La moara lui Felix

Nu era nici Ritz, nici Hilton, ba dimpotrivă, extrema opusă a confortului, şi totuşi bărbatul părea să aibă un somn profund, liniştit. Iar lanţurile de la mâini nu erau decorative. Doi ostaşi înarmaţi până-n dinţi îl încadrau, iar ceilalţi, din cele „patru cete de câte patru”(Fapte, 12:4) vegheau la uşă. Somn uşor, Petre!

  El era, apostolul. Irod l-a prins şi l-a întemniţat după ce a văzut că procedând astfel şi cu alţii din Biserică, ba chiar omorându-l pe Iacov, fratele lui Ioan, îi creşte popularitatea în faţa iudeilor. Îl saltă în sondaje.

  Şaisprezece soldaţi înarmaţi păzeau un om înlănţuit, care nu era nici periculos, nici agresiv. Chiar dacă era mai temperamental. Pe ce considerente s-or fi luat astfel de măsuri? Se gândeau, oare, la mormântul Mântuitorului?  Dar experienţa de atunci le-a dovedit că nu pot lupta cu Dumnezeu. Nici cu cei ce se roagă. Căci „Biserica nu înceta să înalţe rugăciuni către Dumnezeu pentru el.”(Fapte, 12:5)

  Aşadar, „periculosul” deţinut visa liniştit, păzit de oştaşi dar OCROTIT de Dumnezeu, când un înger i-a dat deşteptarea lovindu-l în coastă. După ce lanţurile i-au căzut de pe mâini, s-a îmbrăcat, la îndemnul îngerului, şi l-a urmat spre ieşire, fără a întâmpina vreo împotrivire. Poarta de fier dinspre cetate „li s-a deschis singură”, căci Dumnezeu n-are nevoie de fotocelule, iar după ce-au ieşit în uliţă îngerul a dispărut.

  Răcoarea nopţii l-a trezit pe Petru la realitate, dându-şi seama că ceea ce se întâmplase n-a fost o vedenie. Primul lui gând a fost să meargă la cei ce se rugau pentru el, să le spună că rugăciunile le-au fost ascultate.

  Multe s-or fi schimbat de atunci până astăzi, dar Dumnezeu nu S-a schimbat. Nici lupta pentru Adevăr. Şi nici împotrivirea. Aşa că sunt încă oameni care suferă pentru Evanghelie. Pentru răspândirea ei.

  Dumnezeu Îşi apără lucrarea, dar ni i-a încredinţat nouă pe aceşti luptători, punându-ne la dispoziţie şi modalitatea de a-i ajuta: RUGĂCIUNEA! Iar demersurile noastre în acest sens vor da roade.

  Şi dacă nu ne bătătorim tălpile însoţindu-i pe cei ce, asumându-şi riscuri, duc Evanghelia „până la marginile pământului”, să ne bătătorim genunchii. Rugându-ne. Şi inimile noastre vor fi înviorate de zăngănitul lanţurilor care cad.

 

Simion Felix Marţian

 

  Se numea Iona și era fiul lui Amitai. Era omul lui Dumnezeu. Tocmai de aceea șochează neascultarea lui. Răzvrătirea a dat lăstari în inima omului încă de la începuturi, și neascultarea a făcut casă bună cu poporul ales, în multe perioade din istoria sa zbuciumată. Dar Iona era în „organigrama” cerului. Era mesagerul lui Dumnezeu.

  Stăpânul a hotărât să mai ofere o șansă unei cetăți care se afla pe calea pierzării. Ninive, cetatea cea mare. O somație în acest sens ar fi fost îndeajuns, a decretat Cel Atotputernic. Prin cine să-i avertizeze? Prin Iona, bineînțeles. O sarcină trasată ar fi trebuit să rezolve lucrurile.

  Aici apare neprevăzutul: Iona o ia în direcția opusă. El, mesagerul? Precum se vede. N-a invocat nici busolă defectă, nici „gipies” virusat, ci a fugit pur și simplu de fața Domnului. Și-a abandonat misiunea.

