Iubesc sonetul, căci iubesc să scriu, Și iau lumină coaptă din vitralii, Sculptând în ea miresme cu detalii, Dorind să-l simt pulsând, să simt că-i viu.
Din arderea cumplitelor travalii Îl scot, atent la fiecare pliu, Și vreau cu fir de lavă să-l transcriu, Cum ard în asfințituri portocalii.
Cu el vreau, Doamne, Ție să mă-nchin, Dar simt că totuși ceva îi lipsește, De-aceea eu cu rugăminte vin:
Să torni acum, când versul se-mplinește, Pe-acest sonet un strop de har divin Și-apoi să îl primești, când clocotește!
Când Isus a fost întrebat în legătură cu obligativitatea plătirii birului, încercau de fapt să-I întindă o capcană. Birul se plătea asupritorilor, ori poporul întrezărea în El un eliberator. Un răspuns negativ l-ar fi dus la judecata romanilor, ca instigator la răzvrătire, iar unul pozitiv l-ar fi discreditat în fața poporului.
„Arătați-Mi un ban!”, au fost cuvintele Mântuitorului. Și după ce au stabilit că slovele și efigia de pe monedă sunt ale cezarului, le-a mai zis: „Dați, dar, cezarului ce este al cezarului, și lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu.”(Luca, 20:25)
Acest răspuns plin de înțelepciune nu doar că a ocolit capcana, dar a tranșat într-o manieră categorică această problemă. Așadar, este cât se poate de limpede: nu amestecăm lucrurile! Ne achităm de obligațiile sociale, oricum s-ar numi aceste biruri, dar dăm lui Dumnezeu ceea ce este numai al Lui.
Acest edict pare să fi fost acceptat și aplicat de-a lungul vremii. Dar nu și în contemporaneitate. Cezarul actual, un sistem diabolic și încâlcit, vrea mai mult decât birul. Ne vrea pe noi. Vrea timpul nostru, vrea energia noastră, vrea… închinarea noastră!
O face indirect, insinuându-se prin șiretlicuri, sau direct, încercând să uzurpe locul lui Dumnezeu prin ideologii smintite. Și ceea ce era foarte clar devine confuz. Sau refuz. Refuzul de a-I da lui Dumnezeu ceea ce este al Lui.
Cu această problemă se confruntă credinciosul de azi. Și în fața cererii pline de lăcomie a „cezarului” contemporan, e nevoie de o atitudine hotărâtă. De ancorare în adevărul Scripturii. Acolo găsim resursa folosită de Isus în fața ispitei: „Este scris!” Și ce e scris știe și „cezarul”.
Doamne, dă-ne putere și îndrăzneală pentru o atitudine potrivită cu statutul nostru. Acela de copii ai Tăi. Să putem răspunde cererii: Cezare, ajungă-ți birul! Atât e al tău.
Când dor în piept catarge din multele periple Şi ancorele grele atârnă de destin, Când viaţa-ţi sângerează de eşuări multiple Şi îţi rânjeşte tragic cu colţi ca de rechin,
Când ceaţa te-nfăşoară, alunecând cu bezne, Şi lupta cu talazul e, totuşi, în zadar, Când eşti târât de valuri ce-ţi toarnă plumb în glezne, Ai vrea cu disperare să vezi… să vezi un far!
Ai vrea să ştii că ţărmul e undeva aproape, Că lupta cu furtuna curând se va sfârşi, Ai vrea să simţi cum cerul te mângâie pe pleoape Şi-odată cu cocoşii cânţi zorilor de zi.
Ai vrea să simţi sub talpă şi-n palmă siguranţă Şi să-mpleteşti parâme din certitudini noi, Şă ştii că tihna are în tine rezonanţă, Uitând pentru vecie de-al dramelor puhoi.
E- un singur ţărm de pace, de-aici până-n vecie, Doar un liman de tihnă de-a pururi luminos, E ţărmul de iubire, de har şi apă vie, Limanul mântuirii este Isus Cristos!
Istoria zbuciumată a poporului ales constituie, e drept, o lectură fascinantă, dar prin felul în care Dumnezeu îi întoarce filele, uimindu-ne de fiecare dată, ne zidește sufletește, întărindu-ne în credință.
Să ne oprim, bunăoară, la Neemia, omul care i-a cerut concediu împăratului Artaxerxe, în slujba căruia era. Exilul babilonian se sfârșise încă din vremea lui Cirus, și mulți dintre iudei se întorseseră în țară. Acolo, însă, lucrurile nu mergeau bine.
Vești despre situația din Ierusalim ajung și la urechile lui Neemia, care se afla la Susa, capitala imperiului, fiind paharnicul împăratului. Răscolit și adânc îndurerat, simte imediat că trebuie să facă ceva pentru rezidirea cetății. Mai întâi a plâns și s-a jelit (cap.1, v4). Apoi a postit și s-a rugat. Și-a început rugăciunea cu căință și a încheiat-o cu implorare, pentru ca Dumnezeu să-i dea trecere înaintea împăratului.
Era anul 444 î.Hr, cel de-al douăzecilea de domnie al lui Artaxerxe, împăratul căruia trebuia să-i ceară Neemia ajutor. Dar cum? Ce treabă avea împăratul persan cu ruinele Ierusalimului? Dar Neemia nu s-a dus singur la împărat, căci Dumnezeu era cu el.
Nici n-a fost nevoit să înceapă el discuția, căci împăratul, văzându-l trist, l-a întrebat ce-l frământă, iar Neemia i-a vorbit despre starea Ierusalimului, cetatea în care erau mormintele părinților. Împăratul a fost scurt: „Ce ceri?”(cap 2, v4), și Neemia s-a „rugat Dumnezeului cerurilor” (v4) înainte de a vorbi. Și i-a cerut concediu. „Până când?”, l-a întrebat împăratul, și au „hotărât o vreme”.
Altceva? Niște scrisori către guvernatorii din Trans-Eufrat, pentru a trece în siguranță. Doar atât? Ar mai fi ceva. Lemne din pădurea împărătească, pentru construcție. Îndrăzneala lui Neemia este uimitoare, dar este rezultatul rugăciunii.
Le-a primit pe toate, iar ca bonus…gardă personală. Și nu doar „niște călăreți”, ci și „mai mari ai oastei” (v 10). Iar „concediul” lui s-a prelungit la 12 ani. Atât a guvernat în Ierusalim, unde a reclădit zidurile de apărare și a reorganizat cetatea.
Dumnezeu l-a însoțit în toate, dar meditând la startul acestei lucrări, nu putem spune decât: mare este Dumnezeu! Vedem cum deschide uși la care nici nu îndrăznim să batem fără ca El să ne încurajeze. Un împărat păgân și-a dat tot concursul la rezidirea Sionului. Cum sună?
Revăzândând acest episod, să ne mai amintim și că Dumnezeu este neschimbat. Și să îndrăznim. Ne va uimi, dar vom fi biruitori. Amin!
Cu gândul cocoțat a năzuință Și răsucit pe-al întrebării semn, Dam pinteni tainelor, semeț și demn, În vechi retorte distilând știință.
Vream miezul vieții, într-un nimb solemn, Trofeu sculptat de propria-mi dorință, Dar am văzut că astea-s cu putință Doar... sus pe deal, sub crucea grea de lemn.
Mi-e căutarea azi doar amintire, Căci am găsit, etern și glorios, Tezaurul ce-l am ca moștenire.
Și-n pace-nfășurat, stau radios Într-un hamac țesut din mulțumire, Iar la-ntrebări îmi dă răspuns... Cristos!
La moara lui Felix 