La moara lui Felix

 Pilat din Pont (Pontius Pilatus) a fost cel de-al cincilea prefect al Iudeei, ocupând această funcție între anii 26-36 dH. Cel care i-a înlesnit ascensiunea a fost Lucius Aelius Seianus, comandantul Gărzii Pretoriene, care avea mare trecere la împăratul Tiberius. Seianus nutrea sentimente profund anti-evreiești și urmărea, prin Pilat, o politică provocatoare în regiune.

 Izvoarele istorice extra-biblice (Iosephus Flavius, Philon din Alexandria) ne oferă în prefect imaginea unui om crud, corupt și fără principii. Portretul poate fi întregit cu ceea ce ne oferă Evangheliile referitor la el. Oricum, nu se poate aminti ceva care să-i facă cinste. Chiar și un apeduct pe care l-a construit a însemnat deturnare de fonduri, răscoală și… victime.

 Dacă se mai vorbește și azi despre el, este pentru că și-a legat numele de al Mântuitorului, prin procesul Acestuia și condamnarea Sa. De altfel, istoricul roman Tacit (56-117 dH) ne-a lăsat scris în Anale : „Hristos a fost executat de procuratorul Pontius Pilatus în timpul domniei lui Tiberiu.”

 Procesul a fost mai degrabă o înscenare, iar interogatoriul extrem de sumar. Isus nu s-a dovedit a fi prea… cooperant. A răspuns afirmativ cănd a fost întrebat dacă este Împăratul iudeilor, dar privitor la Împărăție a spus: „Dacă ar fi Împărăţia Mea din lumea aceasta, slujitorii Mei s-ar fi luptat ca să nu fiu dat în mâinile iudeilor, dar, acum, Împărăţia Mea nu este de aici.” (Ioan, 18:36) Și a continuat: „Eu sunt Împărat. Eu pentru aceasta M-am născut şi am venit în lume, ca să mărturisesc despre adevăr. Oricine este din adevăr ascultă glasul Meu.” (v 37)

 Aici, Pilat ar fi putut tresări. Adevărul era un subiect interesant, iar el, educat fiind, era la curent cu  stoicismul, epicureismul, gnosticismul, curentele filosofice ale vremii. Nu a fost curios ce i-ar fi putut spune Isus despre adevăr? Se pare că nu. În fața lui stătea Cel care a spus despre Sine: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața.” (Ioan, 14:6) Adevărul era pentru Pilat tangibil, ocazie extraordinară, iar el s-a mulțumit să murmure o întrebare retorică: „Ce este adevărul?” (Ioan, 18:38) Nu, nu aștepta răspuns.

  Știm ce a urmat: condamnarea, moartea și ÎNVIEREA! Învierea mântuitoare. Dar pantru Pilat lucrurile au luat-o la vale. La scurtă vreme 36 dH) a căzut în dizgrație și a fost destituit, iar în anul 39 dH s-a sinucis, „ajutat” de împăratul Caligula.

 Dincolo de verdictul  său la proces, Pilat a pierdut o șansă unică de a cunoaște Adevărul. Pentru noi este un subiect de meditație. De câte ori am stat în fața Adevărului, continuând să orbecăim? Doamne, luminează-ne!

Simion Felix Marțian

„…eu una știu: că eram orb, și acum văd.” (Ioan 9:25)

  Se născuse orb, iar întunericul din viața lui genera întrebarea:  „Cine a păcătuit…?” Asupra acestei dileme a adus lumină Învățătorul. Dar nu doar asupra dilemei. A adus lumină și în viața acestui nefericit care-și dusese existența în beznă.

  Venirea la lumină a fost  o a doua naștere. Nașterea în lumină. Poate credea că toți cei din jur se vor bucura împreună cu el la sărbătoarea vieții lui. Dar n-a fost întâmpinat cu flori, ci cu întrebări. Pentru că Cel care-i alungase întunericul era luat în colimator, fariseii au socotit că e un prilej  potrivit să-L prindă. Și proaspătul „luminat” a avut parte de un interogatoriu.

  „Cine? Când? Cum? Ai fost, într-adevăr, orb?” El răspundea cu sinceritate, deși căutau să-i întindă capcane. Prin insinuări viclene. Scopul lor era întunecat, pentru că luptau împotriva Luminii.

  În fața acestui tir de întrebări, cel interogat răspundea cu adevărul. În măsura în care îl cunoștea.

Dar duelul verbal nu era specialitatea lui. Nu era antrenat pentru asta. Ceilalți erau profesioniști.

Și atunci a recurs la argumentul fără replică: „Dacă este un păcătos, nu știu; eu una știu: că eram orb, și acum văd.”

  Un argument solid. Un argument de tezaur, folosit de un om pe care cei din jurul său abia îl mai recunoscuseră după ce a trăit miracolul. În așa măsură îi schimbase înfățișarea lumina primită.

Și-a pierdut acest argument valabilitatea? Nicidecum.

  Cei care iubesc întunericul nu se bucură când îți capeți vederea. Când primești lumină. Vei fi întâmpinat cu întrebări biciuitoare. Și capcane. Poți folosi argumentul hotărâtor al orbului. De fapt, al fostului orb. Dar pentru asta trebuie să ai înfățișarea schimbată de lumină. Și să dovedești că, într-adevăr, vezi. Cum? Mergând drept, fără a te poticni.

  De aceea a venit Lumina în lume.

Simion Felix Marțian

Dacă este menţionat de cronicari în rândul „împăraţilor buni” ai lui Iuda, acest lucru se datorează în primul rând ascultării lui de Dumnezeu. Dar, evident, şi realizărilor sale notabile în plan religios, economic şi militar. Acesta era Ezechia, fiul lui Ahaz.

