„O, dac-ai fi venit când te-am chemat!” Striga durerea neagră prin toți porii, Cu gheara-nfiptă-n inima surorii Celui învins de boală și... plecat.
Știam că pașii-Ți seamănă minuni, De-aceea Te-am chemat, crezând în Tine, Căci orbii privesc semnele-Ți divine Iar surzii-ascultă alocuțiuni.
Nu ai venit, să spulberi cu un semn Orice lăstar de-ntunecată boală, Ca să-l vedem pe Lazăr cum se scoală Din patul suferinței, drept și demn.
Acum e prea târziu, căci el s-a dus, Plângeau cele două surori cu jale, Și-n drama cu meandre abisale Plângea, simțind cu ele, și Isus.
Dar ce e „prea târziu” la Dumnezeu, La Cel de dincolo de timp sau moarte? Și a urmat: „Dați piatra la o parte!”, Țesând miracolul sub cer iudeu.
S-a-ncins ca focul punctul culminant În clipele care uitau să moară, Când Domnul a rostit: „Vino afară!”, Iar Lazăr pășea-n viață... din neant. * Hrănim în viață ani ce se succed Și-Ți mulțumim, sunt daruri de la Tine, Dar eu păstrez cuvintele divine „Crede și vei vedea.” Căci, Doamne, cred!
Ne dor orizonturi strivite de bezne În noaptea adâncă, arzând ca o sete, Ce poartă lințoliul țesut din secrete Din creștet spre umeri, pe brațe, spre glezne.
Făclii tremurânde-n cotloanele sumbre Atrag ca o vrajă dorințe și vise Și flacăra arde, cu zboruri ucise Pictând pe tabloul cunoașterii umbre.
Scântei colorate apar de niciunde Să-ncânte privirea, spre ele s-atragă, Dar nu taie bezna, cortina e-ntreagă Și-n spatele ei drumul vieții se-ascunde.
Doar zorii aduc izbăvire deplină Când tot orizontul se-ncinge-n rubine Și drumul de viață ce duce la Tine Ne-apare, Părinte, scăldat în lumină.
Alungă-ntunericul, Doamne, cu zorii, Să curgă lumina divină pe pleoape Și-n ea să simțim cât ne ești de aproape Pe drumul țesut din lumină, spre glorii!
