Am ieşit la fotografiat flori de măceş. Pentru că e vremea lor. Pentru că sunt frumoase. Pentru că am un motiv special, chiar dacă ele nu constituie subiectul predilect al fotografilor.
Privesc prin vizorul aparatului la florile roz pline de gingăşie şi mă năpădesc amintirile. O nostalgie dulce- amăruie ca gutuia din fereastra poetului. Florile se acoperă deodată de ceaţă. Nu, nu sunt probleme de focalizare, ci de ochi. Mi s-au umezit.
Îmi şterg ochii cu dosul palmei, pentru că am trecut de mult de vârsta la care credeam că este ruşinos să lăcrimezi, şi focalizez din nou. De data asta se porneşte vântul. Trag câteva cadre, presat de timp, şi plec. Voi reveni, până nu se scutură măceşul de gingăşie.
Mă văd copil, însoţind-o pe mama pe drumul umbros de la marginea satului, care , ieşind din sat, urca printre lanuri spre pădure. Drumul era mărginit de vegetaţia bogată din gardul cimitirului. ,,Haideţi să vă arăt un rug mirositor”, a zis mama. Nu am ştiut până atunci că nu toţi măceşii au miros. Sau, cel puţin, nu la fel de intens.
Mama sorbea florile de măceş, culoare şi miros, cu tot sufletul ei de poetă. De aceea asociez imaginea ei cu florile de măceş. Şi le iubesc. Au trecut ani, de când s-a dus mama. A fost într-un început de primăvară cănd trupul ei firav a rămas acolo, la câţiva paşi de locul unde fusese ,,rugul mirositor”. Şi pe unde apăruseră alţii.
Era întâi martie când s-a dus mama şi în măceşi abia pornise seva, să pleznească în muguri.
Mă-ncearcă regretul că în întâlnirle noastre tot mai rare din ultimii ei ani de viaţă, nu am depănat mai multe amintiri. Cum ar fi despre copilăria cu miros de măceş. Dacă împărtăşesc cu voi aceste amintiri, dragi prieteni, este ca să vă rog, să vă implor: faceţi legături de dragoste între cei iubiţi de voi şi florile lor preferate! Acum, cât se mai poate. Mai târziu legătura se va putea face doar cu nostalgia.
Acum, vă las. Trebuie să mă opresc, căci văd literele în ceaţă şi…parcă plouă pe tastatură. Lăcrimez?
Simion Felix Marţian
Vulcan, 26 mai 2018
La moara lui Felix 