Iubesc sonetul, căci iubesc să scriu,
Și iau lumină coaptă din vitralii,
Sculptând în ea miresme cu detalii,
Dorind să-l simt pulsând, să simt că-i viu.

Din arderea cumplitelor travalii
Îl scot, atent la fiecare pliu,
Și vreau cu fir de lavă să-l transcriu,
Cum ard în asfințituri portocalii.

Cu el vreau, Doamne, Ție  să mă-nchin,
Dar simt că totuși ceva îi lipsește,
De-aceea eu cu rugăminte vin:

Să torni acum, când versul se-mplinește,
Pe-acest sonet un strop de har divin
Și-apoi să îl primești, când clocotește!

Simion Felix Marțian

Pe cerul azurat cu Voroneţ
Surâde galben  soarele amiezii,
Privind către convulsia zăpezii
Ce-și rupe chinga-n ultimul dezgheţ.

Pe caldul portativ cântă aezii,
Pictând cu ciripitul îndrăzneţ
Pe horbota de-un verde pădureţ,
Decor tivit pe aura livezii.

În mugurii pleznind a înviere
Un ciclu se reia repetitiv,
Dând timpului şi start şi-aliniere,

Dar noi, având un alt obiectiv,
Îţi cerem, Doamne, azi: prin sfânta-Ţi vrere
Dezgheaţă inimi reci, definitiv!

Simion Felix Marțian

Iar pajiștea-nflorește alb cu miei
Și aur poartă-n ochii umezi iezii
Din despletirea soarelui amiezii,
Când bolta-și toarnă-n lac sineala ei.

Doar dalba amintire a zăpezii
Mai stăruie în flori și-n porumbei,
Căci aerul miroase-a bănuței
Și-apasă cald pe umerii livezii.

Mă umple anotimpul, pliu cu pliu,
Și, când îmi înfloresc și-n suflet merii,
Întreb cu uluire, vrând să știu:

De unde-i frumusețea primăverii?
Și simt răspunsul cum vibrează viu:
Acesta-i anotimpul Învierii!

Simion Felix Marțian

Cu zori de aur sărutând corole
În cântece părând prin pomi fluide,
Cu-apusuri stacojii țesând hlamide
Și nopți punând creației etole,

Vii armonii se împleteau candide
În oameni și-ale lor aureole.
Dar, în Eden, seninele cupole
S-au înnorat de uneltiri perfide.

A fost tragismul ruperii de Tine,
Dar, Doamne, vei reface armonia
Prin împletire de frumos și bine.

De-aceea, când va-ncepe simfonia,
Aș vrea să simt că-s acordat, Divine,
Și am ca partitură... veșnicia!

Simion Felix Marțian

Mă simt stăpân pe lume sus în șa,
Gonind spre țintă pe sub ploi de stele,
Și ies comete albe din caiele
Când piatra-și strigă lung zdrobirea sa.

Dar când în drum vin povârnișuri grele
Și-n jur prăpăstii prind a se căsca,
Simt că se stinge și trufia mea
Și scânteierile de foc, rebele.

Vreau încă zori cu plete de rubine
În drumul meu pe calul acaju,
De-aceea, Doamne, strig acum spre Tine:

În greul care-n cale apăru,
Te rog să vii, să stai în șa cu mine,
Iar frâul... e mai bine să-l ții Tu! 

Simion Felix Marțian
Siegen, 16 februarie 2023

O curgere de alb și de tăcere,
De tihnă, dintr-n fluviu luminos,
Învăluie în straiul vaporos
Și-n pace lumea, fără bariere.

În jur e doar uimire și frumos,
Căci albul cast alungă din unghere
Tot ce-i pătat, cu iz de neplăcere,
Și neaua face totul grandios.

Mirați privim zăpada, albul pur,
Când, Doamne, ramuri albe fac mătănii,
Iar noi ne facem din cârmâz contur.

Dar, prin iertare, anii noștri fă-ni-i
La fel de albi ca tot ce este-n jur,
Trăind plutirea ca un zbor de sănii.

Simion Felix Marțian
Siegen, 2 februarie 2023

Răspântii mi se urcă pe retină
Și drumuri noi sub talpă se aștern;
Mă arde indecizia în stern
Când zarea scapără a ghilotină.

Cum pot în tot hățișul să discern
Și să aleg ieșirea la lumină,
Când de indicatoare se anină
Capcane cu duhoare de infern.

Confuz, cu rătăcirea strânsă-n piept,
Îl chem pe Dumnezeu, spunându-I jalea
Și, aprinzând speranțele, aștept.

Răspunsul e aici: în toată valea,
Cele ce te-amăgesc a merge drept
Sunt numai... drumuri. Doar Isus e Calea!

Simion Felix Marțian
Siegen, 27 ianuarie 2023

Pășesc pe jadul care țese-n iarbă
Covor bătut cu raze din înalt
Și, fascinat de tot ce văd, tresalt
Cu viu entuziasm ce dă să fiarbă.

Târâș, însă, e-n față... celălalt,
E umbra mea ce mă-nsoțește oarbă,
Și parc-aș vrea, cumva, să se resoarbă,
Să văd doar flori sub cerul de cobalt.

Mă-nnegurez deodată, răzvrătit,
Și murmur: Doamne, pentru care vină
Împing de umbră ca un osândit?

Răspunsul n-a întărziat să vină:
De vrei să vezi frumosul neumbrit,
Întoarce-te cu fața spre... Lumină!

Simion Felix Marțian

Se-avântă calendarul de la start,
Clepsidra nărăvaș împinge-n clanță
Și zboară visuri noi de pe balanță
Lăsând doar amintiri pe- un taler spart.

Nechează caii-n tonuri de vacanță
Sub cetini îmbrăcate în brocart,
Și săniile care se împart
Ne duc plutind pe pârtii de speranță.

E frig, e alb, e iz de început
Pe pânza-n care încă se lucrează
Și unde-mi caut loc, un loc plăcut,

De-aceea-L rog pe Cel care pictează:
Stăpâne, prin penelu-Ți absolut
Dă-mi perspectiva care-nseninează!

Simion Felix Marțian

Purtând viscol în păr și-n  glas urlet de lup,
Iarna-și face din ger bici mușcând dureros,
Are gheață-n priviri și, suflând viforos,
Îi lucesc zale reci prinse-n țurțuri pe trup.

A gonit mii de flori, le-a tăiat pân´la os,
Dar acum s-a oprit: ghioceii irup!
Și cu albul pe alb vraja iernii o rup,
Învingând uimitor printr-un pas curajos.

Suntem, Doamne, prea slabi într-un mediu ostil,
Când suntem mângâiați cu privire de brici
Și simțim c-am trăi un continuu exil.

Da, suntem ghiocei, dar ne scapă de frici,
Să privim îndrăzneț spre-al dezghețului tril,
Cât mai stăm să purtăm albul Tău pe aici!

Simion Felix Marțian
Siegen, 5 ianuarie 2023