Toamna este frumoasă! Așa ar începe o compunere școlară, dar ca să prinzi în scris ceva din farmecul irezistibil al toamnei, trebuie să-ți lași simțurile să o pătrundă în tot ceea ce are de oferit. Și acest lucru nu este doar apanajul artiștilor, chiar dacă sunt înzestrați cu o sensibilitate aparte. Toți cei care vor să-și deschidă sufletul spre frumos vor trăi o astfel de încântare.
Elegia toamnei? Da, este reală, când norii par să se fi blocat pe „deschis”, într-o jeluire fără sfârșit. Dar și ploile sunt o binecuvântare. Și, oricum, au pauzele lor, când cerul de cobalt râde din nou și soarele își revarsă mierea peste lume, iar pădurea pare paleta unui pictor impresionist. Culoare, multă culoare. Iar ochii sorb această simfonie cromatică dând sufletului starea de bine.
Auzul ne este și el impresionat de farmecul toamnei. Din coroanele de aur și aramă ale arborilor ne învăluie cântecul de despărțire al păsărilor care ne vor părăsi pentru o vreme. Iar de pe bolta brăzdată cu zbor se aud țipetele cocorilor. Întotdeauna m-au emoționat, chiar dacă e puțin probabil ca vreun compozitor să adauge „muzicalitatea” lor vreunei simfonii. Eu le percep ca pe un salut de „rămas bun”, dar și promisiunea revederii în primăvară, când vor veni cu „v”-ul formației de zbor spre noi. Spre inima noastră. Și cu un nou salut sonor.
Ar mai fi de adăugat la acest concert autumnal și boncănitul cerbilor. E vremea iubirilor lor și a mugetelor lor de dragoste, când poartă în coarne fuioare de ceață și cată spre primăvara care le va aduce pui. Coda concertului este asigurată de scâncetul brumei care ne așterne argint sub pași.
Cât despre miros… e greu de definit senzația. Atâtea miresme se împletesc, încât e greu să stabilești aportul fiecăreia la acest amalgam îmbătător. Pere sau piersici? Mere sau struguri? Gutui sau prune? Apoi, legumele…Arome care fac parte din structura intrinsecă a toamnei și care ne invadează… olfactiv.
Ce oferă toamna simțului tactil? Ei bine, gingășia pufului de piersică. Și de gutui. Înfiorarea plăcută din mătasea porumbului sau senzația de răcoare la atingerea fructelor sărutate de scânteierea brumei. Și… câte și mai câte!
Am ajuns și la gust. Aici, dificulatea de a cuprinde în frază întreaga ofertă a toamnei este maximă. Pentru că sunt multe, pentru că sunt delicioase, pentru că… În concluzie, toamna este frumoasă. Și totuși…
Totuși, deși ne impresionează prin toate simțurile, la superlativ, frumusețea nu e trăsătura ei definitorie. Toamna este toamnă pentru că este… bogată! Pentru că ne oferă cu generozitate ceea ce, ițindu-se cu timiditate sub soarele primăverii, a crescut la sânul ocrotitor al verii și acum râde a împlinire, a coacere. Acesta este drumul roadelor care întrețin viața. Și acesta este rostul toamnei.
Am scris aceste rânduri despre toamnă cu bucurie în suflet, dar gândindu-mă la anotimpurile vieții. Și la rodirea ei. Pentru că Cel ce ne-a creat ne asigură pe tot parcursul condiții prielnice să rodim. De aceea, din perspectiva lui Dumnezeu, rodirea noastră nu este opțională. Și în ce constă asta, știm cu toții. Cum bine știm și care sunt răsplătirile divine.
Pentru unii, toamna este departe, dar o bună recoltă se pregătește din primăvară, și se îngrijește pe tot parcursul verii. Vă doresc tuturor o toamnă bogată. Atât ca anotimp, cât și ca etapă vieții. Doamne, ajută!
Omul și-a folosit dintotdeauna inteligența creatoare cu care a fost înzestrat, pentru a-și ușura munca și a-și mări gradul de confort. Nimic condamnabil, doar că s-a ajuns prea departe.
