A domnit într-o perioadă de pace și prosperitate, fiind cunoscut prin înțelepciunea sa uimitoare, dar și prin bogăția de neegalat. Vorbim de Solomon, care moștenise tronul în Israel de la tatăl său David. Despre „cine”, „ce” și „cum” era se dusese vestea, chiar dacă nu avea trusturi de presă după modelul zuckerbergian. Dar lumea era avidă de cunoaștere.
Regina din Saba (undeva prin Etiopia – Yemen) auzise despre regele israelit lucruri care păreau neverosimile și curiozitatea ei s-a aprins. A străbătut drumul până la Ierusalim „cu un alai foarte mare și cu cămile care aduceau mirodenii, aur foarte mult și pietre scumpe”.(1 Împărați, 10:2) După ce i-a oferit daruri regelui, l-a supus unui test, bombardându-l cu întrebări, iar „Solomon i-a răspuns la toate”. (vers 3)
A fost uimită de înțelepciunea regelui dovedită prin răspunsuri la întrebări, dar și de buna rânduială de la palat și templu în care aceasta se reflecta. Totul la superlativ. Regina venise mânată de curiozitatea iscată de zvonuri, dar realitatea depășea ceea ce i se spusese, căci a declarat: „Și iată că nici pe jumătate nu mi s-a spus.” (vers 7) O declarație care merită subliniată și… memorată.
Dar punctul culminant este dat de cuvintele reginei: „Binecuvântat să fie Domnul Dumnezeul tău care a binevoit să te pună pe scaunul de domnie al lui Israel!” (vers 9) Așadar, o regină care venea dintr-un popor idolatru ajunge la cunoașterea lui Dumnezeu.
Trăim șlefuind la propria imagine, aranjându-ne etichetele care ni se pun și căutând să ne impunem printr-o doză mai mică sau mai mare de… faimă. Cât de departe ajunge numele nostru și imaginea noastră augmentată? Ce etichete purtăm? Poate „credincios” . Sau „cucernic”. „Generos” sau „empatic”. Dar ce vor constata cei care vor dori să ne cunoască? Vor fi uimiți sau dezamăgiți? Dar, cel mai important: Îl vor cunoaște pe Dumnezeu prin ceea ce oferim?
Despre valoarea „unui nume bun” scrie Solomon atât în Proverbe cât și în Eclesiastul. Dar acesta trebuie să aibă greutate prin calități reale, nu umflat de adulatori prin presă.
Putem să ne evidențiem prin calități deosebite, dar trebuie să fim pregătiți să trecem testul fără a dezamăgi și, mai ales, ceea ce oferim să îndrepte atenția spre Dumnezeu.
Cât de mult resimte un părinte durerile propriului copil, o poate spune oricine a jucat „pe viu” într-o astfel de dramă. Măcar dacă i-ar ușura suferința, luând-o asupră-și… Dar suferința se multiplică. Și tot părintele este cel ce se agață cu disperare de fiecare rază de speranță care se întrezărește.
Haideți să urmărim un astfel de caz, o intervenție de urgență tocmai în… Fenicia antică. Era prima dată când Mântuitorul trecea, însoțit de discipoli, dincolo de limitele ținuturilor ocupate de poporul ales. Ar putea părea surprinzător, dar la El totul era prevăzut și avea un scop precis.
Acolo, „în părțile Tirului și ale Sidonului” (Matei, 15:21), Isus este abordat de o femeie disperată, a cărei fiică era „muncită rău de un drac” (vers. 22). Ne-am fi așteptat ca Învățătorul să răspundă imediat, cum făcea de fiecare dată, dar descoperim cu stupefacție un… alt Isus. Sau așa pare, prin atitudinea fără precedent.
Pentru că mai întâi o ignoră. Să nu-i fi înțeles Isus suferința? Ba da, și totuși… Apoi o respinge. Și în final o jignește. Dar femeia continuă de fiecare dată. Simțea că Cel căruia I se adresa POATE! Și tenacitatea femeii disperate a dat rezultat, pentru că în final Isus a rostit: „O, femeie, mare este credința ta; facă-ți-se cum dorești.” (vers 28) Și evenghelistul continuă: ȘI FIICA EI S-A TĂMĂDUIT CHIAR ÎN CEASUL ACELA.
Acum planul lui Isus ne este clar. Era hotărât de la bun început să intervină, răspunzând solicitării, pentru că de asta se afla acolo, dar trebuia să scoată la lumină o credință mare. Și să ofere o lecție. Cui? Celor care-l însoțeau, dar și tuturor celor care vin în contact cu Evanghelia. Cititorii din toate veacurile. O lecție despre tenacitate, smerenie și credință. Și, evident, despre izbăndă.
În ce etapă ești cu rugăciunea pentru cauza ta? Ai obosit rugându-te? Acea mamă nu a renunțat. Și dacă întâmplarea în sine nu este destul de convingătoare, să privim contextul. Isus se afla la Marea Galileii, a mers spre nord-vest până La Marea Mediterană și, după intervenția asupra căreia ne-am oprit, S-a întors la… Marea Galileii. Nicio altă lucrare.
