Asupra conceptului de „corect politic”, sau „political correctness” așa cum s-a impus în lucrările de specialitate, n-am meditat, considerându-l vreun moft de-al postmodernismului. L-am ignorat chiar, până când i-am văzut agresivitatea virulentă.
Și iată că, de unde până acum am învățat că minoritatea se supune majorității, vedem acum că este corect politic să acordăm minorităților nu doar o atenție deosebită, ci atitudinea să ne fie plină de menajamente, mergând spre discriminare pozitivă.

La prima vedere ar părea un lucru bun. S-ar părea că este vorba de grija fața de semeni, de ajutorul acordat pentru a se integra, de a se simți în largul lor. Și n-am avea nimic împotrivă să umblăm cu mănuși. La gură. Adică să ne adaptăm vocabularul de o așa manieră, încât măria sa minoritarul (religios, sexual, etc) să nu se simtă jignit. Să nu folosim, deci, cuvinte care le-ar crea disconfort.

Îmi și imaginez o scenă cu galeria unei echipe de fotbal, ieșind de pe stadion după ce arbitrul le-a „furat” meciul din finală. Și în manifestările lor „culturale”, să-i oprești, spunându-le: Gata cu fotbalul, băieți! Tocmai trecem pe lângă doi șahiști care-l mută pe Karpov la d4, și n-am vrea să-i deranjăm cu problemele noastre, care nu-i interesează. N-ar fi –ați ghicit- corect politic.

În această fază a vocabularului, a înlocuirii unor termeni, conceptul pare inofensiv, dar aprofundându-l descoperi că este o ideologie totalitară.
Ce legătură are cu Crăciunul? Să ne întoarcem puțin în timp. Cu ceva ani în urmă eram îngrijorați că semenii noștri, deși se bucură de Sărbătoarea Crăciunului, nu acordă suficientă atenție Sărbătoritului.

De fapt aceasta este atitudinea adulților care se duc într-o familie, invitați fiind la aniversarea vreunui copilaș. Fac totul să se simtă bine, uitând cu desăvârșire că undeva într-un pătuț gângurește cel sărbătorit.

O atitudine similară la Sărbătoarea Nașterii Mântuitorului este dăunătoare. E de rău, ziceam. Mai rău nu se poate. Și iată cum realitatea contemporană ne contrazice. Se poate și mai rău.

Dacă în această tratare superficială a Nașterii mai era speranță de trezire, de înțelegere a realității, acum se încearcă ștergerea oricărei semnificații. Chiar și a numelui sărbătorii.
Corectitudinea politică ne cere să renunțăm la însemne, la simbolurile creștine, pentru a nu-i deranja pe semenii noștri aparținând minorităților religioase. Este un prim pas.

Următorul este renunțarea la sărbători. Sau la numele și semnificația lor.
Și ceea ce n-a reușit comunismul, înlocuirea Crăciunului cu Moș Gerilă, reușește acum democrația occidentală prin corectitudine politică. Sărbători neutre, pentru a nu deranja pe nimeni. Și mass-media are aportul ei.

S-a sărbătorit, poate, Crăciunul dintr-o inerție imprimată de tradiție, dar atâta vreme cât colindele mai duceau vestea bună, mai era speranță. Ce facem însă cu generația crescută în supunere față de corectitudinea politică, căreia nu-i vede fața hidoasă?

În Occident lucrurile merg în direcția dorită de cei care trag sforile. Sau de cel care-i călăuzește pe aceștia. Și știm noi cine. Iar oamenii asistă nepăsători cum se îngroapă Crăciunul.

La noi lucrurile nu stau chiar așa. Deocamdată. Și până ne mai putem bucura de Crăciun, haideți s-o facem. Alături de Sărbătorit.
Cristos S-a născut! Sărbători fericite!

Simion Felix Marțian
Vulcan, 22 decembrie 2015

Despre moarte trebuie să scrii cu detașare. Departe de suflarea-i rece care-ți dă fiori pe șira spinării de-ți clănțăne tastatura. Doar așa reușești s-o cosmetizezi metaforic, drapând-o cu ingenuitate. Poți să-i faci chiar un tablou frumos când nu-i simți respirația. Și transmiți ce simți. Adică nimic.
Săptămâna aceasta am avut un deces într-o familie dragă. Au fost serile de priveghi și-apoi ziua înmormântării. A fost jale și-au fost lacrimi. Au fost mesaje de mângâiere, de încurajare, menite să reducă aciditatea lacrimilor. Și temperatura lor.

Am încercat să mă scutur de imaginile înregistrate, să fug de suflarea morții, dar una îmi stăruia în minte cu obstinație. Cea a lui Alexe, prieten și frate , văduv îndurerat, candidat la singurătate, având copiii departe de el. Nu am reușit să retușez imaginea, cum nu am putut nici să diger nodurile dureroase din gât, pe care le înghițeam cu mare efort.

