Cu toate glumele care s-au făcut pe seama derapajelor de memorie ale lui Joe Biden, iată că noul președinte al SUA nu a uitat de promisiunile făcute în campania electorală. Așa se face că în PRIMA sa zi de mandat a semnat un ordin executiv împotriva discriminării persoanelor din comunitatea leghebetetc.
Așa s-a rezolvat marea problemă a Americii contemporane: toaletele! Potrivit noului ordin, copiii care, fie confuzați de teoria genului, fie după o porție de iarbă, își uită sexul biologic, să meargă la care toaletă vor. Băieți, aveți liber de la tătuca Biden să intrați în toaletă la fete. Și la dușuri. Iar dacă vă este prea greu să vă antrenați în echipa băieților, puteți juca în echipa fetelor. Pentru că – nu-i așa? – genul este fluid.
Acestea erau angajamentele tovarășului Biden față de amintita colectivitate. Minoritate care se vrea „mai egală” decât toate celelalte segmente ale societății. Au obținut, prin activiști (toxico)energici, drepturi și libertăți. Dar vor mai mult. Vor să impună lumii întregi să cânte în gama lor.
Așa se explică atacul cu bombă de sâmbătă, de la Biserica Baptistă First Works din El Monte, California. Pastorul Bruce Mejia a depus încă de la începutul lunii un raport la poliție privind o amenințare în acest sens. Care s-a materializat acum.
Motivul? Învățătura Bisericii privitoare la căsătoria persoanelor de același sex nu le este favorabilă acestora. Adică este una biblică, așa cum ar trebui să fie în TOATE bisericile creștine. Se aude și la Vatican? De altfel, biserica aceasta era încă din 2019 pe lista neagră a organizației de extremă stângă Southern Poverty Law Center. Așadar, ori le spui ce le place, ori… bomba. Aceasta este noua „democrație”.
În America mijesc zorii noului marxism, iar când se va împleti cu cel european… adio libertate! Cândva fugeam din Est spre libertatea Occidentului. Acum, când și aici democrația apune, mă întreb: încotro? Și cu umor amar îmi răspund: China sau Coreea de Nord.
Ne rămâne, însă, libertatea generată de cunoașterea Adevărului. Adică a lui Cristos. Doamne ajută!
Se sparg dezacorduri lovind în timpane Și sar amorsate scrâșniri violente, Tăcerea sucombă când curg în torente Cuvinte țipate, născând uragane.
Suntem îmbibați de discursuri ardente Când toți ne răstim în ieșiri simultane, Fanfara răsună, dar numai tromboane, Și-i zgomot prea mult și-s gândiri corigente.
Opriți gălăgia, sădind armonie, Și-un susur divin să îmbrace pământul, Născut din izvoare țâșnind în pustie.
Iar oamenii toți, domolindu-și avântul, Să simtă vibrarea adâncă și vie Ce-o poartă-n esență de viață… Cuvântul!
Simion Felix Marțian Neunkirchen, 15 ianuarie 2021
Isus se îndrepta spre Ierusalim prin arșița care pârjolea Galileea. Și Samaria. Era însoțit de ucenici, dar și de mulțimile uimite de lucrările Sale. Sau doar curioase.
Când se apropiau de unul dintre satele înșirate de-a lungul drumului prăfuit, au fost întâmpinați de zece oameni. Un grup pestriț, având în vedere că erau iudei și samariteni. Dacă ar fi purtat aceste etichete , s-ar fi dovedit inconciliabili. Dar ei purtau altă etichetă, care-i apropia: erau leproși.
Aceeași boală, același stigmat, aceeași respingere. Dar și aceeași dorință, exprimată unanim: „Isuse, Învățătorule, ai milă de noi!” (Luca, 17:13) Auziseră de Isus și de minunile Sale. În Nain, nu departe de ei, înviase pe fiul unei văduve.
Salvarea era în fața lor.
