Nu știu cum se vor desfășura la Alba Iulia manifestările prilejuite de Sărbătoarea Națională, amprentate de restricțiile impuse. Dar asta nu e totul. Mai e și fenomenul care ia amploare al antinaționalismului. Influențați sau nu de globalizare, mulți consideră că e o rușine să fii patriot.

  Istoria învățată de generația noastră e pusă la zid ca fiind falsificată. Exagerată. Se poate, dar cosmetizarea istoriei nu este o meteahnă românească. La toate popoarele lumii, „mihaii” erau viteji și „ștefanii” erau mari. Așa se scria istoria. Iar respectul datorat înaintașilor ar trebui cultivat în continuare, doar n-o să o facă Netflix.

  Nu știu, deci, câți vor fi la Alba Iulia la Sărbătoarea UNIRII, dar momentul este unul special. Pentru că vorbim de unire când românii sunt profund învrăjbiți. O molimă nenorocită ne amenință pe toți și asta ar trebui să ne apropie, dar atitudinea față de ea ne divizează. Și această stare este întreținută de presă.

  Poate că vor fi și patrioți sinceri în pelerinaj la Alba, nu doar politicieni cu discursuri sforăitoare. Poate va fi entuziasm și simțire românească. Nici pe astea nu le putem prevedea. Dar ar fi de dorit să învățăm ceva de la un popor multimilenar care nu și-a pierdut NICIODATĂ identitatea națională. Israel! În istoria sa zbuciumată a fost împrăștiat prin toată lumea, de la ei venind și termenul diasporă.

  Dar pentru că Dumnezeu le poruncise să țină sărbătorile, se întorceau de peste tot cu acest prilej, pentru a sărbători la Templul din Ierusalim. Pentru a se închina și a aduce jertfe. Cu siguranță îi măcina și pe ei dorul de meleagurile natale, de cei rămași în țară, dar întoarcerea  avea altă motivație: întâlnirea cu Dumnezeu!

 Românii se vor întâlni în Cetatea Unirii, atât căt le va fi îngăduit. Dar dacă vor bate clopotele doar pentru a anunța ora exactă, evenimentul va fi doar subiect de presă. Fără efect real asupra unității naționale, chiar dacă vorbim de meridianul Unirii.

  Dacă, însă, glasul clopotelor ar fi o chemare la rugăciune colectivă, lucrurile s-ar schimba. În bine, evident. Pentru că este scris: „…dacă poporul Meu, peste care este chemat Numele Meu, se va smeri, se va ruga şi va căuta Faţa Mea, şi se va abate de la căile lui rele, îl voi asculta din ceruri, îi voi ierta păcatul şi-i voi tămădui ţara.”( 2 Cronici, 7:14)

  Iar noi suntem, prin Hristos, poporul Lui.

Simion Felix Marțian

Siegen, 30 noiembrie 2021

  Am putea spune că Ioan Botezătorul L-a cunoscut pe Isus mai înainte să se fi născut vreunul dintre ei. Evanghelistul Luca ne relatează în scrierea sa că acesta a săltat în pântecele mamei sale, când Elisabeta, însărcinată fiind, a primit vizita Mariei, însărcinată la rândul ei.

  Treizeci de ani mai târziu, la Betabara, pe malul Iodanului, Ioan dovedeşte din nou că-I cunoaşte identitatea. Atunci a venit Isus la Ioan să fie botezat, iar acesta, văzându-L a rostit: „Iată Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii!” (Ioan, 1:29)

  Ioan nu era străin de lucrarea Mântuitorului, de acţiunile sale miraculoase, dar, parcă… mai avea nevoie de certitudini. De confirmare. Avea nevoie de ceva care să nu lase loc niciunei îndoieli.

  De aceea, în închisoare fiind, pedepsit pentru îndrăzneala sa, a vrut să se edifice definitiv şi absolut asupra statutului lui Isus. A trimis, deci, pe ucenicii săi să-L întrebe: „Tu eşti acela care are să vină sau să aşteptăm pe altul?”(Luca, 7:20)

  Mântuitorul ar fi putut să răspundă simplu: DA! Dar a considerat că faptele sunt mai grăitoare. Şi mai convingătoare. Iar răspunsul Său a fost: „Duceţi-vă de spuneţi lui Ioan ce aţi văzut şi auzit: orbii văd, şchiopii umblă, leproşii sunt curăţaţi, surzii aud, morţii învie, şi săracilor li se propovăduieşte Evanghelia.”(Luca, 7:22)

  Numele de „creştini” pe care-l purtăm îl avem de la El, de la Cristosul înviat. Indiferent de confesiune.Şi ne poziţionează în familia Lui. Dar, oare, numele acesta trebuie să-l avem pe o legitimaţie, pe un ecuson? Sau în gena dragostei, care este din Dumnezeu!

  La întrebarea „Eşti creştin?”, un răspuns afirmativ nu poate convinge pe nimeni. Oricine poate răspnde astfel. Doar faptele pot confirma identitatea. Aşadar, „eu sunt ceea ce vedeţi!”.

Prin urmare, ce vede lumea la noi? Şi, mai ales, ce vede El? Cel pe care-L urmăm.

