Pe-al toamnei portativ cald, arămiu,
Stau note de... ciorchini, îmbietoare,
Dând largi acorduri simfoniei care 
Vibrează viu sub cerul siniliu.

Aceste boabe înmuiate-n soare
Ideii de-a rodi se circuscriu,
Și-n palma anotimpului târziu
Revarsă gust, miresme și culoare.

Vierul vede-n mine o mlădiță
Și-așteaptă ca în viață să rodesc,
Purtând aromă-n fiece bobiță.

Așa că, peste toate, îmi doresc
Să fiu o mladă ce rămâne-n Viță,
Luându-și seva din izvor ceresc!

Simion Felix Marțian

Pe albul filei, adăpat de gând,
Condeiul lasă azuria-i rază
Să curgă vie în cuvânt și-n frază,
Și rouă-n muguri de poeme dând.

Nu este el acel ce sonetează 
Dar își urmează drumul rând cu rând,
Că pare de metafore flămând,
Și plin de importanța lui... vibrează.

Sunt un condei în mâna Ta, Divine,
Când cu iubire Tu prin mine scrii
Poemul sfânt al vieții care vine.

Vreau să Te simt cu mine-n poezii
Ca eu, lăsându-mă purtat de Tine,
Să scriu în inimi dor de veșnicii.

Simion Felix Marțian
Vulcan, 30 octombrie 2026

Cât viața în alb-negru m-a-nhămat

Spre zări de șifonare plumburie,

Mureau și visurile-n colivie,

Purtând balast în zborul ferecat.

.

Dar când lumina dinspre veșnicie

În raze de speranță m-a scăldat,

Am înțeles în visul deșteptat

Că viața poate fi… policromie.

..

Și-n ample irizări de curcubeu

Culorile au năvălit în mine

Când m-a luat de mână Dumnezeu.

.

Acum, sorbind senzația de bine,

Despătur viitor, spre locul meu,

Ducându-mi pașii prin culori divine.

.

Simion Felix Marțian.

Vulcan, 22 octombrie 2026

Sucombă clorofila-n foșnet trist

Și-n frunza toamnei aurul se-aprinde,

Când vântul viu de ramuri o desprinde,

Și cerul o-nfășoară-n ametist.

 

Sub pom, pe glie un covor se-ntinde,

Părând lucrarea unui pastelist,

Iar pomul, obosit echilibrist,

Cu brațe goale de-asfințit se prinde.

 

Pe ram, însă, pe brațul desfrunzit,

Un fruct ce pare infuzat cu soare

Surâde larg, ca visul împlinit.

 

De-aceea-n desfrunzirea care doare,

Cu anii care pâlpâie mocnit,

Vreau, Doamne, rod spre viața viitoare!

 

Simion Felix Marțian

Sunați, vă rog, la unu-unu-doi,

Sau vreun serviciu de dezbuimăcire,

Planeta moare-ncet de neiubire

Și-i trebuie al dragostei altoi.

 

Cuprinsă în imensa afluire

De rece indolență și noroi,

Necesită azi  sentimente noi

Prin perfuzare cu… dumnezeire.

 

Există o rețetă salvatoare

Pe care ne-o oferă Domnezeu:

Pilule de iubire și candoare.

 

Căci în îndemnul ca un panaceu

Stă moartea morții, veșnica salvare:

„Iubiți-vă cum v-am iubit și Eu!”

 

Simion Felix Marțian

Vulcan, 9 octombrie 2026

Pe prunduri, lângă susurul de ape,

Aș vrea topit în rugă să mă scurg,

Când la taifas stau sălcii în amurg

Și Tu ești, Doamne, parcă mai aproape.

 

Pe vârf de munte lângă steiul murg,

Cu zările-atârnându-mi greu de pleoape,

Să simt cum veșnicii vin să m-adape

Când peste cleanț și peste mine curg.

 

Dar Tu ești pretutindeni lângă mine,

Și-n căutări degeaba mă consum,

Căci ușa Ta-i deschisă-oricând, știu bine.

 

De-aceea, pe al îndurării drum,

Doresc, findu-mi tare dor de Tine,

Să stăm de vorbă, Tată,-aici, acum.

 

Simion Felix Marțian

Vulcan, 1 octombrie 2026

 

E tot acolo, atârnat de cer,

Și-i greu de ceață și de nostalgie;

Nu mai e cuib, ci umbră cenușie,

Un ciob ce-adună-n el tristeți, stingher.

 

S-au dus, scriind pe zări cu poezie,

Părinți și pui, spre locuri fără ger,

Sorbiți de… cald, lumină și mister,

Cu spatele întors spre vijelie.

 

În toamna lumii, când clepsidre curg

Spre „undeva”, torcând tristeți, mosorul

Se desfășoară-ntr-un imens amurg.

 

Dar eu în cuibul meu deschid zăvorul

Și-n ruga mea spre Creator mă scurg:

În pragul iernii, dă-mi în aripi zborul!

 

Simion Felix Marțian

În seva vremii bat, dar și în sânge,

Bătrâne orologii a târziu;

Vieții profeții se circumscriu

Și cercul în prezis apus se strânge.

 

O cumpănă, ce pare un pariu

Cu timpul care-n sine se restrânge,

Dă clipelor alt sens, ce se răsfrânge

Tentacular pe tot ce este viu.

 

Final sau început? Nu-i un mister,

Căci e destul de luminos hotarul

Dintre etern și traiul efemer.

 

Crezând, vedem cum se revarsă harul

Și cum ne cheamă către El, din cer,

Cel ce-a urcat cu noi în gând Calvarul.

 

Simion Felix Marțian

Vulcan, 18 septembrie 2026

Sunt gata puii berzelor de zbor

Și fiecare fâlfâit de-aripă

E încă o dezmoștenită clipă

Ce-i lasă inimii în pliuri dor.

 

Prin cuiburi părăsite vântul țipă

Și trage peste geana zării stor;

La ușa toamnei nu mai e zăvor

Și norii de tristețe fac risipă.

 

Dar când miresmele acestei toamne

Printre ușorii ușii năvălesc,

Ca la festinul lor să mă condamne,

 

Mă scutur de tristețe și rostesc:

Cum toate de la Tine-s bune, Doamne,

Pentru intrarea-n toamnă, mulțumesc!

 

Simion Felix Marțian

Vulcan, 28 august 2026

Mă simt stăpân pe lume sus în șa,

Gonind spre țintă pe sub ploi de stele,

Și ies comete albe din caiele

Când piatra-și strigă lung zdrobirea sa.

 

Dar când în drum vin povârnișuri grele

Și-n jur prăpăstii prind a se căsca,

Simt că se stinge și trufia mea

Și scânteierile de foc, rebele.

 

Vreau încă zori cu plete de rubine

În drumul meu pe calul acaju,

De-aceea, Doamne, strig acum spre Tine:

 

În greul care-n cale apăru,

Te rog să vii, să stai în șa, cu mine,

Iar frâul… e mai bine să-l ții Tu!

 

Simion Felix Marțian