu un ban, nu o pungă, ci lumină. Pentru a-și câștiga singur banii.

  Dincolo de bucuria plină de admirație pe care ne-o oferă această scenă, rămâne subiectul de meditație: Ce răspundem atunci când ni se pune întrebarea ca lui Bartimeu? Pentru că de cele mai multe ori cerem un bănuț. Sau doi. Sau… mai mulți.

 Mulți oameni trăiesc în întuneric. Alții într-o lumină iluzorie. Câți înțeleg, însă, nevoia de lumină? Sau de înțelepciue, pe care suntem îndemnați de Cuvânt să o cerem și ne va fi dată. Ne-am obișnuit să cerem de la Dumnezeu lucruri pe care le putem obține cu ceea ce ne-a dat deja: sănătate, inteligență, etc.

  Să ne cunoaștem bine nevoile reale și… prioritare. Și să cerem cu îndrăzneală. Crezând. Pentru că suntem în posesia unui cec semnat în alb: „Ce vrei să-ți fac?”

 

Simion Felix Marțan

Dezgheț prin iubire

Se strâng, vorbind în vifore, nămeții,
Să hotărască de comun acord
Că singura direcție e... nord
Și singura culoare e a gheții.

Iar gerul scrie-n nota răzvrătirii,
Cu țurțurul făcut ad-hoc stilou,
Un cântec pentru anotimpul nou,
O odă pentru vremea neiubirii.

În lumea ca depozit frigorific
Privim la termometre siderați,
Noi, oameni de zăpadă înghețați
Făcuți „polari” cu titlu onorific.

Dar noi am fost creați pentru iubire,
Iar clocotul vulcanului din noi
Topea cândva al izolării sloi
Și încălzea în jur pentru-nflorire.

Putem scăpa planeta de-nghețare,
Primind iar sevă din izvor divin,
Și sub un cer redevenit senin
Să ne iubim din nou cu-nflăcărare.

Dar trebuie ca noi, în suflet... minimi,
Să ne-ncălzim și să cântăm mereu
Un imn pe care-l scrie Dumnezeu
Cu degetul iubirii Lui... pe inimi!

Simion Felix Marțian
Siegen, 4 februarie 2023

Sonet cu omăt și iertare

O curgere de alb și de tăcere,
De tihnă, dintr-n fluviu luminos,
Învăluie în straiul vaporos
Și-n pace lumea, fără bariere.

În jur e doar uimire și frumos,
Căci albul cast alungă din unghere
Tot ce-i pătat, cu iz de neplăcere,
Și neaua face totul grandios.

Mirați privim zăpada, albul pur,
Când, Doamne, ramuri albe fac mătănii,
Iar noi ne facem din cârmâz contur.

Dar, prin iertare, anii noștri fă-ni-i
La fel de albi ca tot ce este-n jur,
Trăind plutirea ca un zbor de sănii.

Simion Felix Marțian
Siegen, 2 februarie 2023

Când traista face diferența

Apusul de soare pe Marea Galileii trebuie să fi fost fascinant, dar farmecul serii era dat de ecoul cuvintelor Învățătorului, pe care miile de ascultători le sorbeau cu viu interes. Isus încercase să scape de mulțimea de oameni, căutând un loc liniștit, de aceea a traversat lacul spre țărmul de la răsărit. Dar oamenii flămânzi de cunoaștere au făcut un marș forțat pe malul nordic și au ajuns înaintea lui Isus lângă Betsaida.

 A fost spre folosul lor, dar se lăsa seara, iar ei erau plecați de multă vreme de la vetrele lor. Și fără merinde. Situația devenea dramatică: departe de case, fără provizii, iar banii ucenicilor, pentru o eventuală aprovizionare din cetățile apropiate, prea puțini! Era exact ce trebuia pentru miracolul pe care îl plănuise Isus.

 Minunea care a urmat a uimit nu doar martorii oculari, întărindu-le credința, ci pe toți cei care, de-a lungul veacurilor, au parcurs relatările celor patru evangheliști. Pentru că „cinci pâini de orz și doi pești” (Ioan, 6:9) au săturat miile de oameni, rămânând douăsprezece coșuri de firimituri.

