Sonet fulgerat

De nicăieri, lumina a irupt
Într-o fărâmă doar de veșnicie,
O clipă, însă în lumina vie,
Lințoliul greu al negurii s-a rupt.

Am strâns lumina-n ochi, cu lăcomie,
Dorind ca din imagini să mă-nfrupt,
Dar fluxul luminos s-a întrerupt
Și-a revenit a beznei tiranie.

Am înțeles, un fulger nu-i de-ajuns
S-alunge noaptea tainică, adâncă,
Țesută cu-ntrebări fără răspuns.

Dar dă-ne, Doamne, hotărâri de stâncă
Să fim lumini în negrul nepătruns,
Să fim făclii cum... nu suntem. Nu încă.

Simion Felix Marțian
Siegen, 5 august 2022

Sonetul dimineţii

S-a-ndepărtat al nopţii negru fald,
Luând cu sine stelele captive,
Şi zorii ciripesc pe portative
Vărsându-şi rubiniul în smarald.

Călcând pe orizonturi relative,
Se-nalţă soarele ca un herald,
Vestind semeţ invazia de cald
În care binele să se cultive.

Zvâcneşte roua într-un ultim spasm,
Stingându-şi cea din urmă nestemată
Dintr-un decor care părea de basm,

Şi-n dimineaţa binecuvântată
Rostesc din suflet, cu entuziasm:
Primeşte-mi închinarea, Sfinte Tată!

Simion Felix Marțian

Sonetul însetării

Te doare amiaza, e albă și-ncinsă
Și calci pe pământul crăpat ca pe jar;
Alergi după umbre, dar ele dispar
În focul de patimi din vatra aprinsă.

Cu buze uscate sorbi foc din pahar
Căci setea, ea însăși, te fierbe nestinsă;
Văzduhul e-n clocot pe zarea întinsă,
Ah, unde e apa? O gură, măcar!

Și vezi cum un deal, purtând crucea pe frunte,
Tresare în verde, zvâcnind într-o oază,
Și-aruncă spre tine a crezului punte.

Se-mbracă-n răcoare cumplita amiază
Și-auzi, susurând ca izvorul din munte:
„Să vină la Mine acel ce-nsetează!”

Simion Felix Marțian

Sonet abrupt

Cu palmele goale de steiuri zdrelite
Te caţări, simţind că şi gându- ţi asudă,
Pe coarda-mpletită din scrâşnet şi ciudă,
S-ajungi pe un vârf de dorinţe-mplinite.

Pe drumul marcat doar de luptă şi trudă,
În lacrimi de genele arse strivite
Se-neacă speranţe, şi mor otrăvite
Iluzii muşcate de patima crudă.

Dar este de- ajuns doar o rază de soare
Să vezi că din ceaţa ce- iată!- s-a dus,
O scară cu trepte de pace apare;

Se vede şi vârful, nu-i mult până sus,
Şi scara te-mbie să urci în splendoare,
Căci capătul scării îl ţine Isus!

Simio Felix Marţian

Sonet apicol

Pe câmp, prin curcubeul răvășit,
Îngemănând mirabile arome
Cu irizări solare, policrome,
Polenul... zboară cu un bâzâit.

Cu sporul împletit în axiome,
Ne dau în faguri aurul topit,
Dar dau prin zbor și startul la rodit
Aceste minunate... agronome.

Sunt, Doamne, zbor peste un câmp imens
Și, luminat, caut în stup repere,
Să simt polenul ca un flux intens.

Apoi, făcând în viață sfânta-Ți vrere,
Să știu că pot să dau rodirii sens
Și-mi curge-n fagurii vorbirii miere.

Simion Felix Marțian
Siegen, 7 iulie 2022

Sonetul lacrimii

Din ce adânc de ocne-ntunecate
Răsari în gene cînd te furişezi,
Şi-mi arzi, când faţa tristă mi-o brăzdezi,
Şi inima cu falduri sfâşiate?

