Torcea pârâul Cedrilor în vale
Din caier tânguios, prin rădăcini,
Lăsând în poala tainicei grădini
Răcoare, stele, negură și... jale.
Sub coaja nopții se-arcuiau măslini,
Să treacă, pe sub arce ogivale,
Isus spre focul rugăciunii Sale,
Spre lacul de sudoare cu... rubin.
A fost o luptă grea în Ghetsimani,
Când în balanță atârna paharul
Păcatelor a mii și mii de ani.
A-nvins Acel care-a urcat Calvarul
Sădind iubire printre bolovani;
Acolo înflorește astăzi... harul!
Simion Felix Marțian
Ce părinte n-ar înţelege, oare, cum sună în gura unui tată cuvintele: „Fetiţa mea trage să moară” ?(Marcu 5:23). Sau n-ar înţelege zbuciumul lui. Aceasta era tragedia pe care o trăia Iair, un fruntaş al sinagogii. Singurul său copil, o fetiţă de doisprezece ani, era pe cale să…se stingă.
Neputinţa de a face ceva într-o astfel de situaţie generează disperare. Fă ceva, tată! Dar ce? Încotro să mă-ndrept? La cine să apelez? Ce s-ar putea face, totuşi? Chiar dacă n-ai fost pus în situaţia de a pune astfel de întrebări, nu e greu să înţelegi ce era în inima acestui tată.
Speranţa a înflorit când Isus a revenit în cetatea lor, aflată pe malul apusean al Ghenezaretului. Acel Isus? Da, acel Isus, Învăţătorul care făcea miracole. Ce trebuie să fi simţit Iair? El, fariseul, s-a dus să I se închine, rugându-L să intervină. O, binefăcătoare speranţă!
Dar lovitura a venit năucitoare, prin cei sosiţi de la locuinţa lui: „Fetiţa ta a murit, nu-L mai deranja pe Învăţător!” Şi speranţele se năruie. Reînvie, însă, când Isus, care urmărea scena, îi spune lui Iair: „Nu te teme, crede numai!”
Ce să crezi? Şi…cum? Doar oamenii aceia ştiau ce vorbesc. E moartă!!! Crede, Iair! Dumnezeul despre care le vorbeşti oamenilor în sinagogă are putere asupra morţii. Iar Cel ce stă în faţa ta a dovedit că poate face minuni. Nu te-ndoi, Iair!
Şi miracolul s-a produs. La cuvintele lui Isus: „Talita, cumi”, fetiţa s-a ridicat şi a început să umble. Pentru că Isus era acolo. Şi pentru că Iair a crezut, împotriva evidenţei.
Ni se-ntâmplă prea des să ne lăsăm cuprinşi de disperare în situaţii mai puţin dramatice. Mult mai puţin! Când nici măcar nu este vorba de viaţă şi moarte. Oare Dumnezeul lui Iair nu este şi Dumnezeul nostru? Isus e mereu pe aproape. Doar la…o rugăciune distanţă.
Încercarea e prea grea şi nu vezi nicio ieşire? Ascultă cuvintele lui Isus: „Nu te teme, crede numai!”
Simion Felix Marţian
Pământul pare supărat pe noi,
Că-n loc de oaze noi pentru vacanță
Îl presărăm cu teatre de război
Și cinic ne dronăm de la distanță.
Mai descâlcim prin știri și prin minciuni
Și mai pronosticăm „care pe care”;
E vremea de trezire, oameni buni,
Acolo-n focul luptei chiar se moare!
Nu sunt imagini din vreun serial
Ce uită prea ades să tragă frâna,
Tot sângele acela e real,
Din cei ce mușcă-n țipăt lung țărâna.
Real e plânsul de copii orfani,
De tinere captive-n văduvie,
Aievea-s gropile dintre castani,
Căscate-n cimitir cu lăcomie.
Se-apasă pe butoane obsesiv,
Scriind pe cerul lumii cu rachete,
Și ura se înfoaie maladiv
Iar moartea ia tribut fără regrete.
Parcă-am uitat cu toți de Dumnezeu,
Prea ocupați fiind cu... masacrarea.
„Să vă iubiți cum v-am iubit și Eu!”
Zicea Isus, și asta e salvarea.
De nu găsim urgent iubire-n noi
Să-nfășurăm pământu-ntreg în pace,
Vom asista la ultimul război.
Și-apoi...
Vorbește Dumnezeu și omul tace.
Simion Felix Marțian
Siegen, 22 martie 2026
Veniți, vă rog, în versul meu, cuvinte,
Nu e nevoie să veniți în frac,
Doar să aveți acolo, în rucsac,
Amnarul care-aprinde simțăminte.
