Istoria deschide ochi miraţi
Către evenimente-n derulare,
Simţind cum îi fug anii sub picioare
Mai nărăvaşi, mai nealiniaţi,
Şi se întreabă: e sfârşitul, oare?
Ea s-a născut când totul s-a născut,
Fiind fărâmă, doar, din veşnicie
Şi nou născuta, cu uimire vie
Privit-a la al lumii început
Când Dumnezeu a glăsuit: SĂ FIE…!
A scris despre-al creaţiei goblen
Cu irizări divine, ape, ape,
Ce-n cântec mângâiau strune de harpe,
Dar şi de izgonirea din Eden
Când omul a fost amăgit de şarpe.
În bezna ce pe urmă s-a lăsat
Istoria n-a încetat să scrie,
Când se-aprindea din cer câte-o făclie,
Şi-n filele de cronici şi-a notat
Ce Dumnezeu vorbea prin profeţie.
De-aceea când din ceruri a venit,
Pentru salvarea omului, Mesia,
Ea nu s-a îndoit că profeţia
Din cronicile ei s-a împlinit,
Şi cerul şi-a deschis vistieria.
Şi-atuncea când Cristos se ridica
Dintr-un mormânt deschis către lumină,
A înţeles că graţia divină
Asupra omului se revărsa
Pentru iertarea lui de orice vină.
L-a urmărit, apoi, pe om mereu,
Să vadă dacă prinde mâna-ntinsă
Pentru-mpăcare chiar de Dumnezeu,
Dar el Îl refuza, cu râs ateu
Şi inima de patimă încinsă.
Acum la poarta împlinirii bat
Atâtea profeţii, atâtea semne,
Încât pământul e cutremurat
Şi toate ne arată răspicat
Ale Apocalipsului însemne.
De-aceea, printre-atâtea profeţii,
Istoria priveşte cu uimire
Înţelegând că ea se va sfârşi,
Căci în curând nici timp nu va mai fi,
Strivit definitiv de nemurire.
Omul va trece dincolo de ea,
Având fără final biografia,
Dar ea întreabă, în mirarea sa:
-Hei, omule, tu vei continua,
Dar unde-ţi vei petrece veşnicia?
Simion Felix Marţian
La moara lui Felix 