Am evadat în lumea virtuală, unde, printre titlurile știrilor, ochii mi s-au oprit asupra unuia cu un accident soldat cu victime. În mod firesc, nu ne racordăm afectiv la toate tragediile, pentru că viața ar deveni de nesuportat. Doar când tragediile se petrec în apropierea noastră, sau eroii lor ne sunt apropiați, simțim răsuflarea morții.

Accidentul a avut loc la Bănița, aproape de „ograda” noastră, și asta m-a făcut mai atent. Am evaluat situația, deși nu-mi doream să simt din nou cum îmi suflă moartea-n ceafă. Doi tineri. Foarte tineri. 17 și 21 de ani. Ulterior am aflat că erau de la Biserica Filadelfia, din Petroșani. Nu-mi amintesc să-i fi cunoscut, dar e foarte probabil ca pașii să ni se fi intersectat, să fi stat chiar față-n față.

N-am fost deloc interesat de vinovăția cuiva în această tragedie, ci numai de dimensiunea ei, calculată în lacrimi părintești. Și strigătul iese, inevitabil: De ce, Doamne? Tăcere.
Tragediile se consumă în liniște, cu lacrimi înghețate de suflarea morții. Am simțit-o din nou. Era prin preajmă.

Am căutat să mă reculeg, când suflarea ei a venit iar. Intensă, gâfâită, rece. Cristi Țepeș. Vestea neașteptatei sale morți a împânzit internetul. Ce se întâmplă, Doamne?
L-am cunoscut pe Cristi într-o vară, la Valea Drăganului. O vară așteptată, pe care puteai să crezi că el o aduce. Cu iarbă verde și cer senin. Cu căldură și coacere. Era vară în privirea și-n glasul lui. Cristi Țepeș, omul cu care să-ți umpli inima, păstrându-l printre amintirile de mare preț.

E prea mult pentru mine, Doamne! Prea rece, prea aproape, prea intensă suflarea morții în ceafa mea. Dar, ce fac? Mă plâng? Iartă-mă, Doamne, și învață-mă să mă rog.
Să mă rog pentru Alexe și singurătatea văduviei lui. Să mă rog pentru părinții lui Vlad și Cosmin. Să mă rog pentru Lili Țepeș și cei șase copii rămași fără tată.
Să-i încredințez, prin rugăciune, în mâna Ta.

Cât despre suflarea morții, călește-mă, Doamne! Întărește-mă pentru tragediile cu care mă voi confrunta.

Simion Felix Marțian
Vulcan, 13 decembrie 2015

Se lasă seara cu lințoliu-i cernit, lăcrimând din streșini. Bucuria zilei pare să fi fost înghițită de întuneric. Am intrat în iarnă, așa ca de fiecare dată, sărbătorind. Nu venirea iernii. Sărbătorind Marea Unire. Sărbătorindu-ne Țara.

A fost o zi a bucuriei în care „a simți românește” s-a dovedit a fi nu doar o sintagmă colorată, ci o stare de fapt. O realitate îmbucurătoare. O bucurie generalizată, sărbătorească, menită să șteargă, chiar dacă temporar, disensiunile politice. Sau religioase. O zi în care bucuria poate să-i unească și pe cei din galeriile unor echipe rivale.

Ca români, avem un motiv în plus să iubim iarna. Și am dovedit-o azi, bucurându-ne.
Dar ziua s-a scurs și lăcrimarea streșinilor după o zi însorită este apăsătoare. Pare amărăciunea Țării că nu și-a văzut toți copiii în bătătură la aniversare.
Pe tortul aniversar mare cât…Caraimanul și-a aprins Crucea Eroilor. A celor care au luptat s-o înfăptuiască.

Dar copiii ei s-au lăsat așteptați și de data asta. Sunt departe de îmbrățișarea pe care le-ar oferi-o. Streșinile continuă să lăcrimeze dureros și monoton.
Nu mai plânge, România mea! România noastră. Bucuria sărbătorii este în inima tuturor copiilor tăi. De pretutindeni.

Și apoi, dacă s-a lăsat seara peste bucuria noastră, undeva departe, pe alte meridiane străbătute de fiii tăi, abia răsare soarele. E dimineața sărbătorii. Cântecul lor abia începe. Și va continua, într-n răsărit perpetuu.

Aceasta îți urăm de ziua ta: un răsărit continuu într-un viitor luminos. Pentru asta se roagă copiii tăi. Dumnezeu să te binecuvânteze!

Simion Felix Marțian
Vulcan, 1 Decembrie 2015