Cât de mult resimte un părinte durerile propriului copil, o poate spune oricine a jucat „pe viu” într-o astfel de dramă. Măcar dacă i-ar ușura suferința, luând-o asupră-și… Dar suferința se multiplică. Și tot părintele este cel ce se agață cu disperare de fiecare rază de speranță care se întrezărește.
Haideți să urmărim un astfel de caz, o intervenție de urgență tocmai în… Fenicia antică. Era prima dată când Mântuitorul trecea, însoțit de discipoli, dincolo de limitele ținuturilor ocupate de poporul ales. Ar putea părea surprinzător, dar la El totul era prevăzut și avea un scop precis.
Acolo, „în părțile Tirului și ale Sidonului” (Matei, 15:21), Isus este abordat de o femeie disperată, a cărei fiică era „muncită rău de un drac” (vers. 22). Ne-am fi așteptat ca Învățătorul să răspundă imediat, cum făcea de fiecare dată, dar descoperim cu stupefacție un… alt Isus. Sau așa pare, prin atitudinea fără precedent.
Pentru că mai întâi o ignoră. Să nu-i fi înțeles Isus suferința? Ba da, și totuși… Apoi o respinge. Și în final o jignește. Dar femeia continuă de fiecare dată. Simțea că Cel căruia I se adresa POATE! Și tenacitatea femeii disperate a dat rezultat, pentru că în final Isus a rostit: „O, femeie, mare este credința ta; facă-ți-se cum dorești.” (vers 28) Și evenghelistul continuă: ȘI FIICA EI S-A TĂMĂDUIT CHIAR ÎN CEASUL ACELA.
Acum planul lui Isus ne este clar. Era hotărât de la bun început să intervină, răspunzând solicitării, pentru că de asta se afla acolo, dar trebuia să scoată la lumină o credință mare. Și să ofere o lecție. Cui? Celor care-l însoțeau, dar și tuturor celor care vin în contact cu Evanghelia. Cititorii din toate veacurile. O lecție despre tenacitate, smerenie și credință. Și, evident, despre izbăndă.
În ce etapă ești cu rugăciunea pentru cauza ta? Ai obosit rugându-te? Acea mamă nu a renunțat. Și dacă întâmplarea în sine nu este destul de convingătoare, să privim contextul. Isus se afla la Marea Galileii, a mers spre nord-vest până La Marea Mediterană și, după intervenția asupra căreia ne-am oprit, S-a întors la… Marea Galileii. Nicio altă lucrare.
A făcut o călătorie lungă și obositoare, doar pentru a răspunde rugămiții unei femei care nici măcar nu era dintre „oile pierdute ale casei lui Israel”, cum El Însuși se exprima. Și pentru a ne oferi o lecție. Poate că vom fi și noi, uneori, „materiale didactice” pentru alte lecții, oferite altora, important este să fim perseverenți.
Pentru că CEL CE POATE este doar la o rugăciune distanță. Ascultă-ne, Doamne!
Pe scena lumii ies prea des la rampă Orori ce nici măcar nu se fardează, Negarea e în fiecare frază Și umbrele se-nghesuie pe lampă.
Grotescul bate pasul de paradă În cor lătrat de note fără lesă, Și pare c-a pierdut orice adresă Această insolită mascaradă.
Mi-e dor, însă, așa, un dor... ce doare, Să văd frumosul cucerind pământul, Fiindu-i și esența și veșmântul, Mi-e dor de frumusețea ca o stare.
Să-l știu prezent în vorbe și în gânduri, În gesturi și-n surâsuri delicate, Să-l văd în cărți, cu aripi avântate, Pe pagini scrise, „în” și „printre” rânduri.
Frumosul, miez și țel? Poate în vise, Spun scepticii pătrunși de îndoială, Dar eu, lăsând în suflet, cu sfială, Spre Dumnezeu ferestrele deschise,
Am înțeles că, generând frumosul Și oferindu-l cu luciri divine, Sunt printre noi azi oamenii de bine În care Și-a pus chipul Său Hristosul!
Se poate astfel decora planeta, Cu armonie de Eden în toate, Dacă vom rezona în unitate Și-I vom lăsa lui Dumnezeu bagheta.
Muntele, tribună și martor tăcut al învățăturii lui Isus, rămânea în urmă, în timp ce El se îndrepta spre Capernaum. Dar ziua nu se terminase, ba chiar urma să-i ofere Învățătorului o surpriză. Una care să-L uluiască.
Un ofițer din garnizoana de frontieră avea un rob la care ținea foarte mult și care era grav bolnav. Nu e greu să ne imaginăm dorința ofițerului de a face tot ce-i stătea în putință pentru a-l salva. Și tocmai atunci intra Isus în cetate.
Centurionul auzise vorbindu-se despre Isus. Doar auzise, dar asta nu l-a împiedicat să creadă. Nu s-a îndoit nicio clipă că este momentul lui. Al salvării robului său. De aceea a trimis o delegație de „bătrâni ai iudeilor”(Luca 7:3) să-L roage să vină la el.
În demersul lor, acești mijlocitori au subliniat meritele acestuia, privitoare la relația lui cu oamenii din cetate, dar și la faptul că le-a zidit sinagoga. Din punctul lor de vedere, se cuvenea să i se răspundă cererii. Și cererea lui nu se referea la o rețetă compensată, sau la o ecografie cu prioritate, ci pur și simplu să-i vindece robul . Pentru că el credea.