Simon Felix Marţian

„Nihil utilius sale et sole”, spuneau romanii, străbunii noştri. Adică: „Nimic nu este mai folositor decât sarea şi soarele”. O fi citat din Plinius, o fi proverb popular latin? Nu ştim cu certitudine, dar ceea ce ştim este faptul că anticii erau conştienţi de valoarea lor. A luminii solare şi a sării. Chiar dacă fizica era de-abia în faşă, iar chimia nu se născuse încă.

  Sau poate că au ajuns la urechile lor cuvintele Mântuitorului, din cuvântarea Sa de pe munte, cuvinte prin care punea în ucenici aceste inestimabile comori: „Voi sunteţi sarea pământului”(Matei, 5:13) şi „Voi sunteţi lumina lumii”(Matei, 5:14) Exact în această ordine le-a preluat şi Plinius Maior.

  Lăsând pentru moment „lumina” la o parte, să ne concentrăm asupra „sării” . Gustul ei şi locul pe care-l ocupă în viaţa oamenilor, i-au fost suficiente lui Petre Ispirescu, bunăoară, ca să scrie „Sarea în bucate”. Fără să se inspire din Evanghelie sau din Plinius. Doar din bucătărie. Sau din cămară.

  Sarea acoperă anumite nevoi ale organismului, dar oamenii o folosesc în primul rând pentru gust. Apoi pentru conservare prin sărare, metodă prin care prelungesc „viaţa” alimentelor. Adică le fac să dăinuie.

 Dacă privim în jur la societatea imorală, aflată într-un proces de profundă alterare, ne dăm seama că i-a lipsit sarea. Elementul conservator. Cel care ar fi trebuit să dea gust. Şi dacă acest proces continuă în ciuda prezenţei creştinilor, adică a ucenicilor, concluzia este una dureroasă: creştinismul actual şi-a pierdut gustul. Sau e inactiv.

  Ucenicul insipid este inutil pentru alţii, dar şi pierdut pentru el însuşi. Pentru veşnicia lui. Pierdut este, însă, şi atunci când, considerând că sarea este demodată, depăşită, recurge la alte arome. Exotice, căci se caută. Şi astea sunt aducătoare de boală şi iad.

  „Poţi mânca ce-i fără gust şi fără sare?”, întreba retoric Iov.(Iov, 6:6) Şi dacă nu se poate, să ne îndeplinim misiunea: aceea de a săra! De a da gust, de a conserva. Până şi vorbirea trebuie să ne fie, potrivit îndemnului lui Pavel „dreasă cu sare”.

  Doamne, analizeză-ne în laboratorul Tău şi dă-ne concentraţia potrivită! Aşa vom fi folositori celor din jur şi Împărăţiei Tale.

Simion Felix Marţian

   Poate că e şi o undă de nostalgie, dar eu mai am încă în torpedoul maşinii o hartă turistică a României. Clasică. Chiar dacă am şi „gipies” dedicat, iar telefonul din dotare are toate funcţiile necesare într-ale navigaţiei. Harta nu este actualizată, evident, dar şi Mircea, cum îi zic eu „gipiesului”, o mai dă în bară.

 Una peste alta, însă, având în vedere că avem la îndemână hărţi, busole, sateliţi şi indicatoare, este aproape imposibil să te rătăceşti. Şi dacă totuşi se întâmplă, trebuie să fie una dintre cele două cauze: ori nu ai apelat la informaţii, ori ai primit informaţii greşite.

  Oare cum stau lucrurile în viaţa spirituală? Isus a zis: „Eu sunt Calea…” (Ioan, 14:6) N-a mai spus-o nimeni, şi dacă ar fi făcut-o, ar fi fost în zadar. Pentru că atunci când îmi aleg Cerul ca destinaţie, vreau să-mi vorbească despre Calea într-acolo Cineva care a venit din Cer. Şi El e singurul!

  Raţionând astfel, lucrurile par să fie simple. Există o singură Cale, iar volumul de informaţie este impresionant: Biblia! Şi totuşi de ce este atăt de mare numărul rătăciţilor de la adevăr? Căci Isaia scria despre Calea cea sfântă: „…cei ce vor merge pe ea, chiar şi cei fără minte, nu vor putea să se rătăcească.”(Isaia, 35:8)

  Explicaţia este aceeaşi ca şi în cazul drumurilor lumii: fie este ignorată informaţia existentă, fie s-a apelat la o sursă greşită. Şi mai este ceva: există cineva interesat să creeze confuzie, să întoarcă indicatoarele, să bruieze sateliţii. Şi ştim noi cine-i.

  Iar în confuzia creată, cei mai mulţi nici nu-şi dau seama că s-au rătăcit. De altfel, dacă n-ai o ţintă precisă, orice drum e bun. Poţi merge pe oriunde, dacă mergi spre nicăieri. Mai întâi trebuie stabilită ţinta. Şi aceasta trebuie să fie Cerul.

 Vom întâlni debusolaţi la tot pasul, şi dacă avem harul de a fi pe drumul cel bun, avînd Cuvântul drept candelă (Ps 119:105), avem şi obligaţia de a-i ajuta să-şi regăsească direcţia. Abia apoi vom purcede la resetarea „gipiesului”. Actualizându-l după cuvântul Scripturii. Programul s-ar numi: „Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine.”(Ioan, 14:6).

  Drum bun, tuturor, să ne vedem în Cer!

Simion Felix Marţian