 Un miracol care îți taie respirația, într-o scenă care are două personaje principale: Isus și… un băiețel. Este băiatul în traista căruia s-au aflat pâinile și peștii. Așadar, Isus, în atotputernicia Lui, are alături în lucrare un băiețel anonim. Dar care avea o traistă. Nu a lucrat cu vreunul din ucenici, nici cu vreun om din mulțime. Pentru ceea ce avea de făcut îi era suficient băiatul și… traista lui.

  Este vârsta un impediment  în a te remarca în lucrarea lui Dumnezeu? Cu siguranță nu. Cum nici poziția socială nu este importantă. Dacă aruncăm o privire în istoria lui Israel, îl găsim pe David, „un copil” (1 Samuel, 17:33), cu nimic mai „răsărit” decât băiatul din istoria înmulțirii pâinilor. Și totuși se hotărăște să lupte cu uriașul Goliat, refuzând până și  armura oferită de împăratul Saul.

 Ce avea, în schimb? Îl avea pe Dumnezeu și… traista. Traista în care a pus „muniția”, adică cele cinci pietre pentru praștie. Dar peste acestea Și-a pus mâna Dumnezeu, ca și peste pâinile și peștii din traista celuilalt băiat. Și David a învins.

 Te simți neînsemnat? Dumnezeu nu te vede așa. Tu doar poartă-ți traista cu tine, în care îți pui Cuvântul vieții. Acesta va fi și hrană la vremea potrivită, pentru tine și pentru alții, și armă în caz de nevoie. Pentru că Dumnezeu îl va binecuvânta și te va învăța să-l folosești. O să te convingi că… traista face diferența!

 

Simion Felix Marțian

Siegen, 31 ianuarie 2023

Iarna iubirii

Se-aude prin ramuri al iernii prolog
Cu vaiere lungi și stridente,
Și ursu-și împinge tăcerea-n bârlog
Trăind izolări... recurente.

E frigul aievea? Miroase a frig?
Călcând prin tăceri pân-la gleznă
Îi dăm obstinați neiubirii câștig.
Lăsând dialogul în beznă.

Grilaje de fier ridicăm între noi,
Scrâșnind în țâțâna neunsă,
Și-având iarnă-n suflet privim înapoi
Spre dragostea tot mai ascunsă.

Ne strângem comori, ne iubim în oglinzi,
Dar n-avem spre alții iubire,
Și mâinile-ntinse de cei suferinzi
Rămân atârnate-n râvnire.

Răcelii de gheață îi suntem captivi
Și lanțul acesta ne ține,
Dar încă se poate să fim afectivi,
Iubirea nu-i toată ruine.

Nu-i dragostea toată atinsă de ger,
Căci ea-i de divină sorginte,
Iar Cel ce-i iubire revarsă din cer
Spre inimi torentu-I fierbinte.

E iarna iubirii, când focuri se sting,
Dar dragostea încă e vie
În fiii luminii, când ceru-l ating
Cu ruga din inimi, solie.

Simion Felix Marțian

Sonetul drumurilor

Răspântii mi se urcă pe retină
Și drumuri noi sub talpă se aștern;
Mă arde indecizia în stern
Când zarea scapără a ghilotină.

Cum pot în tot hățișul să discern
Și să aleg ieșirea la lumină,
Când de indicatoare se anină
Capcane cu duhoare de infern.

Confuz, cu rătăcirea strânsă-n piept,
Îl chem pe Dumnezeu, spunându-I jalea
Și, aprinzând speranțele, aștept.

Răspunsul e aici: în toată valea,
Cele ce te-amăgesc a merge drept
Sunt numai... drumuri. Doar Isus e Calea!

Simion Felix Marțian
Siegen, 27 ianuarie 2023

Dimensiunea divină a conștiinței

  Despre „conștiință” se vorbește frecvent, folosind termenul cu sensul cunoscut, fără a medita însă asupra înțelesului profund, a dimensiunii sale spirituale, divine. În acest sens, definirea din dicționare a termenului nu ne este de prea mare ajutor. Mai degrabă citatele din operele unor gânditori dedicați, alături, desigur, de Cartea Cărților, Biblia.

 Să ne amintim, deci, câteva aforisme cunoscute, pe această temă.

