Cu gândul cocoțat a năzuință Și răsucit pe-al întrebării semn, Dam pinteni tainelor, semeț și demn, În vechi retorte distilând știință.
Vream miezul vieții, într-un nimb solemn, Trofeu sculptat de propria-mi dorință, Dar am văzut că astea-s cu putință Doar... sus pe deal, sub crucea grea de lemn.
Mi-e căutarea azi doar amintire, Căci am găsit, etern și glorios, Tezaurul ce-l am ca moștenire.
Și-n pace-nfășurat, stau radios Într-un hamac țesut din mulțumire, Iar la-ntrebări îmi dă răspuns... Cristos!
Numele concetățeanului lor era de notorietate când S-a întors să-Și revadă locurile natale. De altfel, faima datorată minunilor Sale și înțelepciunii cu care vorbea, I-o lua mereu înaite. Și totuși Nazaretul nu s-a gătit să-L întâmpine. Nici nu L-au făcut cetățean de onoare.
Isus a intrat în sinagogă să le vorbească, și înțelepciunea Lui îi uimea. Nu puteau să nu remarce că vorbea altfel decât auziseră ei până atunci. Strălucirea Lui era evidentă. Și totuși… „Nu este acesta tâmplarul, feciorul Mariei, fratele lui Iacov, al lui Iose, al lui Iuda și al lui Simion? Și nu sunt surorile lui aici printre noi?” (Marcu, 6:3)
Un fel de: Mai lasă-ne și cu ăsta! Erau uimiți, dar nu puteau să treacă peste biografia lui…banală. Nu ascendenți faimoși, nu studii, nu relații la Ierusalim. Și asta îi orbea, chiar dacă minunile Lui nu puteau fi trecute cu vedere. Isus nici nu se aștepta la altceva, căci le-a spus: „Nicăieri nu este prețuit un proroc mai puțin decât în patria și în casa lui.”(Matei, 13:57)
Cine a avut de pierdut din cauza lipsei de recunoaștere a valorii? Cu siguranță, nu Isus. Ei, locuitorii Nazaretului, a căror necredință, de care Isus „se mira”, împiedica desfășurarea lucrării. Așa că, în loc să-L vadă pe Isus desfășurându-Se în toată divinitatea Lui, au rămas doar cu câteva vindecări.
Am rămâne și noi doar cu gustul compătimirii, privind la acei galileeni, dacă această meteahnă a lipsei de prețuire nu s-ar fi perpetuat până în zilele noastre. Cu pierderile aferente.
Ne este greu să acordăm credit cuiva prea…cunoscut. Prea din apropiere. Cuiva a cărui biografie nu impresionează prin ceva senzațional. Sau măcar să aibă o aură de mister. Abia atunci am fi gata să recunoaștem valoarea, dar nicidecum cuiva care prea seamănă cu noi. Și totuși e altfel.
Am avea mult de câștigat dacă am învăța să apreciem. În bisericile noastre, în cercurile noastre, în organizațiile noastre. Am câștiga atât prin împăcarea sufletească, pentru că putem să acordăm prețuire, cât și prin ceea ce suntem gata să asimilăm.
Apreciera este o investiție minimă, cu câștiguri mari. Ne lansăm?
A devenit incomod pentru împărat datorită poziției sale față de adevăr, așa că se impunea o auto-exilare. Numai că Ilie Tișbitul nu era un analist politic clonțos, sau un ziarist pus pe ceartă, ci un purtător de cuvânt al lui Dumnezeu. Așa că s-a bucurat de ocrotirea Sa în tot timpul conflictului cu Ahab.
A urmat o perioadă de peregrinări până la victoria finală, și pașii l-au purtat, călăuzit fiind de Dumnezeu, și pe la Sarepta Sidonului. Acolo urma să fie găzduit, potrivit cuvântului Domnului, de o văduvă.
Întâlnirea lui Ilie cu văduva a vut loc la poarta cetății, unde femeia căuta niscaiva vreascuri pentru foc. Seceta instalată în urma rugăciunii prorocului a adus, cum era firesc, foamete. Întreaga țară era afectată, iar această văduvă…cu atât mai mult. Dar la ea l-a trimis Dumnezeu pe Ilie.
Rezervele de hrană ale văduvei erau „un pumn de făină într-o oală și puțin untdelemn într-un urcior”.( 1 Împărați 17:12). Pe acestea le-a invocat, ca neputință, în fața acestui oaspete nedorit. Ea urma să coacă o ultimă turtă, pe care să o mănânce împreună cu fiul ei și apoi să aștepte sfârșitul.