O a doua delegație a fost trimisă în întâmpinarea lui Isus, să-I spună să nu se mai deranjeze. În modestia lui, centurionul se vedea nevrednic să-L găzduiască sub acoperișul său. Și, totuși, vindecarea trebuia să se producă. Dar, militar de carieră fiind, obișnuit cu disciplina, a făcut o analogie. Dacă lui i se supun cei din subordine și-i execută ordinele, de ce nu ar proceda la fel și Isus.
„Zi o vorbă, și robul meu va fi vindecat.” (Luca 7:7) Doar o vorbă? E de ajuns un singur cuvânt? Experiența ofițerului din armata romană ne arată că e suficient. Credința lui a fost răsplătită cu o rezoluție pozitivă. Robul său, aflat în pragul morții, a fost vindecat.
Isus a vindecat robul unui ofițer din armata de ocupație. Cea care asuprea poporul ales. De ce? Pentru că avea merite? Pentru că zidise o sinagogă? Nicidecum, ci pentru că a primit o cerere semnată cu credință.
Vorbim atât de mult despre atotputernicia lui Dumnezeu. Și despre dragostea Sa. I-o și spunem în rugăciunile noastre. Dar câtă credință punem în ele? Ajută, Doamne, necredinței noastre! Și rostește, ca răspuns, cuvântul izbăvitor. Amin.
Cu pași mari sau pași mici, târșâiți sau vioi, Mestecăm caldarâm de pe hărțile vagi Ce se scurg spre trecut, dar constant, pe sub noi Și purtăm peste tot griji și zile-n desagi.
Cu obstacole-n drum, ne trezim faultați, Și reperele par că se-ascund uneori, Ne sunt umerii grei și genunchii-ncordați, Iar sub tălpi, în amurg, mor strivite vigori.
Când prea des ne simțim țintuiți de pământ Și e mersul prea greu și povara e grea, Ne străbate un dor, ca o boare de vânt, Înviind visul vechi și aprins de-a zbura.
Dar nu zborul știut, huruind vanitos, Și nici cel împănat, cu aripi care dor, Ci un zbor absolut, o plutire-n frumos Și în bine, având din iubire decor.
Nu-i un dor nebunesc, nu e vis clandestin Din cotloane de gând ațipit în clișeu, Este dorul născut din mesajul divin: În curând vom zbura, ne-a promis Dumnezeu!
A urcat pe tron în anul 640 îH, când avea doar 8 ani. Așadar, și-a abandonat copilăria, împovărându-se cu responsabilități. Numele lui era Iosia, și era fiul lui Amon și nepotul lui Manase, regii care îl precedaseră pe tronul de la Ierusalim. În mod curios, nu a urmat exemplul tatălui său în abordarea slujirii, nici a bunicului său, ci a privit tocmai la… David. Acest lucru îl așază în galeria regilor buni ai lui Israel.
Am putea crede, având în vedere vârsta lui fragedă, că era doar o marionetă la curte, dar este scris că la 16 ani „a început să-L caute pe Dumnezeu”, iar la 20 „a început să curețe Iuda și Ierusalimul de înălțimi, de idolii Astarteei, de chipuri cioplite și de chipuri turnate” (2 Cronici, 34:3) Tânărul rege a inițiat astfel o reformă așteptată de Dumnezeu.
A continuat în aceeași direcție, la vârsta de 26 de ani începând reparațiile la Templu. În timpul lucrărilor de reabilitare a Templului, s-a găsit… Cartea. Da, Cartea Legii dată de Dumnezeu prin Moise. O descoperire colosală, dar nu putem decât să concluzionăm că ei au fost lipsiți de Carte timp de câteva generații. Și că ceea ce știau despre Dumnezeu era… „după ureche”. Amintiri, mituri. Sună cunoscut?
Când Cartea a fost dusă la împărat și citită în fața lui, acesta, înțelegând cum se poziționează poporul său față de Dumnezeu, „și-a sfâșiat hainele” (vers 19) și a zis „Căci mare mânie s-a vărsat peste noi din partea Domnului, pentru că părinţii noştri n-au ţinut cuvântul Domnului şi n-au împlinit tot ce este scris în cartea aceasta.” (vers 21)
Împăratul a convocat TOT POPORUL la Templu, unde s-a citit Cartea, iar în urma citirii el a făcut un legământ cu Dumnezeu. Dar lucrurile nu s-au oprit aici, pentru că „a făcut să intre în legământ toţi cei ce se aflau la Ierusalim şi în Beniamin. Şi locuitorii Ierusalimului au lucrat după legământul lui Dumnezeu, legământul Dumnezeului părinţilor lor.” (vers 32) Și s-au ținut de legământ. Cel puțin cât a trăit Iosia.
Despre Iosia este scris că „a făcut ce este bine înaintea Domnului” (vers 2), dar trezirea lui s-a produs doar când s-a raportat la Carte. Orice aliniere are nevoie de un REPER. Nu te poți alinia dacă nu te raportezi la ceva. Iar în viața spirituală lucrurile stau la fel. O credință bazată pe „așa am auzit”, sau „așa spuneau strămoșii” este înșelătoare.
Astăzi cartea nu este pierdută, decât, eventual, sub un strat gros de praf. Se găsește în casele noastre în mai multe exemplare, în traduceri diferite, ba o mai avem și pe telefon. Doar că… TREBUIE CITITĂ!
Acest episod ar fi putut să fie omis la scrierea Cronicilor, dar Cel care a insuflat toată scriptura a vrut să sublnieze importanța Cărții. A citirii ei. Așadar, lectură plăcută și… Dumnezeu să ne lumineze pe toți!
La moara lui Felix 