Când Isus a fost întrebat în legătură cu obligativitatea plătirii birului, încercau de fapt să-I întindă o capcană. Birul se plătea asupritorilor, ori poporul întrezărea în El un eliberator. Un răspuns negativ l-ar fi dus la judecata romanilor, ca instigator la răzvrătire, iar unul pozitiv l-ar fi discreditat în fața poporului.

   „Arătați-Mi un ban!”, au fost cuvintele Mântuitorului. Și după ce au stabilit că slovele și efigia de pe monedă sunt ale cezarului, le-a mai zis: „Dați, dar, cezarului ce este al cezarului, și lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu.”(Luca, 20:25)

  Acest răspuns plin de înțelepciune nu doar că a ocolit capcana, dar a tranșat într-o manieră categorică această problemă. Așadar, este cât se poate de limpede: nu amestecăm lucrurile! Ne achităm de obligațiile sociale, oricum s-ar numi aceste biruri, dar dăm lui Dumnezeu ceea ce este numai al Lui.

  Acest edict pare să fi fost acceptat și aplicat de-a lungul vremii. Dar nu și în contemporaneitate. Cezarul actual, un sistem diabolic și încâlcit, vrea mai mult decât birul. Ne vrea pe noi. Vrea timpul nostru, vrea energia noastră, vrea… închinarea noastră!

  O face indirect, insinuându-se prin șiretlicuri, sau direct, încercând să uzurpe locul lui Dumnezeu prin ideologii smintite. Și ceea ce era foarte clar devine confuz. Sau refuz. Refuzul de a-I da lui Dumnezeu ceea ce este al Lui.

 Cu această problemă se confruntă credinciosul de azi. Și în fața cererii pline de lăcomie a „cezarului” contemporan, e nevoie de o atitudine hotărâtă. De ancorare în adevărul Scripturii. Acolo găsim resursa folosită de Isus în fața ispitei: „Este scris!” Și ce e scris știe și „cezarul”.

  Doamne, dă-ne putere și îndrăzneală pentru o atitudine potrivită cu statutul nostru. Acela de copii ai Tăi. Să putem răspunde cererii: Cezare, ajungă-ți birul! Atât e al tău.

Simion Felix Marțian

  Pavel nu era în vacanță în Cipru, nici cu afaceri pe la minele de cupru din insulă. El făcea ceea ce s-a hotărât să facă după întâlnirea cu Isus: vestea Evanghelia. De altfel, nu-și alesese singur nici traseul, nici tovarășul de drum. Aceste detalii au fost stabilite, potrivit relatării lui Luca din Fapte 13, de Duhul Sfânt: „Pe când slujeau Domnului și posteau, Duhul Sfânt a zis: <<Puneți-mi deoparte pe Barnaba și pe Saul, pentru lucrarea la care i-am chemat.>>”(Fapte , 13:2)

  Nu avem amănunte privitoare la rezultatele acestei evanghelizări în „Insula Afroditei”, dar din cele relatate se remarcă două personaje: proconsulul Sergius Paulus și Elima vrăjitorul, un evreu, fiul lui Iosua. Aceștia erau împreună.

  Despre dregător ni se spune că era „un om înțelept”(v 7). Nu ne surprinde, deci, că el „a chemat pe Barnaba și pa Saul și și-a arătat dorința să audă Cuvântul lui Dumnezeu”(v 7), pentru că NICIODATĂ un om înțelept nu a rămas nepăsător față de ceea ce s-a spus sau s-a scris privitor la veșnicie.

  Elima avea, însă, rolul său, fiind în slujba… altcuiva. El a încercat „să abată pe dregător de la credință”(v 8) , împiedicându-l să cunoască adevărul. Intervenția lui Pavel a fost promptă: „Om plin de toată viclenia și de toată răutatea, fiul dracului, vrăjmaș al oricărei neprihăniri, nu mai încetezi tu să strâmbi căile drepte ale Domnului?”(v 10)

  Pedeapsa pentru acești împotrivitori va fi aspră, dar poate fi, ca în cazul lui Elima, imediată. Pentru că mai era nevoie de încă un semn pentru ca Paulus să creadă, acesta a fost pedepsirea vrăjitorului, care a fost lovit „pentru o vreme” cu orbire. „Atunci dregătorul, când a văzut ce se întâmplase, a crezut și a rămas uimit de învățătura Domnului.”(v 12)

  Elima s-a multiplicat  de-a lungul vremii, manifestându-se și astăzi într-o multitudine de contemporani. Cu măști „ideologice” diverse, dar având același scop: împiedicarea vestirii Evangheliei. Și nu este vorba doar de cei care-și apără propriile credințe, departe de Adevăr, ci de toți cei care astăzi se arată deranjați de biserici, de discursuri sau însemne creștine.

 Concluzia este simplă: ca să fii deranjat de lumină, trebuie să fii în slujba… întunericului. Indiferent cum ți-ai numi acțiunile. Sau atitudinea. Doar că atunci când Dumnezeu vrea să-l lumineze pe un Paulus, o face. Chiar dacă pentru asta trebuie să-l lovească pe cel care se împotrivește.

  Căci „Lumina luminează în întuneric, și întunericul n-a biruit-o.” (Ioan, 1:5)

Simion Felix Marțian