Toamna simțurilor noastre

Toamna este frumoasă! Așa ar începe o compunere școlară, dar ca să prinzi în scris ceva din farmecul irezistibil al toamnei, trebuie să-ți lași simțurile să o pătrundă în tot ceea ce are de oferit. Și acest lucru nu este doar apanajul artiștilor, chiar dacă sunt înzestrați cu o sensibilitate aparte. Toți cei care vor să-și deschidă sufletul spre frumos vor trăi o astfel de încântare.

 Elegia toamnei? Da, este reală, când norii par să se fi blocat pe „deschis”, într-o jeluire fără sfârșit. Dar și ploile sunt o binecuvântare. Și, oricum, au pauzele lor, când cerul de cobalt râde din nou și soarele își revarsă mierea peste lume, iar pădurea pare paleta unui pictor impresionist. Culoare, multă culoare. Iar ochii sorb această simfonie cromatică dând sufletului starea de bine.

 Auzul ne este și el impresionat de farmecl toamnei. Din coroanele de aur și aramă ale arborilor ne învăluie cântecul de despărțire al păsărilor care ne vor părăsi pentru o vreme. Iar de pe bolta brăzdată cu zbor se aud țipetele cocorilor. Întotdeauna m-au emoționat, chiar dacă e puțin probabil ca vreun compozitor să adauge „muzicalitatea” lor vreunei simfonii. Eu le percep ca pe un salut de „rămas bun”, dar și promisiunea revederii în primăvară, când vor veni cu „v”-ul formației de zbor spre noi. Spre inima noastră. Și cu un nou salut sonor.

 Ar mai fi de adăugat la acest concert autumnal și boncănitul cerbilor. E vremea iubirilor lor și a mugetelor lor de dragoste, când poartă în coarne fuioare de ceață și cată spre primăvara care le va aduce pui. Coda concertului este asigurată de scâncetul brumei care ne așterne argint sub pași.

 Cât despre miros… e greu de definit senzația. Atâtea miresme se împletesc, încât e greu să stabilești aportul fiecăreia la acest amalgam îmbătător. Pere sau piersici? Mere sau struguri? Gutui sau prune? Apoi, legumele…Arome care fac parte din structura intrinsecă a toamnei și care ne invadează… olfactiv.

 Ce oferă toamna simțului tactil? Ei bine, gingășia pufului de piersică. Și de gutui. Înfiorarea plăcută din mătasea porumbului sau senzația de răcoare la atingerea fructelor sărutate de scânteierea brumei. Și… câte și mai câte!

 Am ajuns și la gust. Aici, dificulatea de a cuprinde în frază întreaga ofertă a toamnei este maximă. Pentru că sunt multe, pentru că sunt delicioase, pentru că… În concluzie, toamna este frumoasă. Și totuși…

 Totuși, deși ne impresionează prin toate simțurile, la superlativ, frumusețea nu e trăsătura ei definitorie. Toamna este toamnă pentru că este… bogată! Pentru că ne oferă cu generozitate ceea ce, ițindu-se cu timiditate sub soarele primăverii, a cescut la sânul ocrotitor al verii și acum râde a împlinire, a coacere. Acesta este drumul roadelor care întrețin viața. Și acesta este rostul toamnei.

 Am scris aceste rânduri despre toamnă cu bucurie în suflet, dar gândindu-mă la anotimpurile vieții. Și la rodirea ei. Pentru că Cel ce ne-a creat ne asigură pe tot parcursul condiții prielnice să rodim. De aceea, din perspectiva lui Dumnezeu, rodirea noastră nu este opțională. Și în ce constă asta, știm cu toții. Cum bine știm și care sunt răsplătirile divine.

 Pentru unii, toamna este departe, dar o bună recoltă se pregătește din primăvară, și se îngrijește pe tot parcursul verii. Vă doresc tuturor o toamnă bogată. Atât ca anotimp, cât și ca etapă vieții. Doamne, ajută!

 

Simion Felix Marțian

 

Dor de toamnă




 

În miezul toamnei, sorb nectarul ei

Și totuși murmur: ah, mi-e dor de toamnă!

Un dor ce-și țese propriul său temei,

Chiar dacă paradoxul mă condamnă.

 

Am scris pe cer cu fiece cocor

Și-am coborât cu-a frunzelor plutire,

Dar nu de fila asta îmi e dor,

Ci doar de pomul meu și-a lui rodire.

