Erau pescari din tată în fiu, aşa cum erau cei mai mulţi dintre cei ce locuiau pe malul lacului. Al Ghenezaretului. Crescuseră în bătaia vântului şi în miros de peşte. Din pescuit îşi câştigau existenţa. Se obişnuiseră cu furtunile de pe întinsul lacului, dar şi cu gustul amar al eşecului. Atunci când se întorceau cu bărcile goale.
Aşa se întâmplase şi de data asta. Avuseseră o noapte grea, dar, mai ales, infructuoasă. De zbatere zadarnică. Şi acum Învăţătorul, care se afla cu ei în barcă, îi spune lui Petru: ,,Depărteaz-o la adânc şi aruncaţi-vă mrejele pentru pescuire.” (Luca 5: 4)
,,Învăţătorule, toată noaptea ne-am trudit şi n-am prins nimic;” (Luca 5:5) a răspuns Petru. Şi ar fi putut continua: ,,Tu eşti Învăţătorul, dar eu sunt pescar profesionist, cu vechi state de serviciu în branşă. Acesta e domeniul meu, experienţa mea. Crezi că nu ştiu ce fac?”
Dar răspunsul lui a continuat, totuşi: ,,…la cuvântul Tău voi arunca mrejele.” O fi gândit: ,,Hai s-o fac şi pe asta.” Dar ceea ce s-a întâmplat i-a uluit în aşa măsură, că i-a cuprins spaima. Din mrejele gata-gata să se rupă, au umplut bărcile.
Sonarul lui Dumnezeu detectează peştii oriunde s-ar afla, şi dacă nu sunt, îi pune El acolo. Ascultarea lui Petru de Isus i-a adus şi peşte , dar şi o hotărâre fermă. Aceea de a-L urma pe Cel care-l chemase să fie pescar de oameni.
Ne încredem atât de mult în resursele noastre, în experienţa personală, încât uităm adesea că Dumnezeu are soluţii pentru orice problemă. Sau, în atotputernicia Sa, elimină problema.
Ne facem planuri pe care le urmăm, planificându-ne şi rezultatele. Şi dacă suferim dezamăgiri, e pentru că în planurile noastre nu L-am inclus pe Dumnezeu. Voia Lui.
În orice ar consta ,,pescuirea” noastră, pentru rezultate remarcabile să mergem la ..pescuit” cu Dumnezeu.
Nu era nici Ritz, nici Hilton, ba dimpotrivă, extrema opusă a confortului, şi totuşi bărbatul părea să aibă un somn profund, liniştit. Iar lanţurile de la mâini nu erau decorative. Doi ostaşi înarmaţi până-n dinţi îl încadrau, iar ceilalţi, din cele „patru cete de câte patru”(Fapte, 12:4) vegheau la uşă. Somn uşor, Petre!
El era, apostolul. Irod l-a prins şi l-a întemniţat după ce a văzut că procedând astfel şi cu alţii din Biserică, ba chiar omorându-l pe Iacov, fratele lui Ioan, îi creşte popularitatea în faţa iudeilor. Îl saltă în sondaje.
Şaisprezece soldaţi înarmaţi păzeau un om înlănţuit, care nu era nici periculos, nici agresiv. Chiar dacă era mai temperamental. Pe ce considerente s-or fi luat astfel de măsuri? Se gândeau, oare, la mormântul Mântuitorului? Dar experienţa de atunci le-a dovedit că nu pot lupta cu Dumnezeu. Nici cu cei ce se roagă. Căci „Biserica nu înceta să înalţe rugăciuni către Dumnezeu pentru el.”(Fapte, 12:5)
Aşadar, „periculosul” deţinut visa liniştit, păzit de oştaşi dar OCROTIT de Dumnezeu, când un înger i-a dat deşteptarea lovindu-l în coastă. După ce lanţurile i-au căzut de pe mâini, s-a îmbrăcat, la îndemnul îngerului, şi l-a urmat spre ieşire, fără a întâmpina vreo împotrivire. Poarta de fier dinspre cetate „li s-a deschis singură”, căci Dumnezeu n-are nevoie de fotocelule, iar după ce-au ieşit în uliţă îngerul a dispărut.
Răcoarea nopţii l-a trezit pe Petru la realitate, dându-şi seama că ceea ce se întâmplase n-a fost o vedenie. Primul lui gând a fost să meargă la cei ce se rugau pentru el, să le spună că rugăciunile le-au fost ascultate.
Multe s-or fi schimbat de atunci până astăzi, dar Dumnezeu nu S-a schimbat. Nici lupta pentru Adevăr. Şi nici împotrivirea. Aşa că sunt încă oameni care suferă pentru Evanghelie. Pentru răspândirea ei.
Dumnezeu Îşi apără lucrarea, dar ni i-a încredinţat nouă pe aceşti luptători, punându-ne la dispoziţie şi modalitatea de a-i ajuta: RUGĂCIUNEA! Iar demersurile noastre în acest sens vor da roade.
Şi dacă nu ne bătătorim tălpile însoţindu-i pe cei ce, asumându-şi riscuri, duc Evanghelia „până la marginile pământului”, să ne bătătorim genunchii. Rugându-ne. Şi inimile noastre vor fi înviorate de zăngănitul lanţurilor care cad.
Se numea Iona și era fiul lui Amitai. Era omul lui Dumnezeu. Tocmai de aceea șochează neascultarea lui. Răzvrătirea a dat lăstari în inima omului încă de la începuturi, și neascultarea a făcut casă bună cu poporul ales, în multe perioade din istoria sa zbuciumată. Dar Iona era în „organigrama” cerului. Era mesagerul lui Dumnezeu.
Stăpânul a hotărât să mai ofere o șansă unei cetăți care se afla pe calea pierzării. Ninive, cetatea cea mare. O somație în acest sens ar fi fost îndeajuns, a decretat Cel Atotputernic. Prin cine să-i avertizeze? Prin Iona, bineînțeles. O sarcină trasată ar fi trebuit să rezolve lucrurile.
Aici apare neprevăzutul: Iona o ia în direcția opusă. El, mesagerul? Precum se vede. N-a invocat nici busolă defectă, nici „gipies” virusat, ci a fugit pur și simplu de fața Domnului. Și-a abandonat misiunea.
Dar Dumnezeu avea nevoie de el, de aportul lui. Și intervine. Ce-a urmat? Furtuna. Aruncarea în mare. Singurătatea în mijlocul valurilor. Și… peștele salvator.
Salvare venită, însă, după trei zile de beznă. De groază. De strigăte disperate.
Când Dumnezeu a considerat că lecția a fost însușită, Iona a ajuns la țărm. Acum mergi, Iona? Da, Doamne.
A rămas, oare, Iona un caz izolat în istorie? Nicidecum. Iona s-a multiplicat în mijlocul nostru. Oare n-am înțeles trimiterea lui Dumnezeu? Oare nu știm că trebuie să ducem mesajul salvator la cei aflați pe calea pierzării? Oare n-am învățat nimic din „corecția” lui Iona? Oare…? Oare…?
Dumnezeu nu se lasă fără mărturie. Putem să ne îndeplinim misiunea bucuroși, fără cârtire, sau s-o amânăm. Pentru un aperitiv. Nu amărui, ci amar de-a dreptul. Și întunecat. Iona așa a procedat și nu cred că i-a lăsat un gust plăcut.
E de preferat atitudinea lui Isaia: „Iată-mă, trimite-mă!” Cu răsplătiri pe măsură.
Să stăm, așadar, la dispoziția lui Dumnezeu, îndeplinindu-ne misiunea. Ducând lumină spre salvarea semenilor. Amin!