Apoi, în cadru paradiziac,
Să împletim poemul viu, fierbinte,
Care să poarte-n miez vibrații sfinte,
Fiind la rana sufletului leac.
Veniți într-un pelerinaj perpetuu
Pășind cu grijă-n universul meu,
Unde, din voi, se va ivi sonetul.
Intrați, nu pierdeți vremea în antreu,
La masa unde-așteaptă alb caietul
E numai gândul meu și Dumnezeu!
Simion Felix Marțian
Erau pescari din tată în fiu, aşa cum erau cei mai mulţi dintre cei ce locuiau pe malul lacului. Al Ghenezaretului. Crescuseră în bătaia vântului şi în miros de peşte. Din pescuit îşi câştigau existenţa. Se obişnuiseră cu furtunile de pe întinsul lacului, dar şi cu gustul amar al eşecului. Atunci când se întorceau cu bărcile goale.
Aşa se întâmplase şi de data asta. Avuseseră o noapte grea, dar, mai ales, infructuoasă. De zbatere zadarnică. Şi acum Învăţătorul, care se afla cu ei în barcă, îi spune lui Petru: ,,Depărteaz-o la adânc şi aruncaţi-vă mrejele pentru pescuire.” (Luca 5: 4)
,,Învăţătorule, toată noaptea ne-am trudit şi n-am prins nimic;” (Luca 5:5) a răspuns Petru. Şi ar fi putut continua: ,,Tu eşti Învăţătorul, dar eu sunt pescar profesionist, cu vechi state de serviciu în branşă. Acesta e domeniul meu, experienţa mea. Crezi că nu ştiu ce fac?”
Dar răspunsul lui a continuat, totuşi: ,,…la cuvântul Tău voi arunca mrejele.” O fi gândit: ,,Hai s-o fac şi pe asta.” Dar ceea ce s-a întâmplat i-a uluit în aşa măsură, că i-a cuprins spaima. Din mrejele gata-gata să se rupă, au umplut bărcile.
Sonarul lui Dumnezeu detectează peştii oriunde s-ar afla, şi dacă nu sunt, îi pune El acolo. Ascultarea lui Petru de Isus i-a adus şi peşte , dar şi o hotărâre fermă. Aceea de a-L urma pe Cel care-l chemase să fie pescar de oameni.
Ne încredem atât de mult în resursele noastre, în experienţa personală, încât uităm adesea că Dumnezeu are soluţii pentru orice problemă. Sau, în atotputernicia Sa, elimină problema.
Ne facem planuri pe care le urmăm, planificându-ne şi rezultatele. Şi dacă suferim dezamăgiri, e pentru că în planurile noastre nu L-am inclus pe Dumnezeu. Voia Lui.
În orice ar consta ,,pescuirea” noastră, pentru rezultate remarcabile să mergem la ..pescuit” cu Dumnezeu.
Simion Felix Marţian
Așteaptă primăvara în culise
Cu caii la caleașcă prinși în hamuri,
Purtând cununi de-nmugurite ramuri
Și-n coame flori cu pleoapele deschise.
În lume încă viscolul mai mușcă
Cu pleasna biciului inimi candide,
Dar poarta lui curând se va închide
Și el va sta înlănțuit în cușcă.
Speranțele ni-s aninate-n muguri
Și-n razele care alungă gerul,
Când soarele împodobește cerul
Și-aprinde strălucire vie-n pluguri.
Ne doare, Doamne, apăsarea rece
Și-am fi străpunși de iarnă ca de cuie,
De n-am simți că-n ramuri seva suie,
Iar ea va trebui-n curând să plece.
Sorbim din primăvara bucuriei,
Privind cu ochii deveniți corole
Plutirea de înmugurite iole
Pe marea de cristal a veșniciei.
Simion Felix Marțian
Adie cald a susur de vioară
Și-a tihnă albă fâlfâind ușor,
Iar pleoapa toarce, răsucind de zor,
Lumina care-n suflet se strecoară.
În pace ca-n mătase mă-nfășor,
Când aripi de iubire-n juru-mi zboară,
Și tot ce-n mine a-ncetat să doară
Dă muguri noi ca-n glastra din pridvor.
De unde toate astea-n jurul meu,
Deși în lume urletul furtunii
Arată că ar fi la apogeu?
Așa mă simt, în zbor viu, ca lăstunii,
Când tocmai am vorbit cu Dumnezeu
Pe-o bancă în grădina rugăciunii.