  Dar şi celor buni le vine sfârşitul, iar pe Ezechia l-a anunţat Dumnezeu în privinţa acestuia, prin prorocul Isaia: „Pune-ţi în rânduială casa, căci vei muri, şi nu vei mai trăi.”(Isaia, 38:1) Cum să primeşti o astfel de veste, când încă mai ai planuri de dus la îndeplinire?

  Ezechia „a vărsat multe lacrimi”, rugându-se fierbinte, iar Dumnezeu şi-a arătat îndurarea revenind asupra hotărârii iniţiale: „Am auzit rugăciunea Ta şi am văzut lacrimile tale. Iată că voi mai adăuga încă cincisprezece ani la zilele vieţii tale.” (Isaia, 38:5). Şi ca să nu aibă nicio îndoială, Dumnezeu îi mai oferă încă un miracol: umbra de pe cadranul solar s-a dat înapoi cu zece trepte. Cel ce a făcut soarele este cu tine, Ezechia!

  Cu un astfel de bonus în mână şi inima plină de bucurie, Ezechia s-a închinat Domnului cu o cântare în care spunea, printre altele: „Acum voi umbla smerit până la capătul anilor mei, după ce am fost întristat astfel.”(Isaia, 38:15) Şi cum să nu iei o astfel de hotărâre?

  Ce s-a ales, însă, de angajamentul împăratului? Iată: „Dar Ezechia n-a răsplătit binefacera pe care a primit-o, căci i s-a îngâmfat inima. Mânia Domnului a venit peste el, peste Iuda şi peste Ierusalim.” (2 Cronici 32:25)

  Ne bucurăm zi de zi de binecuvântările lui Dumnezeu, peste care mai adaugă uneori nesperate bonusuri. Uluiţi de ceea ce primim în acest fel, suntem gata să ne luăm angajamente în ceea ce priveşte viaţa noastră, slujirea, implicarea. Să folosim bonusurile în slujba Celui care ni le-a oferit. Dar o facem?

  Ezechia nu rămâne un caz singular în istorie. Experienţele noastre i se alătură. Şi nu e bine. Să ne revizuim atitudinea, iar recunoştinţa faţă de Cel care dăruieşte să fie vizibilă în trăirea noastră.

 Doamne, fii lăudat!

Simion Felix Marţian

Că modestia (reală, evident) este o virtute, nu se îndoiește nimeni. Poate de aceea este rară, pentru că virtuțile se cultivă greu. Dar mai mult decât a fi o virtute, este faptul că e apreciată, ba chiar recomandată de Dumnezeu.

 O parabolă a Mântuitorului ne oferă lumină asupra acestui lucru, iar evanghelistul Luca, relatând-o, ne spune că „doi oameni s-au suit la Templu să se roage” (Luca, 18:10)  Până aici nimic neobișnuit, doar că cele două personaje erau la extremitățile unei eventuale scări… religioase. Pentru că, scrie el în continuare, „unul era fariseu, și altul vameș.”

 Așadar, unul în fruntea clasamentului, celălalt la… retrogradare. Fariseii erau religioși, apreciați de oameni în acest sens, dar nu și de Isus, care le cunoștea adevărata față. Vameșul, în schimb, aparținea celei mai disprețuite categorii umane din Israel. Pentru că datorită profesiei, cea de colectori de taxe, erau considerați trădători ai neamului și, implicit, ai religiei.

 Având în vedere pozițiile celor doi și aprecierile care decurgeau din ele, ne-am aștepta ca acest lucru să se reflecte și în comportamentul lor de la Templu. Dar rugăciunea fariseului era mai degrabă o etalare a meritelor sale cu care credea că-L impresionează pe Dumnezeu. Curată îngâmfare! Vameșul, pe de altă parte, plin de smerenie zicea, bătându-se în piept: „Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul!” (Luca, 18:13)

 Doi oameni diferiți, două atitudini diferite, chiar dacă aveau un scop comun, acela de a-I vorbi lui Dumnezeu. Concluzia pe care ne-o oferă Isus ar putea să șocheze. Atunci, cu siguranță, a produs un seism. Pentru că verdictul Său, privitor la vameș, a fost: „Eu vă spun că mai degrabă omul acesta s-a coborât acasă socotit neprihănit decât celălalt.” (Luca, 18:14) Vorbind în termeni sportivi, Îngâmfare – Smerenie, scor 0 – 1. Pentru că vameșul juca în deplasare. Fariseul era în elementul lui la Templu.

 Și ca să înțelegem cui se adresează această pildă, să citim introducerea: „A mai spus şi pilda aceasta pentru unii care se încredeau în ei înşişi că sunt neprihăniți şi îi dispreţuiau pe ceilalţi” (vers 9) Sunt mulți oameni religioși, bisericoși chiar, implicați în activități eclesiale, dar care își fac din asta, cu mândrie, propria neprihănire. Potrivit parabolei, aceștia nu ar trebui să fie surprinși când pe drumul spre Împărăție se vor vedea depășiți de cei cu un trecut dubios, dar care vin cu păcatele lor și cu lacrimi de căință la Cel care poate oferi iertare.

 Cuvintele de încheiere ale pildei, aparținând Mântuitorului, sunt: „Căci oricine se înalță va fi smerit; și oricine se smerește va fi înălțat.” (vers 14)

 Doamne, dă-ne înțelepciune! Iar „înțelepciunea este cu cei smeriți.” (Prov, 11:2)

Simion Felix Marțian