Cu fum scriu pe ziduri feştile funeste, De bezne, de moarte, de-un tragic final, De ziua-nghiţită de noapte, brutal, Căci Azima păcii S-a dus, nu mai este.
Tresare pământul zvâcnind visceral, Nutrind zvârcoliri din genuni până-n creste, Şi Cerul se-nchide, din sfere celeste Venind doar tăceri, dureros, glacial.
Dar actul final vine-odată cu zorii, Fiind în lumină divină scăldat, Şi moartea-şi adună linţoliul terorii,
Iar Cel ce cu moartea pe moarte-a călcat Păşeşte din groapa de-o clipă spre glorii Şi-acolo ne-aşteaptă. Cristos a-nviat!
Drumurile vieții curg amețitor în toate direcțiile, întretăindu-se ca liniile într-un triaj. Fiecare astfel de intersectare are propriul ei macaz, acționat de deciziile noastre. Căile urmate au oferte mai mult sau mai puțin generoase, dar au terasament propriu, întărit de ideologii și norme. Dar numai una este Calea. Magistrala. Și această Cale este Isus. (Ioan, 14:6)
Sunt mulți cei care mai bâjbâie pe căi secundare, din necunoaștere, dar este mare și numărul celor care au pornit pe Cale, dar s-au jucat la macazuri și s-au rătăcit, fără a găsi drumul de întoarcere. Pentru că nu înțeleg semnalele avertizoare care vin cucurigate și așteaptă lacrimile căinței.
Experiența apostolului Petru ne-ar putea fi folositoare. Și el era pe Cale. O Cale pe care a negat-o prin trădare, chiar dacă inițial spusese: Eu, Doamne? Dar sunt gata să mor pentru Tine! Dar Isus i-a spus: „Înainte ca să cânte cocoşul, te vei lepăda de Mine de trei ori.”(Luca, 22:61) Și lucrurile s-au petrecut întocmai.
Cântatul cocoșului l-a trezit, și a înțeles că pornise greșit. Trebuia schimbat macazul în direcția bună. Și a făcut-o cu lacrimi, căci e scris: „Și a ieșit afară și a plâns cu amar.”(Luca, 22:62). Ar fi putut evita lacrimile, dar important este că în conștiința lui cântatul cocoșului a avut ecou.
Ne rătăcim adesea, ademeniți de tentațiile lumii. Dar Dumnezeu, pentru că ne iubește, lasă „cocoșii” să ciugulească în conștiința noastră, iar la nevoie… să cânte. Și cântecul lor spune: Nu trebuia să faci asta! Nu trebuia să vorbești așa! Nu trebuia să te afli aici! Iar răspunsul conștiinței trezite poate fi salvator. Drumul luminos al lui Petru ne este cunoscut. De la… cocoș, până la sacrificiu. Sau, mai degrabă, până în Cer.
O decizie greșită la o ramificație ivită în cale ne poate îndepărta de Adevăr. De Cale. Dar este fatală doar dacă ignorăm cântatul cocoșului. Glasul conștiinței. Mesagerii trimiși de Dumnezeu să ne salveze.
Așadar, atenție la cocoș! Și chiar dacă vor fi lacrimi de căință, intervenția lui este salvatoare. Și de dorit.
Trecea Isus prin săli de judecată, Sobor, Pilat, Irod şi iar Pilat, Într-un proces cum n-a mai fost vreodată, Şi raţiunea ţipă consternată: „Cum, Adevărul este acuzat?
Pe banca acuzaţilor stă Mila? Stă Dragostea cu chip curat şi blând? Se înroşeşte chiar şi clorofila De indignare, când îşi pun ştampila Pe condamnare, oamenii, pe rând.”
A apărut un licăr de dreptate Când i s-a dat s-aleagă, la popor, Între un Miel şi-un om cu mâini pătate, Însă mulţimile înfierbântate Ales-au... potrivit cu firea lor.
„La moarte!” ţipa aspru acuzarea Cu glas de bici, tăios, încrâncenat, Şi raţiunea-şi strigă consternarea: „Dar unde-i, unde este apărarea? Cum să condamni un om nevinovat?”
Însă procesul, apă-nvolburată, Curge spre un deznodământ fatal Şi raţiunea tace sufocată, Căci toată-această falsă judecată Trece dincolo de raţional.
Cine şi cum putea să înţeleagă Că acuzatul, în tăcerea Lui, Primea pedeapsa pentru lumea-ntregă, Când fiecare îşi ducea-n desagă Păcatul bici şi suliţă şi cui.
Şi eu I-am provocat grea suferinţă Însă acum, fiindcă-am înţeles, Mă-nchin smerit, cu-ntreaga mea fiinţă, Să Îi arăt, iubind, recunoştinţă Că n-a fost apărarea la proces.
Faptul că lucrarea Mântuitorului era însoţită de minuni, I-a sporit notorietatea Mulţi Îi ascultau însetaţi cuvintele, dar semnele miraculoase aveau ecou, mărindu-i faima. Cum ar fi putut, astfel, ca prezenţa Sa să treacă neobservată? Şi nu i-a scăpat nici lui Irod Antipa, guvernator în Galileea şi Pereia.
Identitatea Acestui făcător de minuni era, însă, o enigmă pentru Irod. Unii spuneau că era Ilie, alţii Ioan Botezătorul. „Dar Irod zicea: <<Lui Ioan i-am tăiat capul; cine este oare Acesta despre care aud astfel de lucruri?>> Şi căuta să-L vadă.” (Luca, 9:9)
Nimic despre învăţătura lui Isus. Despre harul lui Dumnezeu. Doar curiozitate în faţa miraculosului. Dorea să-L vadă, aşa cum oamenii se duc la circ pentru ceva neobişnuit. Sună cunoscut?
