Cu gândul cocoțat a năzuință
Și răsucit pe-al întrebării semn,
Dam pinteni tainelor, semeț și demn,
În vechi retorte distilând știință.

Vream miezul vieții, într-un nimb solemn,
Trofeu sculptat de propria-mi dorință,
Dar am văzut că astea-s cu putință
Doar... sus pe deal, sub crucea grea de lemn.

Mi-e căutarea azi doar amintire,
Căci am găsit, etern și glorios,
Tezaurul ce-l am ca moștenire.

Și-n pace-nfășurat, stau radios
Într-un hamac țesut din mulțumire,
Iar la-ntrebări îmi dă răspuns... Cristos!

Simion Felix Marțian

Pe coarde nevăzute cântă astre
Și note se-mpletesc curgând prin spații,
Dând amplei simfonii adânci vibrații
Cu tonuri vii din galaxii sihastre.

Pământul, în lumina sfintei grații,
Prin păsări cântă-n zările albastre,
Prin vânt, izvor și... inimile noastre,
Unindu-se cu cel din constelații.

Ți-aduce Universul închinare
Cu muzică din slavă înspre slavă,
Iar eu sunt, Doamne, parte din cântare.

Dar vreau să ard pe-a cerului octavă,
La foc de psalmi topit cu-nflăcărare
Și închinarea-n Duh să-mi fie... lavă! 

Simion Felix Marțian

În lumea tainelor de nepătruns
Cu drumurile ei întortocheate,
Umblăm printre capcane camuflate
În căutarea unui sens ascuns.

Ne bântuie mistere încifrate,
Din negura ce-și este îndeajuns,
Și când înmugurește vreun răspuns
Este mușcat de vânturi înghețate.

Dar, Doamne, de ce-s toate în răspăr,
Căci Tu-ai făcut și cerul și pământul?
Și am găsit răspuns în Adevăr.

Înțelegând, mi-a înflorit avântul
Ca sărutarea florilor de măr,
Căci e o cheie pentru toți, Cuvântul!

Simion Felix Marțian

Pe luciul albastru brodat cu lumină
Alunecă barca scriind cu siaj;
Cu pace în suflet și tihnă-n... bagaj,
Sunt una cu ea, într-o curgere lină.

Ne sorb în aval, ca-ntr-un tainic miraj,
Plăcerea plutirii și pacea deplină,
Dar - vai! – se aude cascada haină
Și-aș vrea să mă prind de... un fir de curaj.

Aici sunt, o, Doamne, târât de curent,
Cum tot indecisă mi-a fost viața toată,
Aruncă-mi parâma salvării! Urgent!

E vis? E aievea? O viață salvată
Înseamnă vâslitul pe apă, atent.
A merge „cu valul” e moarte curată.

Simion Felix Marțian

Cetatea-n care piatra se-alinia tăcută, 
Zidită cu tăcere mușcată de șofar,
Cu zori îmbrățișat-a și Templu și altar,
Și miile de oaspeți din lumea cunoscută.

Tăcea a dimineață și-a temeri ce tresar
Și-odaia-n care Calea era deja văzută
De cei ce-o-mbrățișară cu dragoste crescută,
Când tainice seisme lovit-au în amnar.

Un foc aprins din ceruri, cu ardere divină,
Purtând în flăcări Duhul cu sfântul Său parfum,
Atins-a ucenicii, umplându-i de lumină.

Miracolul umblării conduși pe-al vieții drum
De Duhul din vecie, spre slava ce-o să vină,
Putem, iubind lumina, să îl trăim și-acum!

Simion Felix Marțian

De nicăieri, lumina a irupt
Într-o fărâmă doar de veșnicie,
O clipă, însă în lumina vie,
Lințoliul greu al negurii s-a rupt.

Am strâns lumina-n ochi, cu lăcomie,
Dorind ca din imagini să mă-nfrupt,
Dar fluxul luminos s-a întrerupt
Și-a revenit a beznei tiranie.

Am înțeles, un fulger nu-i de-ajuns
S-alunge noaptea tainică, adâncă,
Țesută cu-ntrebări fără răspuns.

Dar dă-ne, Doamne, hotărâri de stâncă
Să fim lumini în negrul nepătruns,
Să fim făclii cum... nu suntem. Nu încă.

Simion Felix Marțian

Vibrând mă mai cutreieră zăpezi
Cu șuier lung de viscole trecute,
Deși, urcând spre boltă în volute,
E anotimpu-nmugurit cu iezi.

Coboară astrul zilei să sărute
Candoarea înflorită din livezi,
Și torc miresme caldele amiezi,
Dar eu mai duc troiene dispărute.

Nu-s plin de primăvară și de cald,
Și starea asta, Doamne, mă frământă,
Căci îmi doresc veșmântul, fald cu fald,

Tivit cu-mbobocire care cântă;
Vreau, deci, ca în iubire să mă scald,
Trăind apoi o primăvară sfântă. 

Simion Felix Marțian

Dorind cunoaștere, încep demersul
Spre a mă defini, pus în lumină,
Și-oglinda vieții-mi dă răspuns, senină:
Ești boț de lut ce s-a deprins cu mersul.

Răspund, zbârlindu-mi coaja mea de tină:
Eu pot oricând străbate universul
Cu sunetul, culoare și cu versul,
Cu scânteierea duhului, divină.

Nu-s țintuit cu rădăcini de glie,
Iar timpului rigid i-am spart zăvorul
Cu aripa muiată-n veșnicie.

În mine Și-a pus chipul Creatorul
Și mi-a lăsat Cuvântul Său făclie!
Oglinda tace. Îmi reflectă zborul.

Simion Felix Marțian

Cu foc și sete mă-ncolțea pustia
Când, ca pe Moise, m-ai chemat din rug;
Mă apăsa arzând imensul crug,
Iar ziua parcă-și amâna chindia.

Puteam încă de-atunci să mă conjug
Cu dragostea Ta mare cât vecia,
Dar mi-am purtat prin veacuri pribegia
Când am ales de ochii Tăi să fug.

În mreaja căutărilor năuce,
Pustia ca un foc m-a mistuit,
Dar a venit a vremilor răscruce

Când m-ai chemat din nou și mi-ai vorbit
De pe un deal, de-acolo de pe cruce,
Și de atunci pustia a-nverzit.

Simion Felix Marțian

Aleargă mieii îmbătați de iarbă,
Scăldați în verde ca-ntr-un heleșteu;
Corolele se prind în curcubeu
Și în bujori dă sângele să fiarbă.

E cerul, de prea mult albastru, greu,
Și ochii zilei caută să-l soarbă,
Până vor curge penele de coarbă
Pe umeri de amurg violaceu.

Rostogolindu-mi primăveri prin vine,
Cu frumusețea la superlativ,
Vreau să mă-nchin cu versul meu, Divine.

Și-n el să încrustez, ca laitmotiv,
Mesajul viu al dragostei de Tine,
În care să-nfloresc... definitiv!

Simion Felix Marțian