 

Aș  vrea să am extensii peste tot

Și-n brațe o livadă relativă,

Să simt cumva că-n toamna mea eu pot

Să fiu și măr și piersic deopotrivă.

 

Să fiu și porumbiște și hambar,

Și pivniță tixită și cămară,

Din inima cu-al dăruirii jar

Să-mi simt recolta dând pe dinafară.

 

Poate că dorul pare nefiresc

Și toamna mea nu e ca alte toamne,

Dar pentru că Tu poți, eu îndrăznesc

Să Ți le cer acestea toate, Doamne.

 

Să mă îmbraci prin Duhul Tău cu rod

Și-n sevă să port dragostea de Tine,

Spre semeni din iubire să fac pod,

Apoi să-mpart din toamna mea, Divine.

 

Simion Felix Marțian

Vulcan, 16 octombrie 2026

 

Sonet desfrunzit

Sucombă clorofila-n foșnet trist

Și-n frunza toamnei aurul se-aprinde,

Când vântul viu de ramuri o desprinde,

Și cerul o-nfășoară-n ametist.

 

Sub pom, pe glie un covor se-ntinde,

Părând lucrarea unui pastelist,

Iar pomul, obosit echilibrist,

Cu brațe goale de-asfințit se prinde.

 

Pe ram, însă, pe brațul desfrunzit,

Un fruct ce pare infuzat cu soare

Surâde larg, ca visul împlinit.

 

De-aceea-n desfrunzirea care doare,

Cu anii care pâlpâie mocnit,

Vreau, Doamne, rod spre viața viitoare!

 

Simion Felix Marțian

Disconfortul mântuirii

Omul și-a folosit dintotdeauna inteligența creatoare cu care a fost înzestrat, pentru a-și ușura munca și a-și mări gradul de confort. Nimic condamnabil, doar că s-a ajuns prea departe.

  Sunt tot mai mulți cei care elimină din start un traseu care nu include autobandă. Iar dacă merg la cumpărături, ar vrea și parcare în buza raionului care-i interesează. Când se lasă convinși, totuși, să iasă în natură, sunt în stare să-și ia și canapelele de acasă. Confort, confort, dar asta-i… confortită. E deja boală. Mai ales că-și mai și cultivă o silă pentru lucrurile care nu corespund standardelor lor de confort.

  M-am gândit la această boală a omului contemporan, citind cuvintele Mântuitorului privitoare la „calea îngustă”. Căci spune El: „Intrați pe poarta cea strâmtă. Căci largă este poarta, lată este calea care duce la pierzare, și mulți sunt cei ce intră pe ea. Dar strâmtă este poarta, îngustă este calea care duce la viață, și puțini sunt cei ce o află.” (Matei, 7: 13-14)

  Doamne, dar asta sună îngrozitor! Cum determinăm omul modern să aleagă un astfel de traseu? Simplu: trăgând semnalul de alarmă. Oricât ar fi omul de comod, oricât ar ține la confortul personal, este în stare de o incredibilă mobilizare în caz de pericol. Când viața îi este în primejdie, uită de confort.

  Așadar, trebuie mai întâi să fie convins că un astfel de traseu este vital. Că este singurul care duce la viață. Abia atunci va accepta să circule fără rulotă, chiar dacă în ea rămâne „omul vechi” și faptele firii. Sau ,poate, tocmai de aceea. Pe un astfel de traseu este suficient rucsacul, iar în el… roada Duhului.

  Raportul numeric dintre cei care folosesc cele două căi nu se va schimba niciodată. Întotdeauna cei care trăiesc în adevăr, mergând pe calea îngustă, vor fi minoritari. Dar tuturor trebuie să li se ofere șansa cunoașterii. Ghidul. Și, pentru ca oferta să fie atrăgătoare, trebuie amintit faptul că locurile cu adevărat încântătoare nu sunt ușor accesibile. Și că pe culmi nu se ajunge pe autobandă.

  Pe poteca îngustă a mântuirii, spre înălțimi!

 

Simion Felix Marțian

Manifest pentru miresme de pace

În mări de frunze galbene înot

Și-aroma viei nările-mi înfoaie,

Mi-s ochii prinși de-a mărului văpaie,

Intrând în toamnă ca într-un complot.