Ocazia de a-L avea în faţă pe Isus s-a ivit în timpul procesului Acestuia. Pilat, guvernatorul Iudeii, auzind că acuzatul este din Galileea, L-a trimis la Irod. Acesta, „când a văzut pe Isus, s-a bucurat foarte mult; căci de mult dorea să-L vadă, din pricina celor auzite despre El; şi nădăjduia să-L vadă făcând vreo minune.”(Luca, 23:8)
Însă Isus nu s-a dovedit a fi „cooperant”. El nu avea nimic de demonstrat. Scopul Său nu era să satisfacă curiozitatea cuiva. Sau să-i potolească setea de senzaţional. Cum, de altfel, nu e nici astăzi.
Irod a fost dezamăgit de această întâlnire. El voia circ, nu mântuire. Dar Dumnezeu nu face scamatorii. Nu oferă numere de divertisment. Dumnezeu mântuieşte. Şi dacă pentru asta recurge adesea la miracole, o face după planul Său.
Dezamăgirea guvernatorului s-a transformat în dispreţ „şi după ce şi-a bătut joc de El şi L-a îmbrăcat cu o haină strălucitoare, L-a trimis înapoi la Pilat.”(Luca, 23:11)
Este o întâmplare tristă, dar gustul ei amar l-am suporta mai uşor dacă ar aparţine doar istoriei antice. Dar se repetă mereu şi astăzi. Oamenii în goană după senzaţional aşteaptă ca Dumnezeu să acţioneze după voia lor, pentru că „au plătit biletul”. Ca la spectacol.
Acceptând oferta lui Dumnezeu, adică mântuirea noatră, vom avea parte şi de minuni. Şi cea dintâi este transformarea noastră.
În mugurul ce ochii şi-a deschis, Clipind mirat în verdea lui tăcere, Văd un miracol vieţii circumscris Ţâşnind dintr-un crepuscul interzis Ca o-nviere.
Pământul, ce cu jilav plescăit Deschide încolţirii bariere, Emană un miros nedefinit Purtând în el, în chip nedesluşit, O înviere.
Melodiosul susur de izvor, Scăpat de a îngheţului durere, Atinge coarda inimii uşor Şi mângâie auzul ca un cor De înviere.
Pe trupul încordat de aşteptări Mi-e primăvara toată mângâiere Şi-abandonându-mă acestei stări Mă las înfăşurat de-albastre zări Şi de-nviere.
Gust cu nesaţ al primăverii rod Mustind renaştere şi îmbiere Şi, săturat, de toate mă deznod, Să-mi fac din seve proaspete un pod Spre înviere.
Dar, peste toate, crucea din Calvar, Pe care Dumnezeu prin sfânta-I vrere Adus-a jertfa mântuirii-n dar, Deschide-al veşniciilor hotar Prin Înviere.
Ce părinte n-ar înţelege, oare, cum sună în gura unui tată cuvintele: „Fetiţa mea trage să moară” ?(Marcu 5:23). Sau n-ar înţelege zbuciumul lui. Aceasta era tragedia pe care o trăia Iair, un fruntaş al sinagogii. Singurul său copil, o fetiţă de doisprezece ani, era pe cale să…se stingă.
Neputinţa de a face ceva într-o astfel de situaţie generează disperare. Fă ceva, tată! Dar ce? Încotro să mă-ndrept? La cine să apelez? Ce s-ar putea face, totuşi? Chiar dacă n-ai fost pus în situaţia de a pune astfel de întrebări, nu e greu să înţelegi ce era în inima acestui tată.
Speranţa a înflorit când Isus a revenit în cetatea lor, aflată pe malul apusean al Ghenezaretului. Acel Isus? Da, acel Isus, Învăţătorul care făcea miracole. Ce trebuie să fi simţit Iair? El, fariseul, s-a dus să I se închine, rugându-L să intervină. O, binefăcătoare speranţă!
Dar lovitura a venit năucitoare, prin cei sosiţi de la locuinţa lui: „Fetiţa ta a murit, nu-L mai deranja pe Învăţător!” Şi speranţele se năruie. Reînvie, însă, când Isus, care urmărea scena, îi spune lui Iair: „Nu te teme, crede numai!”
Ce să crezi? Şi…cum? Doar oamenii aceia ştiau ce vorbesc. E moartă!!! Crede, Iair! Dumnezeul despre care le vorbeşti oamenilor în sinagogă are putere asupra morţii. Iar Cel ce stă în faţa ta a dovedit că poate face minuni. Nu te-ndoi, Iair!
Şi miracolul s-a produs. La cuvintele lui Isus: „Talita, cumi”, fetiţa s-a ridicat şi a început să umble. Pentru că Isus era acolo. Şi pentru că Iair a crezut, împotriva evidenţei.
Ni se-ntâmplă prea des să ne lăsăm cuprinşi de disperare în situaţii mai puţin dramatice. Mult mai puţin! Când nici măcar nu este vorba de viaţă şi moarte. Oare Dumnezeul lui Iair nu este şi Dumnezeul nostru? Isus e mereu pe aproape. Doar la…o rugăciune distanţă.
Încercarea e prea grea şi nu vezi nicio ieşire? Ascultă cuvintele lui Isus: „Nu te teme, crede numai!”
La moara lui Felix 