  Dar Dumnezeu avea nevoie de el, de aportul lui. Și intervine. Ce-a urmat? Furtuna. Aruncarea în mare. Singurătatea în mijlocul valurilor. Și… peștele salvator.

Salvare venită, însă, după trei zile de beznă. De groază. De strigăte disperate.

 Când Dumnezeu a considerat că lecția a fost însușită, Iona a ajuns la țărm. Acum mergi, Iona? Da, Doamne.

  A rămas, oare, Iona un caz izolat în istorie? Nicidecum. Iona s-a multiplicat în mijlocul nostru. Oare n-am înțeles trimiterea lui Dumnezeu? Oare nu știm că trebuie să ducem mesajul salvator la cei aflați pe calea pierzării? Oare n-am învățat nimic din „corecția” lui Iona? Oare…? Oare…?

  Dumnezeu nu se lasă fără mărturie. Putem să ne îndeplinim misiunea bucuroși, fără cârtire, sau s-o amânăm. Pentru un aperitiv. Nu amărui, ci amar de-a dreptul. Și întunecat. Iona așa a procedat și nu cred că i-a lăsat un gust plăcut.

  E de preferat atitudinea lui Isaia: „Iată-mă, trimite-mă!” Cu răsplătiri pe măsură.

Să stăm, așadar, la dispoziția lui Dumnezeu, îndeplinindu-ne misiunea. Ducând lumină spre salvarea semenilor. Amin!

 

Simion Felix Marțian

A domnit într-o perioadă de pace și prosperitate, fiind cunoscut prin înțelepciunea sa uimitoare, dar și prin bogăția de neegalat. Vorbim de Solomon, care moștenise tronul în Israel de la tatăl său David. Despre „cine”, „ce” și „cum” era se dusese vestea, chiar dacă nu avea trusturi de presă după modelul zuckerbergian. Dar lumea era avidă de cunoaștere.

 Regina din Saba (undeva prin Etiopia – Yemen) auzise despre regele israelit lucruri care păreau neverosimile și curiozitatea ei s-a aprins. A străbătut drumul până la Ierusalim „cu un alai foarte mare și cu cămile care aduceau mirodenii, aur foarte mult și pietre scumpe”.(1 Împărați, 10:2) După ce i-a oferit daruri regelui, l-a supus unui test, bombardându-l cu întrebări, iar „Solomon i-a răspuns la toate”. (vers 3)

 A fost uimită de înțelepciunea regelui dovedită prin răspunsuri la întrebări, dar și de buna rânduială de la palat și templu în care aceasta se reflecta. Totul la superlativ. Regina venise mânată de curiozitatea iscată de zvonuri, dar realitatea depășea ceea ce i se spusese, căci a declarat: „Și iată că nici pe jumătate nu mi s-a spus.” (vers 7) O declarație care merită subliniată și… memorată.

 Dar punctul culminant este dat de cuvintele reginei: „Binecuvântat să fie Domnul Dumnezeul tău care a binevoit să te pună pe scaunul de domnie al lui Israel!” (vers 9) Așadar, o regină care venea dintr-un popor idolatru ajunge la cunoașterea lui Dumnezeu.

 Trăim șlefuind la propria imagine, aranjându-ne etichetele care ni se pun și căutând să ne impunem printr-o doză mai mică sau mai mare de… faimă. Cât de departe ajunge numele nostru și imaginea noastră augmentată? Ce etichete purtăm? Poate „credincios” . Sau „cucernic”. „Generos” sau „empatic”. Dar ce vor constata cei care vor dori să ne cunoască? Vor fi uimiți sau dezamăgiți? Dar, cel mai important: Îl vor cunoaște pe Dumnezeu prin ceea ce oferim?

 Despre valoarea „unui nume bun” scrie Solomon atât în Proverbe cât și în Eclesiastul. Dar acesta trebuie să aibă greutate prin calități reale, nu umflat de adulatori prin presă.

 Putem să ne evidențiem prin calități deosebite, dar trebuie să fim pregătiți să trecem testul fără a dezamăgi și, mai ales, ceea ce oferim să îndrepte atenția spre Dumnezeu.

 

Simion Felix Marțian

Siegen, 24 februarie 2026