Sunt tot mai mulți cei care elimină din start un traseu care nu include autobandă. Iar dacă merg la cumpărături, ar vrea și parcare în buza raionului care-i interesează. Când se lasă convinși, totuși, să iasă în natură, sunt în stare să-și ia și canapelele de acasă. Confort, confort, dar asta-i… confortită. E deja boală. Mai ales că-și mai și cultivă o silă pentru lucrurile care nu corespund standardelor lor de confort.
M-am gândit la această boală a omului contemporan, citind cuvintele Mântuitorului privitoare la „calea îngustă”. Căci spune El: „Intrați pe poarta cea strâmtă. Căci largă este poarta, lată este calea care duce la pierzare, și mulți sunt cei ce intră pe ea. Dar strâmtă este poarta, îngustă este calea care duce la viață, și puțini sunt cei ce o află.” (Matei, 7: 13-14)
Doamne, dar asta sună îngrozitor! Cum determinăm omul modern să aleagă un astfel de traseu? Simplu: trăgând semnalul de alarmă. Oricât ar fi omul de comod, oricât ar ține la confortul personal, este în stare de o incredibilă mobilizare în caz de pericol. Când viața îi este în primejdie, uită de confort.
Așadar, trebuie mai întâi să fie convins că un astfel de traseu este vital. Că este singurul care duce la viață. Abia atunci va accepta să circule fără rulotă, chiar dacă în ea rămâne „omul vechi” și faptele firii. Sau ,poate, tocmai de aceea. Pe un astfel de traseu este suficient rucsacul, iar în el… roada Duhului.
Raportul numeric dintre cei care folosesc cele două căi nu se va schimba niciodată. Întotdeauna cei care trăiesc în adevăr, mergând pe calea îngustă, vor fi minoritari. Dar tuturor trebuie să li se ofere șansa cunoașterii. Ghidul. Și, pentru ca oferta să fie atrăgătoare, trebuie amintit faptul că locurile cu adevărat încântătoare nu sunt ușor accesibile. Și că pe culmi nu se ajunge pe autobandă.
Era tânăr. Şi nu unul oarecare, ci un lider, căci evanghelistul Luca ne spune că era ,,un fruntaş”. Şi mai era şi bogat. Doar atât? Nicidecum, căci făcându-i-se portretul, ni se spune că era şi cucernic. Nu doar un cunoscător al Legii, ci un împlinitor al poruncilor. Sau cel puţin aşa credea el.
Este de apreciat că, de pe această poziţie de răsfăţat al vieţii, era preocupat de viaţa viitoare. De veşnicie. Şi unde ar fi putut găsi răspuns la frământările lui, dacă nu la Isus, care era prin preajmă, pregătindu-Se de plecare.
Fructificând ocazia, tânărul a alergat la El, a îngenunchiat şi a întrebat: ,,…ce să fac ca să moştenesc viaţa veşnică?” Isus l-a supus testului poruncilor din Lege, amintindu-i-le.
A fost ca o uşurare pentru tânăr. ,,L-am trecut”, s-o fi gândit el, dar a rostit: ,,toate aceste lucruri le-am păzit cu grijă”. Dar testul nu era gata, şi Isus a continuat: ,,du-te de vinde tot ce ai, dă la săraci, şi vei avea o comoară în cer”. Era proba de foc a testului. Era porunca întâi, porunca iubirii de Dumnezeu din toată inima. Toată inima! Iar inima lui era ocupată de posesiunile sale.
Totul s-ar fi putut încheia atât de frumos, spre mântuirea lui şi delectarea tuturor generaţiilor de cititori. Dar este o istorie tristă. Tragică chiar, pentru că ni se spune: ,,Mâhnit ( ), omul acesta a plecat întristat de tot; căci avea multe bogăţii.”
Nu, bogăţia nu este neapărat bariera care-ţi închide drumul spre Cer. Ci doar în măsura în care ocupă în inimă locul care I se cuvine lui Dumnezeu. Poţi avea bogăţii, fără ca inima să-ţi fie lipită de ele. Dar bogăţia nu este singura barieră.
Care este bariera mea? Care este bariera ta? Ce ne împiedică să-L iubim pe Dumnezeu din toată inima? Un tânăr înzestrat a căzut la examen. Bariera s-a închis în faţa lui. Şi e dureros. Extrem de dureros!
Privind spre veşnicie, spre răsplătirile divine, vom înţelege că merită să rupem barierele. Oricât ne-ar costa. Şi oricum s-ar numi ele.