  • George Bancroft (1800-1891), istoric și om de stat american, afirma: „ Conştiinţa este oglinda sufletelor noastre, care înfăţişează greşelile din vieţile noastre în forma lor completă.” Sugestiv.
  • Vincent van Gogh (1853-1893), pictor impresionist olandez, ne-a lăsat scris: „Conştiinţa este busola omului.” Edificator.
  • Immanuel Kant (1724-1804), filosof german, era de părere că: „Tribunalul acesta pe care omul îl simte în el este conştiinţa.”
  • Sf Cadoc (sec VI), întemeietorul Mănăstirii Llancarfan-Țara Galilor, se exprima convingător: „Conştiinţa este ochiul lui Dumnezeu în sufletele noastre.”

Biblia vorbește în multe locuri despre conștiință (cuget), despre mustrarea ei, despre curățirea și păstrarea ei curată, dar cel mai bine ne edificăm asupra naturii ei divine din Epistola lui Pavel adresată credincioșilor din Roma. Încă din primul capitol el scrie: „Fiindcă ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu le este descoperit în ei, căci le-a fost arătat de Dumnezeu.” (Rom 1:19) Iar în capitolul doi afirmă: „…și ei dovedesc că lucrarea Legii este scrisă în inimile lor; fiindcă despre lucrarea aceasta mărturisește cugetul lor și gândurile lor, care sau se învinovățesc sau se dezvinovățesc între ele.”(v 15)

  Așa cum știm, omenirea a trăit multe veacuri în întunericul necunoașterii de cele sfinte, Dumnezeu făcându-Se cunoscut, pentru o vreme, doar poporului ales. Și totuși oamenii, spre deosebire de oricare alte viețuitoare, au știut să discearnă între bine și rău. Aceasta este scânteia divină pe care a pus-o Dumnezeu în om, și pe care o numim conștiință.

  Știind lucrul acesta, se naște inevitabil întrebarea: De ce, totuși, omul păcătuiește, alegând să facă răul, deși este avertizat de conștiință? Pentru a formula un răspuns am putea recurge la imagini din tehnologia modernă. La fel ca un aparat din zilele noastre, conștiința este dotată cu un sistem de reglare a sensibilității. Omul, înclinat spre rău, schimbă „setările din fabricație” ale conștiinței, reducându-i sensibilitatea.

  Acționând asupra pârghiilor numite „justificări”, omul reduce sensibilitatea conștiinței, devenind tot mai permisiv cu propriile-i fapte fără a primi semnale de alarmă. Este cunoscut faptul că în timp ce un om are insomnii în urma unei discuții în contradictoriu, în care și-a rănit verbal interlocutorul, un altul doarme liniștit chiar dacă l-a pălmuit. Aici s-a umblat la setări.

  Reducerea treptată a sensibilității duce la adormirea ei. La anihilare. Și astfel se nasc oamenii monștri pentru care nimic nu mai este rău. Adică păcat. Înțelegând toate acestea, nu ne rămâne decât să ne rugăm: Doamne, lasă Duhul Tău în control total asupra conștiinței mele, să primesc semnale de avertizare asupra răului potențial, făcând sub călăuzirea Ta doar binele!

  Cât despre setări, să rămânem la cele inițiale. Cele divine.

 

Simion Felix Marțian

În ger, despre căldură

De mușcătura gerului câinos
Scâncește alb zăpada sub picioare,
Iar florile de gheață uimitoare
Dau zorilor sărutul dureros.
	
Copacii suri sunt amputați de ger,
Trosnind a neputință și-a durere,
Și-n croncănit și cioburi de tăcere
Își pun bandaje sinilii de cer.

Resimte ca o rană tot ce-i viu
Îmbrățișarea pătimaș-a iernii,
Din zori cu ger la frigul din vecernii
Și nopțile tăioase-n strai corbiu.

Și dacă gerul crunt, acum în toi,
Îl definim ca lipsă de căldură,
Răceala-n lume, izbucnind în ură,
Este absența dragostei din noi.

Cum biciuiți de vânt fugim de ger
Și căutăm căldura cu ardență,
Să căutăm și-a dragostei prezență
Și lumea va ieși din frigider.

Să ne iubim cu suflet cald mereu,
Dând păcii șansa ce i se cuvine,
Și-abia atunci vom înțelege bine
Că Dragostea e Însuși Dumnezeu!

Simion Felix Marțian