A făcut o călătorie lungă și obositoare, doar pentru a răspunde rugămiții unei femei care nici măcar nu era dintre „oile pierdute ale casei lui Israel”, cum El Însuși se exprima. Și pentru a ne oferi o lecție. Poate că vom fi și noi, uneori, „materiale didactice” pentru alte lecții, oferite altora, important este să fim perseverenți.
Pentru că CEL CE POATE este doar la o rugăciune distanță. Ascultă-ne, Doamne!
Pe scena lumii ies prea des la rampă Orori ce nici măcar nu se fardează, Negarea e în fiecare frază Și umbrele se-nghesuie pe lampă.
Grotescul bate pasul de paradă În cor lătrat de note fără lesă, Și pare c-a pierdut orice adresă Această insolită mascaradă.
Mi-e dor, însă, așa, un dor... ce doare, Să văd frumosul cucerind pământul, Fiindu-i și esența și veșmântul, Mi-e dor de frumusețea ca o stare.
Să-l știu prezent în vorbe și în gânduri, În gesturi și-n surâsuri delicate, Să-l văd în cărți, cu aripi avântate, Pe pagini scrise, „în” și „printre” rânduri.
Frumosul, miez și țel? Poate în vise, Spun scepticii pătrunși de îndoială, Dar eu, lăsând în suflet, cu sfială, Spre Dumnezeu ferestrele deschise,
Am înțeles că, generând frumosul Și oferindu-l cu luciri divine, Sunt printre noi azi oamenii de bine În care Și-a pus chipul Său Hristosul!
Se poate astfel decora planeta, Cu armonie de Eden în toate, Dacă vom rezona în unitate Și-I vom lăsa lui Dumnezeu bagheta.
Muntele, tribună și martor tăcut al învățăturii lui Isus, rămânea în urmă, în timp ce El se îndrepta spre Capernaum. Dar ziua nu se terminase, ba chiar urma să-i ofere Învățătorului o surpriză. Una care să-L uluiască.
Un ofițer din garnizoana de frontieră avea un rob la care ținea foarte mult și care era grav bolnav. Nu e greu să ne imaginăm dorința ofițerului de a face tot ce-i stătea în putință pentru a-l salva. Și tocmai atunci intra Isus în cetate.
Centurionul auzise vorbindu-se despre Isus. Doar auzise, dar asta nu l-a împiedicat să creadă. Nu s-a îndoit nicio clipă că este momentul lui. Al salvării robului său. De aceea a trimis o delegație de „bătrâni ai iudeilor”(Luca 7:3) să-L roage să vină la el.
În demersul lor, acești mijlocitori au subliniat meritele acestuia, privitoare la relația lui cu oamenii din cetate, dar și la faptul că le-a zidit sinagoga. Din punctul lor de vedere, se cuvenea să i se răspundă cererii. Și cererea lui nu se referea la o rețetă compensată, sau la o ecografie cu prioritate, ci pur și simplu să-i vindece robul . Pentru că el credea.
O a doua delegație a fost trimisă în întâmpinarea lui Isus, să-I spună să nu se mai deranjeze. În modestia lui, centurionul se vedea nevrednic să-L găzduiască sub acoperișul său. Și, totuși, vindecarea trebuia să se producă. Dar, militar de carieră fiind, obișnuit cu disciplina, a făcut o analogie. Dacă lui i se supun cei din subordine și-i execută ordinele, de ce nu ar proceda la fel și Isus.
„Zi o vorbă, și robul meu va fi vindecat.” (Luca 7:7) Doar o vorbă? E de ajuns un singur cuvânt? Experiența ofițerului din armata romană ne arată că e suficient. Credința lui a fost răsplătită cu o rezoluție pozitivă. Robul său, aflat în pragul morții, a fost vindecat.
Isus a vindecat robul unui ofițer din armata de ocupație. Cea care asuprea poporul ales. De ce? Pentru că avea merite? Pentru că zidise o sinagogă? Nicidecum, ci pentru că a primit o cerere semnată cu credință.
Vorbim atât de mult despre atotputernicia lui Dumnezeu. Și despre dragostea Sa. I-o și spunem în rugăciunile noastre. Dar câtă credință punem în ele? Ajută, Doamne, necredinței noastre! Și rostește, ca răspuns, cuvântul izbăvitor. Amin.
Cu pași mari sau pași mici, târșâiți sau vioi, Mestecăm caldarâm de pe hărțile vagi Ce se scurg spre trecut, dar constant, pe sub noi Și purtăm peste tot griji și zile-n desagi.
Cu obstacole-n drum, ne trezim faultați, Și reperele par că se-ascund uneori, Ne sunt umerii grei și genunchii-ncordați, Iar sub tălpi, în amurg, mor strivite vigori.
Când prea des ne simțim țintuiți de pământ Și e mersul prea greu și povara e grea, Ne străbate un dor, ca o boare de vânt, Înviind visul vechi și aprins de-a zbura.
Dar nu zborul știut, huruind vanitos, Și nici cel împănat, cu aripi care dor, Ci un zbor absolut, o plutire-n frumos Și în bine, având din iubire decor.
Nu-i un dor nebunesc, nu e vis clandestin Din cotloane de gând ațipit în clișeu, Este dorul născut din mesajul divin: În curând vom zbura, ne-a promis Dumnezeu!
La moara lui Felix 