 

Mă prind de orizonturi care ard

În calde asfințituri miresmate,

Când simt curgând din piersici parfumate

Mirosul viu ca dintr-un râu de nard.

 

Mă-mbată părul cu al său parfum

Plutind printre miresme de gutuie,

Dar, când acestea către boltă suie,

De undeva se simte iz de… fum.

 

Venind târâș, insinuat perfid,

Ca șarpele care din iarbă mușcă,

Mirosul ucigaș de praf de pușcă

Dă toamnei aromate chip morbid.

 

Hei, voi acei care v-ați cocoțat

În șaua vremii și sunteți la frâie,

Lăsați-i toamnei straiul de lămâie

Și-al ei buchet de-arome-așa bogat!

 

Opriți războiul, vă acuză greu

Lacrimi de mame, adunate-n poală,

Și voi veți da de toate socoteală,

Opriți, nu-L mâniați pe Dumnezeu!

 

Simion Felix Marțian

 

Sonet de urgență

Sunați, vă rog, la unu-unu-doi,

Sau vreun serviciu de dezbuimăcire,

Planeta moare-ncet de neiubire

Și-i trebuie al dragostei altoi.

 

Cuprinsă în imensa afluire

De rece indolență și noroi,

Necesită azi  sentimente noi

Prin perfuzare cu… dumnezeire.

 

Există o rețetă salvatoare

Pe care ne-o oferă Domnezeu:

Pilule de iubire și candoare.

 

Căci în îndemnul ca un panaceu

Stă moartea morții, veșnica salvare:

„Iubiți-vă cum v-am iubit și Eu!”

 

Simion Felix Marțian

Vulcan, 9 octombrie 2026

Test la bariera veşniciei

Era tânăr. Şi nu unul oarecare, ci un lider, căci evanghelistul Luca ne spune că era ,,un fruntaş”. Şi mai era şi bogat. Doar atât? Nicidecum, căci făcându-i-se portretul, ni se spune că era şi cucernic. Nu doar un cunoscător al Legii, ci un împlinitor al poruncilor. Sau cel puţin aşa credea el.

  Este de apreciat că, de pe această poziţie de răsfăţat al vieţii, era preocupat de viaţa viitoare. De veşnicie. Şi unde ar fi putut găsi răspuns la frământările lui, dacă nu la Isus, care era prin preajmă, pregătindu-Se de plecare.

  Fructificând ocazia, tânărul a alergat la El, a îngenunchiat şi a întrebat: ,,…ce să fac ca să moştenesc viaţa veşnică?” Isus l-a supus testului poruncilor din Lege, amintindu-i-le.

  A fost ca o uşurare pentru tânăr. ,,L-am trecut”, s-o fi gândit el, dar a rostit: ,,toate aceste lucruri le-am păzit cu grijă”. Dar testul nu era gata, şi Isus a continuat: ,,du-te de vinde tot ce ai, dă la săraci, şi vei avea o comoară în cer”. Era proba de foc a testului. Era porunca întâi, porunca iubirii de Dumnezeu din toată inima. Toată inima! Iar inima lui era ocupată de posesiunile sale.

  Totul s-ar fi putut încheia atât de frumos, spre mântuirea lui şi delectarea tuturor generaţiilor de cititori. Dar este o istorie tristă. Tragică chiar, pentru că ni se spune: ,,Mâhnit ( ), omul acesta a plecat întristat de tot; căci avea multe bogăţii.”

  Nu, bogăţia nu este neapărat bariera care-ţi închide drumul spre Cer. Ci doar în măsura în care ocupă în inimă locul care I se cuvine lui Dumnezeu. Poţi avea bogăţii, fără ca inima să-ţi fie lipită de ele. Dar bogăţia nu este singura barieră.

  Care este bariera mea? Care este bariera ta? Ce ne împiedică să-L iubim pe Dumnezeu din toată inima? Un tânăr înzestrat a căzut la examen. Bariera s-a închis în faţa lui. Şi e dureros. Extrem de dureros!

  Privind spre veşnicie, spre răsplătirile divine, vom înţelege că merită să rupem barierele. Oricât ne-ar costa. Şi oricum s-ar numi ele.

 

Simion Felix Marţian

Loc de Dumnezeu

În tâmple-mi clocotește anotimpul

Când mă inundă cu decoruri vii,

Aș vrea să îl opresc în poezii,

Căci niciodată nu-mi ajunge timpul.

