Mă strânge timpul, mi-a rămas prea mic
Căci crește-n mine gândul veșniciei,
Și din clepsidre sparte mă ridic,
Brodând netimp cu firul bucuriei.

Noroiul vremii-mi urcă spre genunchi
Făcându-mi mersul luptă încordată,
Dar îl sfidez, strigându-i din rărunchi:
N-o să-mi ajungi la aripi niciodată!

Pot, ca și Pavel, totul în Cristos,
Și tot prin El mi-e veșnic viitorul,
Și nici măcar vreun gând insidios
Nu-mi va curma spre veșnicie zborul.

Eu fac din ornic doar un ornament
Și numai un decor mi-e calendarul,
Căci am intrat într-un etern prezent
De când în viață mi-a rodit Calvarul.

Mi-e timpul strâmt, dar știu că nu-i al meu
Și-l voi lăsa curând la garderobă,
Ca toți cei ce-L iubesc pe Dumnezeu,
Luând ca strai a veșniciei robă.

Simion Felix Marțian
Vulcan, 11 iulie 2017

Durerea are dinţi, da, are dinţi
Cu muşcătură crudă, otrăvită,
Şi gheare are, gheare lungi, fierbinţi
Şi-o respiraţie de foc, cumplită.

O simt intens cum sfâşie din trup
Şi sufletul mi-l zdrenţuieşte-n gheare,
Când stăvilarul de răbdare-l rup
Puhoaiele cumplite de-ncercare.

Se-nchide orizontul cenuşiu
Până îi simt strânsoarea grea pe tâmple
Şi, de speranţă părăsit, pustiu,
Amarul lumii-ntregi prin pori mă umple.

Tristeţe, apăsare, zvârcoliri,
Dureri atroce îmboldind cu spasme
Se strâng într-un buchet de otrăviri,
Mănunchi sinistru exalând miasme.

Cum am ajuns aici? Ce s-a-ntâmplat?
De ce mi-e deznădejdea pat şi pernă?
O, Doamne!- doar o clipă am uitat
Că izbăvirea mea este eternă,

Dar vin acum cu-al rugăciunii jar,
Căci îndurările-Ţi sunt fără număr,
Ca, reprimit în Sfântul Sanctuar,
Să Te ating cu lacrima pe umăr,

Să-ncep cu ochii umezi a vedea
Cum se topeşte negura şi greul,
Şi-n lacrima primind Lumina Ta
Cum înfloreşte iarăşi curcubeul.

Simion Felix Marțian
Vulcan, 26 iunie 2013

Se tace îndârjit, abrupt, rapace,
Conspirativ se tace-n cârdășie,
Pe un pământ bolnav de limbuție
De Dumnezeu tot mai vârtos…se tace!

Cancanuri colorate viu, vivace,
Absorb atenții măsluind lumină,
Iar viața însăși este clandestină
Când de Cristos și jertfa Lui…se tace!

Se scrie încordat, febril, tenace,
Despre mondenități sau vernisaje,
De flecăreli alimentând miraje,
Dar despre mântuire doar…se tace!

De ton trezite gamele buimace
Se-nflăcărază-n cântece ritmate;
Se cântă despe tot și despre toate
Însă de viața veșnică…se tace!

Iar când lumina-n galerii își face
Noi curcubeie-n pânze pe simeze,
O lume pare să se-nfiripeze
Dar despre scene biblice…se tace!

Vremelnicia s-a ornat, dibace,
Captând atenția sferă cu sferă,
Iar omul prins în cursa-i efemeră
Despre ce-i veșnic și vital…doar tace!

Dar cei ce știu, prin orișice mijloace
Să etaleze lucrurile sacre
Și prin angajament să se consacre:
Vom scrie, vom vorbi, dar…vom și face!

Simion Felix Marțian