Să fie, oare, vântul de la nord
Sau ceaţa rece vinovată-i, oare,
De-acest tablou funest, în care doare
Nezâmbetul cu frigul în acord?

De chipurile creionate-n gri
Să fie briciul gerului culpabil,
Într-un tablou cu amărui palpabil,
Neîncadrat de rama „a zâmbi”?

Vezi cocârjate umbre cenuşii
Purtând povara grijilor în spate,
Care umblând pe căi întunecate
Îşi lasă zâmbetul la…datorii.

Putem să achităm şi ger şi vânt,
Căci vinovată de această boală
Este dorinţa de agoniseală
Care ne ţintuieşte de pământ.

Şi-acest „mai mult” insiduos şi greu.
Venind cu-a-ngrijorărilor oştire,
Face din bucurii doar amintire
Şi-l lasă la trecut pe Dumnezeu.

Hei, oameni buni din tristul meu tablou,
Care avizi fugiţi după miraje,
La Dumnezeu se pot lăsa bagaje
Şi regăsindu-L să zâmbiţi din nou!

Nu vă mai ancoraţi în în efemer
Gonind, prin zbucium, bucuria-afară;
Lăsaţi la El a grijilor povară
Şi-o să vă bucuraţi şi-aici… şi-n cer!

Simion Felix Marțian

E seară, Doamne, este iarăşi seară,
Tumultul zilei e doar şoaptă iar
Şi-n pacea tainică ce mă-nfăşoară
Simt inima cum în genunchi coboară
Când mi-i zidesc în pietre de altar.

Pun, Doamne, jertfa mea de mulţumire
Pe focul rugăciunilor, nestins,
Ştiind c-aceasta este proslăvire
Iar jertfa mea, fior şi clocotire,
Trece dinspre cuprins spre Necuprins.

De dimineaţă fumega altarul,
Când mă-nchinam cu zorii în priviri,
Şi ziua-ntreagă n-am lăsat ca jarul
Să fie stins, căci mă-nsoţeai cu Harul
Iar eu Îţi răspundeam cu mulţumiri.

M-ai ajutat să ţin pasul cu Tine
În cel mai binecuvântat tandem
Şi mulţumiri se revărsau din mine
Păşind ferice, înotând în bine,
Minusculul alături de Suprem.

E seară, Doamne, jertfa pe altar e
Căci pentru toată ziua-Ţi mulţumesc;
O zi cu Tine-i binecuvântare
Dar simt că mi-a scăpat, şi-Ţi cer iertare,
Am neglijat să-Ţi spun…că Te iubesc!

Îţi spun acum cu toată-nflăcărarea
Când şi pe-altar şi-n inimă am foc:
Da, Te iubesc cu-o dragoste…cât marea
Pentru că-n dragoste mi-e alinarea
Şi-n ea-şi găseşte inima mea loc.

Ciceu Giurgeşti, august 2008