Dar Ilie venea trimis de Cel ce poate. De Cel Atotputernic. De aceea i-a spus femeii să-i facă MAI ÎNTÂI lui o turtă, apoi pentru ea și fiul ei, pentru că „făina din oală nu va scădea, și untdelemnul din urcior nu se va împuțina”.(17:14)
Văduva din Sarepta își raționaliza rezervele de hrană, dar fără speranță. De aceea era și o ultimă porție. Extrem de întunecată. Dar Ilie a sărit peste raționalizare. Pentru că venea în Numele Domnului.
Dacă suntem cu adevărat „împreună- lucrători cu Dumnezeu”, cum le scria Pavel corintenilor, vom acționa la fel ca Ilie. Adică Îl vom lăsa pe Dumnezeu să aplice matematica Lui. Și vom vedea aceleași rezultate.
Dar, ca în cazul văduvei, trebuie avut în vedere acel „MAI ÎNTÂI”. Adică MAI ÎNTÂI DUMNEZEU! De altfel, este scris: „Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și neprihănirea Lui..” (Matei 6:33)
Așadar, să acordăm prioritate celor spirituale și ne vom bucura de „turtele” lui Dumnezeu. Adică de binecuvântările Sale, care ne vor uimi. Pentru că depășesc sfera înțelegerii noastre… matematice.
Epopeea călătoriei prin deșert a poporului eliberat din robia egipteană este una cu totul uimitoare. Miracolele îi însoțeau la tot pasul, dar și răbufnirile mâniei lui Dumnezeu, atrasă de atitudinea acestui „popor încăpățânat”. Un astfel de derapaj impardonabil a avut poporul și la muntele Sinai, unde și-a făcut un vițel de aur, sfidându-și Dumnezeul eliberator.
A fost un moment de cotitură, când Dumnezeu a decis să nu-i mai însoțească, ci să le dea ca însoțitor un înger. Ar fi fost, deci, un ghid ceresc, superior tuturor gipiesurilor actuale, iar călătoria s-ar fi desfășurat în siguranță. Dar Moise știa una și bună: Dumnezeu e Dumnezeu! De aceea a insistat: „Dacă nu mergi Tu însuți cu noi, nu ne lăsa să plecăm de aici.” (Exod, 33:15)
Dacă au mai făcut un „slalom” prin deșert care a durat patru decenii, a fost tot din vina lor, dar au ajuns la destinație. Și au intrat în posesia a ceea ce li se promisese: Canaanul! Și asta, pentru că Dumnezeu a fost cu ei.
Asistăm azi la o confuzie generalizată, într-o lume total debusolată. Completamente lipsită de țintă. Și asta pentru că Dumnezeu a fost îndepărtat de la cârmă. A fost exclus din viața de zi cu zi, îngăduindu-I-se, ca un ultim refugiu, Biserica. Dar și acolo, cu cenzura aferentă.
Nici măcar un înger, pe care Moise îl refuzase, nu mai are loc în fruntea popoarelor. Nimic ceresc. Acum avem pentru călăuzire analiști și influenceri. Consilieri și (de)formatori de opinie. Toți „experți” în a-L uzurpa pe Dumnezeu de la cârmă. În a pune mâna pe frâie.
Dumnezeu nu se războiește cu cei care L-au exclus din viața cetății. Nu acum. Ci caută compania celor care încă se mai lasă călăuziți de El. Este acolo unde mai pâlpâie credința. Chiar dacă pentru toți a lăsat un ghid scris. Și o Cale, prin jertfa Fiului Său.
Putem să traversăm deșertul călăuziți de Dumnezeu, sau să fim înghițiți de… deșertăciunile acestuia. Dar în cel de-al doilea caz nu vom mai vedea Țara promisă. Semnele iminenței sfârșitului sunt tot mai vizibile.
Pe luciul albastru brodat cu lumină Alunecă barca scriind cu siaj; Cu pace în suflet și tihnă-n... bagaj, Sunt una cu ea, într-o curgere lină.
Ne sorb în aval, ca-ntr-un tainic miraj, Plăcerea plutirii și pacea deplină, Dar - vai! – se aude cascada haină Și-aș vrea să mă prind de... un fir de curaj.
Aici sunt, o, Doamne, târât de curent, Cum tot indecisă mi-a fost viața toată, Aruncă-mi parâma salvării! Urgent!
E vis? E aievea? O viață salvată Înseamnă vâslitul pe apă, atent. A merge „cu valul” e moarte curată.
La moara lui Felix 