Un nume împletit cu un stigmat
Dăm azi unui erou plin de-ndrăzneală,
Și-l credem sinonim cu... îndoială,
Dar Toma a fost reabilitat.

A vrut mai mult decât o poleială
Pentru adâncul crez în el săpat,
Și înflorea, din semnul arătat,
Credința lui petală cu petală.

Noi, Doamne, nu vedem semne de cui
Din încleștarea clipelor de jale,
Dar ceea ce în suflete ne pui

Din veșnicia ce ne-așteaptă-n cale,
Sunt semnele, și îndoială nu-i,
Nu ale morții, ci-nvierii Tale!

Simion Felix Marțian

Un bocet doar mai am în călimară
Și-n piept un hohot cu ecouri stranii,
Privind, pe dealul semănat cu cranii,
La Veșnicia învățând să moară.

Mă torn cu scăpătatul în jelanii
Și-ncep cuvintele plângând să doară,
Dar simt cum brațul crucii se coboară
Să-mi înflorească prin iertare anii.

Acum, senin, îmi caut noi cuvinte,
În care viu să curgă mângâierea
Prin matca de edenică sorginte.

Și scriu febril, dar ignorând durerea,
Un vers final, cu nobile veșminte:
S-a terminat, urmează... Învierea!

Simion Felix Marțian

Subit a înflorit însuflețirea
Pe drumul cu veșminte de finic,
Iar soarele scria cu borangic
Și fir de frenezie înnoirea.

Uralele-și armonizau rostirea
Și-n inimi noi speranțe dau în spic,
Când blândul măgăruș, atât de mic,
Ducea către cetate... Mântuirea!

Privesc din loja mea bimilenară
Acest tablou cu-al gloatelor puhoi
Și fila ce-a urmat - atât de-amară!-

Notând ca-n cronicile de război:
Isus intra pe-o poartă, ca să moară,
Ieșind însă... pe toate! Pentru noi.

Simion Felix Marțian

Din văzduh lumina, ignorând busole,
În cascade curge la superlativ,
Şi pe-al ierbii verde, amplu portativ
De culoare umple gingaşe corole.

Înflorirea însăşi, act decorativ,
Curcubeie-adună împletind cupole,
Şi din stropi de soare pune-aureole
Peste tot ce-nseamnă viaţă-n... rogvaiv.

Mângâiem culoarea inspirând arome,
Însă floarea este doar un pas spre rod
Pe cărarea vieţii prinsă-n axiome;

Şi cum, Doamne, viaţa, în acelaşi mod,
Mă-nfloreşte-n zile calde, policrome,
Spre rodire fă-mă drum bătut şi pod!

Simion Felix Marţian

Când îmi drapez cu vată epitetul
Și-ncalț cu pâslă fiecare verb,
Pot să mă dărui versului ca șerb,
Căci fierb doar eu, nu fierbe și sonetul.

Nu cântă versul sub condei imberb
Ce nu-i cunoaște focului secretul,
Și doar scâncește jalnic alfabetul
Nealtoit pe un imbold acerb.

Eu vreau să încrustez în bronz de clopot
Tot patosul vibrând în stihul meu,
Și vuiet să devină orice șopot;
 
Cu vatra-ncinsă vreau să scriu mereu
Și verbele dezlănțuite-n tropot,
Cu versul meu slăvind pe Dumnezeu!

Simion Felix Marțian
Vulcan, 14 octombrie 2017

Spre cald hohotește pământul prin miei
Și crângul își murmură dorul în triluri,
Când jadul poienii se-aprinde-n beriluri
Și  mângâie ochii cu vii bănuței.

Cu soare-și scriu cucii veniți din exiluri
Prefața aceleiași vechi epopei,
Iar noaptea își pune-n cerdac brotăcei
Să-i cânte pe strune de-argint vodeviluri.

Respiră miresme prin fiece por
Creația-n care trezirea pulsează,
Făcându-mi și mie un loc în decor.

Și, plin de frumos și de cald ca o oază,
Lumină mai cer: O, Mărit Creator,
Mă umple de Tine și fă-mă… amiază!

Simion Felix Marțian

Plângeau  cu sânge mieii pe altare
Când spuza azimei îi da sărutul,
Şi-n rouă aducea ofrandă lutul
Verdeţuri pentru Paşte, reci, amare.

Aşa găsim în cronici începutul,
Dar Paştele jerfit pentru iertare
Transcende timp şi spaţiu şi uitare,
Căci Mielul jertfei este Absolutul.

El a cuprins cu braţe răstignite
Oceanul de-ntuneric şi durere
Al sufletelor de păcat coclite

Şi, din mormânt păşind în Înviere,
Deschis-a pentru vieţi înveşnicite
Un drum spre slavă, fără bariere.

Simion Felix Marțian

Seninul frunții zămislea rubine
Când spinii, dând sărutul arzător,
Țeseau dureri din patimi care dor
Și-adânc blestem din cugete haine.

Părea că Cerul și-ar fi pus zăvor,
Dospind tăceri de înțelesuri pline,
Dar fruntea-n ghimpi, cu-nseninări divine,
Dădea boboci în roșu iertător.

De fruntea Lui mă leagă azi iubirea
Și-al ei senin divin m-a copleșit,
Că-n ea mi-e zborul și nemărginirea.

Mă-nchin cu mulțumiri, adânc smerit,
Căci azi, înțelegând deplin jertfirea,
Eu, spinul din coroană,-am înflorit!

Simion Felix Marțian

Privesc nisipul devenit fluid
Și boabele de cuarț le simt în oase;
Avid m-agăț de clipele rămase,
Dar rând pe rând corolele-și închid.

Și curg la fel secunde luminoase
Cu cele fumurii, cu chip morbid,
Apoi și calendarele se-nchid,
Căci nu pot fi clepsidrele întoarse.

Dar când vor trece toate la esențe
Și timpul însuși va tăcea uimit,
Uitând să mai marcheze existențe,

În mâna Celui ce-a fost răstignit,
Clepsidra veche, cu-ale ei valențe,
O să devină... semnul „infinit”!

Simion Felix Marțian
Siegen, 15 martie, 2024

Creuzetul minții fumegând se-ncinge
Ca o jertfă sacră în acest demers,
Când adună ziceri de turnat în vers,
Dând poemul care luminând convinge.

Ce e scris cu febră este de neșters
Și ce poartă patos nu se poate stinge;
Când erupe lava și-apoi se prelinge,
Vii reverberații cadențează-n mers.

De aceea, Doamne, umple-mă de Tine,
De iubire sfântă, care-i foc divin,
Ca să-mi fiarbă scrisul izvodind rubine.

Și-ncălzit de focul fâlfâind carmin
Peste versuri care înfloresc senine,
Să pot spune-n stihuri: scriu, iubesc, mă-nchin!

Simion Felix Marțian