Ninge cald, colorat, cu petale de flori, Pe zefiri miresmați unduind melodii, Când copaci de smarald poartă-n ramuri viori Și cu frunzele verzi împletesc broderii.
Curge soare fluid și zvâcnește în maci, Săgetând peste câmp și prin flori irizări, Și, deodată-ndrăzneți, suie-n zbor pitpalaci Ca să pună azur și nezbucium pe zări.
Un portal spre... frumos este ziua de mai, În culori care curg dintr-un vast curcubeu, E o stare de har, de-mplinire, de rai, Un tablou fascinant ce-i semnat... Dumnezeu.
Captivat de ce văd, de ce simt, copleșit, Pregătesc mulțumiri și, umplând călimări, Vreau cu ele să scriu un poem insolit, Scrijelind pe înalt, pe un cer de chemări.
Și aș vrea să îi simt lângă mine când scriu Pe toți cei ce iubesc și frumosul din mai Și pe Cel ce l-a dat, Dumnezeul cel viu, Și își cos cu arnici de iubire pe strai.
Curge-n inimi senin afluind din decor, Și-absorbim liliac, inspirăm caprifoi; Ne-nchinăm mulțumind pentru starea de... zbor, E frumos și, mai mult, Dumnezeu e cu noi!
„…eu una știu: că eram orb, și acum văd.” (Ioan 9:25)
Se născuse orb, iar întunericul din viața lui genera întrebarea: „Cine a păcătuit…?” (Ioan, 9:2) Asupra acestei dileme a adus lumină Învățătorul. Dar nu doar asupra dilemei. A adus lumină și în viața acestui nefericit care-și dusese existența în beznă.
Venirea la lumină a fost o a doua naștere. Nașterea în lumină. Poate credea că toți cei din jur se vor bucura împreună cu el la sărbătoarea vieții lui. Dar n-a fost întâmpinat cu flori, ci cu întrebări. Pentru că Cel care-i alungase întunericul era luat în colimator, fariseii au socotit că e un prilej potrivit să-L prindă. Și proaspătul „luminat” a avut parte de un interogatoriu.
„Cine? Când? Cum? Ai fost, într-adevăr, orb?” El răspundea cu sinceritate, deși căutau să-i întindă capcane. Prin insinuări viclene. Scopul lor era întunecat, pentru că luptau împotriva Luminii.
În fața acestui tir de întrebări, cel interogat răspundea cu adevărul. În măsura în care îl cunoștea.
Dar duelul verbal nu era specialitatea lui. Nu era antrenat pentru asta. Ceilalți erau profesioniști.
Și atunci a recurs la argumentul fără replică: „Dacă este un păcătos, nu știu; eu una știu: că eram orb, și acum văd.”
Un argument solid. Un argument de tezaur, folosit de un om pe care cei din jurul său abia îl mai recunoscuseră după ce a trăit miracolul. În așa măsură îi schimbase înfățișarea lumina primită.
Și-a pierdut acest argument valabilitatea? Nicidecum.
Cei care iubesc întunericul nu se bucură când îți capeți vederea. Când primești lumină. Vei fi întâmpinat cu întrebări biciuitoare. Și capcane. Poți folosi argumentul hotărâtor al orbului. De fapt, al fostului orb. Dar pentru asta trebuie să ai înfățișarea schimbată de lumină. Și să dovedești că, într-adevăr, vezi. Cum? Mergând drept, fără a te poticni.
Ne dor orizonturi strivite de bezne În noaptea adâncă, arzând ca o sete, Ce poartă lințoliul țesut din secrete Din creștet spre umeri, pe brațe, spre glezne.
Făclii tremurânde-n cotloanele sumbre Atrag ca o vrajă dorințe și vise Și flacăra arde, cu zboruri ucise Pictând pe tabloul cunoașterii umbre.
Scântei colorate apar de niciunde Să-ncânte privirea, spre ele s-atragă, Dar nu taie bezna, cortina e-ntreagă Și-n spatele ei drumul vieții se-ascunde.
Doar zorii aduc izbăvire deplină Când tot orizontul se-ncinge-n rubine Și drumul de viață ce duce la Tine Ne-apare, Părinte, scăldat în lumină.
Alungă-ntunericul, Doamne, cu zorii, Să curgă lumina divină pe pleoape Și-n ea să simțim cât ne ești de aproape Pe drumul țesut din lumină, spre glorii!
Învierea se produsese, dar ucenicii erau încă derutați, departe de certitudini. Erau mai degrabă confuzi, îndoielnici, încolțiți de spaime. Teama de iudei și de eventualele lor represalii îi făcea să stea cu ușile încuiate.
Încăperea cu ușile zăvorâte este scena în care își face intrarea, în chip miraculos, Înviatul. Dovedise prin învierea Sa că nu era un învățător, ci Învățătorul. Era Cristosul. Și acum stătea în fața lor, rostind: „Pace vouă!” L-au văzut, L-au auzit și n-au mai avut nicio îndoială. Au înțeles și misiunea care le stătea în față, de continuatori ai lucrării lui Isus.
Toma, însă, lipsise de la această întâlnire. O absență regretabilă, o experiență miraculoasă pierdută, dar cel mai dureros era faptul că relatarea fraților nu reușea să-l convingă. Să-i alunge îndoielile. Ceilalți Îl văzuseră și-L auziseră, dar el voia, pentru a crede, mai mult. Voia să-L și atingă.
Putea Isus să-i refuze acest semn? Putea să-l lase pradă îndoielilor pe acest ucenic care se dovedise loial, temerar și deschis la învățătură? A revenit, așadar, la același loc de întâlnire, când era și Toma cu ucenicii.
L-a convins, prin prezența Sa, și a primit închinarea acestuia: „Domnul meu și Dumnezeul meu!”(Ioan 20:28)
Diavolul cultivă intensiv îndoiala și-i aruncă sămânța peste tot. Atunci când o simțim înfășurându-ne, ne amintim de Toma și de cererea lui. Un semn ne-ar întări în credință -cugetăm- și ne-ar smulge din înlănțuirea incertitudinii. Și s-ar putea ca Dumnezeu să ne răspundă. Dar e la fel de posibil să nu ne răspundă, pentru că aceasta este excepția, nu regula.
Regula este cea formulată de Isus, ca răspuns dat lui Toma: „Ferice de cei ce n-au văzut, și au crezut.” (Ioan 20:29) Și pentru aceasta avem Cuvântul. Și rugăciunea cunoscută: „Ajută necredinței mele!”
Poate că vom avea un drum jalonat cu semne divine, dincolo de binecuvântările de fiecare zi. Dar ceea ce este cert rămâne stâlpul de foc al Cuvântului și „norul mare de martori” cu experiențele lor.
Trebuie să vezi, ca să crezi? Orbul a crezut și-apoi a văzut. De altfel, Isus a spus: „Dacă veicrede, vei vedea slava lui Dumnezeu.”(Ioan 11:40)
La moara lui Felix 