Dar ea mi-a spus: Aceasta-i tot ce vezi?
Nu simţi, plângând, trăiri descătuşate,
Şi-un cer senin zâmbind cu bunătate
Când tu, privind spre el, te-nseninezi?

Aşa mi-a zis, cât mai ardea în pleoape,
Dar s-a uscat, căci bolta surâdea,
Şi Dumnezeu era atât de-aproape!

El simte şi-nţelege cazna mea,
Şi poate, mângâindu-mă, s-o-ngroape;
Uimit, am recitit: „Isus plângea!”

Simion Felix Marţian

Sonet de o clipă

Timpul, ca un fluviu, curge printre maluri
Neoprit de nimeni, neavând răgaz,
Şi pe haina-i rece cu sclipiri turcoaz
Poartă broderie de-nspumate valuri.

Tot ce prinde-nghite: ofuri sau extaz,
Planuri încă-n faşă, roze idealuri,
Albele-nceputuri, negrele finaluri,
Şi-i simţim strivirea grea de pe grumaz.

Nu îi ştim sorgintea, însă ştim prea bine
Că e doar din clipe şi timpul ţesut,
Având fiecare o valoare-n sine,

Şi, evaluându-mi timpul meu trecut,
Pun la loc de cinste, cum i se cuvine,
Clipa-n care, Doamne, eu Te-am cunoscut!

Simion Felix Marţian
Sinaia, 17 mai 2019

Sonet interogativ

Mă-nțeapă-n tâmple gânduri persistente
Cu întrebări din mine către... mine,
Sunt ale mele, însă „ce?” sau „cine?”
Sunt EU, cel ce respiră sentimente.

Și... „cum?”, când temerile stau ciorchine
În fața... încetării iminente,
În mine se dezlănțuie torente
Și-mi curge dor de veșnicie-n vine.

Mă-nghimpă gânduri, dar se fac rotunde
Și mângâioase până-n rădăcină,
Când toate tac și Tatăl îmi răspunde:

Porți chipul Meu, deci poți să dai lumină,
Și dacă-n tine cerul azi pătrunde,
E moștenirea ta, prin har, divină.

Simion Felix Marțian
Siegen, 17 iunie 2022

Sonetul Cincizecimii

Cetatea-n care piatra se-alinia tăcută,
Zidită cu tăcere mușcată de șofar,
Cu zori îmbrățișat-a și Templu și altar,
Și miile de oaspeți din lumea cunoscută.

Tăcea a dimineață și-a temeri ce tresar
Și-odaia-n care Calea era deja văzută
De cei ce-o-mbrățișară cu dragoste crescută,
Când tainice seisme lovit-au în amnar.

Un foc aprins din ceruri, cu ardere divină,
Purtând în flăcări Duhul cu sfântul Său parfum,
Atins-a ucenicii, umplându-i de lumină.

Miracolul umblării conduși pe-al vieții drum
De Duhul din vecie, spre slava ce-o să vină,
Putem, iubind lumina, să îl trăim și-acum!

Simion Felix Marțian

Sonetul uitării

În vatra vieții moțăie tăciunii
Și flăcările-adorm ascunse-n spuză,
Lumina parcă sieși se refuză
Când beznele iau locul pasiunii.

Uitarea ne învăluie confuză
Și-i dăm tribut podoabe strânse-n funii,
Când, pâlpâind pe marginea genunii,
Lințoliul ei îl folosim ca scuză.

Curgând prin ani ne-mpovărăm cu toamne,
Și mult prea des uităm cu nepăsare
De focuri vechi ce pot să ne condamne.

Dar astăzi Te rugăm cu-nflăcărare:
Nu ne lăsa să dăm uitării, Doamne,
Îmbrățișarea Ta mântuitoare!

Simion Felix Marțian
Siegen, 15 februarie 2022