Isus a fost mișcat de durerea lor, de dorința lor fierbinte. Și le-a răspuns. Dar, în mod surprinzător, nu a acționat în mod direct ca în alte situații, ci i-a trimis să se înfățișeze preoților, conform regulilor cunoscute. (Levitic, 13:2)
Cu siguranță se așteptau la altceva, dar n-aveau alternativă. S-au supus, plecând acolo unde au fost trimiși. Minunea s-a petrecut pe drum. Rănile au început să dispară și în scurt timp… nici urmă de lepră. Ce trebuie să fi simțit? Pe lângă boala lor incurabilă, o moarte lentă, mai era și respingerea. Neacceptarea în comunitate.
Și, deodată, nimic din toate astea. Oameni noi!
Încotro, de-acum? Spre cetățile în care nu avuseseră intrare, să trăiască o viață care le-a fost refuzată. Se explică euforia lor. Și avântul. Dar, pentru toate astea, nici urmă de recunoștință?
Doar unul, un samaritean, s-a întors să facă ceea ce trebuia făcut. Să-și arate recunoștința, mulțumind. „Dar ceilalți nouă unde sunt?” a întrebat Învățătorul. Și întrebarea Lui a rămas fără răspuns.
Zece oameni au fost vindecați de o boală îngrozitoare. Dar numai unul a fost și mântuit. „Scoală-te și pleacă; credința ta te-a mântuit.”( Luca, 17:19) Și aceasta pentru un „mulțumesc” la vremea potrivită. Căci este scris: „Cine aduce mulțumiri ca jertfă, acela Mă proslăvește, și celui ce veghează asupra căii lui, aceluia îi voi arăta mântuirea lui Dumnezeu.” (Psalmii, 50:23)
Ioan Botezătorul o intrat pe scena istoriei potrivit profeției lui Isaia (40:3), el fiind cel ce „va pregăti calea Domnului”. Și pentru că avea o astfel de misiune, existența lui nu s-a consumat pe nesimțite, între două repere de timp. Nu, ci el a fost omul vremii sale.
Un astfel de om nu trece neobservat. Face valuri. Chiar dacă asta ar putea să-l coste. Și pe Ioan l-a costat. Capul. Destin tragic, dar măreț, al celui despre care Isus spunea că a fost „cel mai mare dintre cei născuți din femei”.
A fost demn și drept, rostind adevărul cu îndrăzneală și vorbindu-le oamenilor despre pocăință. Oamenii, înțelegând mesajul lui, veneau în număr mare la el și, mărturisindu-și păcatele, erau botezați în apele Iordanului.
Surpriza lui Ioan a fost mare când a văzut, printre cei ce veneau să fie botezați, „mulți farisei și saduchei”.(Matei, 3:7) Cunoscându-le viața, Ioan știa că aceștia tratau botezul ca pe un contract de asigurare în ce privește „mânia viitoare”. Dar Ioan nu putea fi păcălit, așa că i-a respins. În termeni militari, ar fi spus „La loc comanda!”.
Și pentru că surprizele continuau, Ioan L-a văzut venind spre el pe Cel despre care spunea că este „Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii”(Ioan, 1:29) A încercat să se eschiveze, considerând, pe bună dreptate, că el ar avea nevoie să-l boteze Isus. Însă Isus l-a liniștit, spunându-i: „să împlinim tot ce trebuie împlinit”.(Matei, 3:15)
Dar cea mai mare surpriză a avut-o Ioan la încheierea actului botezului. Când Isus a ieșit din apă, cerurile s-au deschis și Duhul Sfânt a coborât peste El în chip de porumbel. Și, ca un final apoteotic, din cer s-a auzit un glas care zicea: „Acesta este Fiul Meu preaiubit în care Îmi găsesc plăcerea.”
Prin jertfa ulterioară a Celui botezat de Ioan, avem intrare la Tatăl, iar prin naștere din nou devenim copii ai Lui. Cu siguranță, dorința Sa este să-Și găsească plăcerea în copiii Săi.
Mă opresc din scris, căci mă frământă o întrebare: oare ce-ar spune acum despre mine? Tu nu ești curios, în ceea ce te privește?
La moara lui Felix 