 

Nu, nu vreau să pavez Calea Lactee

Și nici la Carul mare să pun dric;

Eu nu cer timp pe care să-l dedic

Lucrării de-nhămat la alizee.

 

Vreau timp să îmi fac ordine prin gânduri,

Că-i prea strâmt locul pentru Dumnezeu,

Să-I fac un loc în mine… cât sunt eu,

Și-apoi să-L pun și „în” și „printre” rânduri.

 

Răstorn clepsidra care mă presează,

Și când o văd ca semn de infinit,

În mine mă strecor la robotit

Și larg deschid fereastra spre amiază.

 

Fac loc punând pe rafturi sentimente

Și lângă ele gânduri și idei,

Iar când e larg și luminos, închei:

Mă umple, Doamne, de trăiri ardente.

 

Am loc acum, dar umple-mă de Tine,

Să-mi fie viața dragoste și zbor,

Și când iubind mă dărui, jertfitor,

Să simt că-Ți semăn tot mai mult, Divine!

 

Simion Felix Marțian

Vulcan, 3 octombrie 2026

Sonetul rugăciunii  III

Pe prunduri, lângă susurul de ape,

Aș vrea topit în rugă să mă scurg,

Când la taifas stau sălcii în amurg

Și Tu ești, Doamne, parcă mai aproape.

 

Pe vârf de munte lângă steiul murg,

Cu zările-atârnându-mi greu de pleoape,

Să simt cum veșnicii vin să m-adape

Când peste cleanț și peste mine curg.

 

Dar Tu ești pretutindeni lângă mine,

Și-n căutări degeaba mă consum,

Căci ușa Ta-i deschisă-oricând, știu bine.

 

De-aceea, pe al îndurării drum,

Doresc, findu-mi tare dor de Tine,

Să stăm de vorbă, Tată,-aici, acum.

 

Simion Felix Marțian

Vulcan, 1 octombrie 2026

 

Temelie pentru veșnicie

„De ce-Mi ziceți: <<Doamne, Doamne!>>, și nu faceți ce spun Eu?”(Luca 6:46)

  Când Isus vorbea mulțimilor despre modul diferit în care doi oameni abordau lucrarea de construcție a unei case, nu ținea un curs de ingineria construcțiilor. Nici nu se adresa unor specialiști. Și totuși vorbea despre lucruri cunoscute.

  Ce om matur, de atunci sau de astăzi, nu știe că o casă trebuie zidită pe o fundație solidă? Pe un teren stabil. Ce om chibzuit (având „temelie” mintală) nu știe că doar temelia asigură stabilitate în calea furtunii? Și totuși…

  Dacă nevoia unei fundații solide este cunoscută,  de ce s-ar renunța la ea? Cel mai adesea din superficialitate. Sau din grabă. Din grandomanie? Posibil, căci resursele pentru zidirea fundației pot fi folosite la ridicarea unui etaj. Sau două. Și, poate, într-un timp mai scurt.

  O astfel de casă ar putea părea mai falnică, dându-i un aer de semeție proprietarului, dar asta doar până în ziua furtunii. Și aceasta nu e probabilă. E sigură, mai devreme sau mai târziu. Așa ne asigură Isus.

  Totul pare atât de simplu, de ușor de înțeles, încât am putea spune: „Pe astea le știam și noi.” Dar lucrurile se schimbă când privim celălalt element al comparației. Cu cine „se aseamănă”? Care este aplicația spirituală?

  Și Isus ne spune „oricine aude aceste  cuvinte ale Mele și le face…” și „oricine aude aceste cuvinte ale Mele și nu le face…” Acum cântărim altfel lucrurile. Da, cu fundația casei lucrurile păreau simple. Dar cu „a face” și „a nu face” ceea ce ne-a învățat Isus…

  O casă poate fi reconstruită după o experiență dureroasă, dar în plan spiritual nu există o a doua șansă. Și acum, când avem atâtea cunoștințe din Cuvânt, este necesar să analizăm cu atenție: constituie ele material de fundație prin ÎMPLINIRE? Căci furtuna este aproape.

  Construim, construim, construim. Dar să nu uităm că zidirile noastre sunt folosite doar ca element de comparație ca să putem înțelege: Există o temelie pentru eternitate și acesta este A FACE ceea ce ne învață Scriptura!

 

Simion Felix Marțian