Simion Felix Marțian
Nu era nici Ritz, nici Hilton, ba dimpotrivă, extrema opusă a confortului, şi totuşi bărbatul părea să aibă un somn profund, liniştit. Iar lanţurile de la mâini nu erau decorative. Doi ostaşi înarmaţi până-n dinţi îl încadrau, iar ceilalţi, din cele „patru cete de câte patru”(Fapte, 12:4) vegheau la uşă. Somn uşor, Petre!
El era, apostolul. Irod l-a prins şi l-a întemniţat după ce a văzut că procedând astfel şi cu alţii din Biserică, ba chiar omorându-l pe Iacov, fratele lui Ioan, îi creşte popularitatea în faţa iudeilor. Îl saltă în sondaje.
Şaisprezece soldaţi înarmaţi păzeau un om înlănţuit, care nu era nici periculos, nici agresiv. Chiar dacă era mai temperamental. Pe ce considerente s-or fi luat astfel de măsuri? Se gândeau, oare, la mormântul Mântuitorului? Dar experienţa de atunci le-a dovedit că nu pot lupta cu Dumnezeu. Nici cu cei ce se roagă. Căci „Biserica nu înceta să înalţe rugăciuni către Dumnezeu pentru el.”(Fapte, 12:5)
Aşadar, „periculosul” deţinut visa liniştit, păzit de oştaşi dar OCROTIT de Dumnezeu, când un înger i-a dat deşteptarea lovindu-l în coastă. După ce lanţurile i-au căzut de pe mâini, s-a îmbrăcat, la îndemnul îngerului, şi l-a urmat spre ieşire, fără a întâmpina vreo împotrivire. Poarta de fier dinspre cetate „li s-a deschis singură”, căci Dumnezeu n-are nevoie de fotocelule, iar după ce-au ieşit în uliţă îngerul a dispărut.
Răcoarea nopţii l-a trezit pe Petru la realitate, dându-şi seama că ceea ce se întâmplase n-a fost o vedenie. Primul lui gând a fost să meargă la cei ce se rugau pentru el, să le spună că rugăciunile le-au fost ascultate.
Multe s-or fi schimbat de atunci până astăzi, dar Dumnezeu nu S-a schimbat. Nici lupta pentru Adevăr. Şi nici împotrivirea. Aşa că sunt încă oameni care suferă pentru Evanghelie. Pentru răspândirea ei.
Dumnezeu Îşi apără lucrarea, dar ni i-a încredinţat nouă pe aceşti luptători, punându-ne la dispoziţie şi modalitatea de a-i ajuta: RUGĂCIUNEA! Iar demersurile noastre în acest sens vor da roade.
Şi dacă nu ne bătătorim tălpile însoţindu-i pe cei ce, asumându-şi riscuri, duc Evanghelia „până la marginile pământului”, să ne bătătorim genunchii. Rugându-ne. Şi inimile noastre vor fi înviorate de zăngănitul lanţurilor care cad.
Simion Felix Marţian
Ce cântec! Ce pace! Un astru candid
Tivea cu lumină de viață tabloul,
Și-n susur torcându-și prin inimi ecoul
Iubirea curgea ca un sacru fluid.
Priveam cu uimire, sorbind cu nesaț
Imagini cu zâmbete calde, trimise
Din inimi cu geamuri spre soare deschise,
Cu oameni purtându-și iubirea la braț.
Simțeam fericirea plutind pe pământ,
Cu starea de bine ca dat imuabil,
Și-n cadrul acesta de-a dreptul mirabil
Iubirea cu pânza umflată de vânt.
Dar, vai! La un gong dureros mă trezesc
Și visul cu toată lumina dispare;
Alerg sfâșiat, însă văd pe răzoare,
Cum numai ciulinii discordiei cresc.
Ne doare pământul mergând spre abis,
Cu sâmburii urii-nflorind în rachete
Deși, dintre multele mii de planete,
Doar el a purtat un Eden ca de vis.
Îndură-Te, Doamne, și-al urii război
Oprește-l, și mângâie inima tristă
Spunându-i că starea visată există,
Și-un astfel de loc pregătești pentru noi!
Simion Felix Marțian
Iar pajiștea-nflorește alb cu miei
Și aur poartă-n ochii umezi iezii,
Din despletirea soarelui amiezii,
Când bolta-și toarnă-n lac sineala ei.
Doar dalba amintire a zăpezii
Mai stăruie în flori și-n porumbei,
Căci aerul miroase-a bănuței
Și-apasă cald pe umerii livezii.
Mă umple anotimpul, pliu cu pliu,
Și, când îmi înfloresc și-n suflet merii,
Întreb cu uluire, vrând să știu:
De unde-i frumusețea primăverii?
Și simt răspunsul cum vibrează viu:
Acesta-i anotimpul Învierii!
Simion Felix Marțian
La moara lui Felix 