E tot acolo, atârnat de cer,

Și-i greu de ceață și de nostalgie;

Nu mai e cuib, ci umbră cenușie,

Un ciob ce-adună-n el tristeți, stingher.

 

S-au dus, scriind pe zări cu poezie,

Părinți și pui, spre locuri fără ger,

Sorbiți de… cald, lumină și mister,

Cu spatele întors spre vijelie.

 

În toamna lumii, când clepsidre curg

Spre „undeva”, torcând tristeți, mosorul

Se desfășoară-ntr-un imens amurg.

 

Dar eu în cuibul meu deschid zăvorul

Și-n ruga mea spre Creator mă scurg:

În pragul iernii, dă-mi în aripi zborul!

 

Simion Felix Marțian

În seva vremii bat, dar și în sânge,

Bătrâne orologii a târziu;

Vieții profeții se circumscriu

Și cercul în prezis apus se strânge.

 

O cumpănă, ce pare un pariu

Cu timpul care-n sine se restrânge,

Dă clipelor alt sens, ce se răsfrânge

Tentacular pe tot ce este viu.

 

Final sau început? Nu-i un mister,

Căci e destul de luminos hotarul

Dintre etern și traiul efemer.

 

Crezând, vedem cum se revarsă harul

Și cum ne cheamă către El, din cer,

Cel ce-a urcat cu noi în gând Calvarul.

 

Simion Felix Marțian

Vulcan, 18 septembrie 2026

Sunt gata puii berzelor de zbor

Și fiecare fâlfâit de-aripă

E încă o dezmoștenită clipă

Ce-i lasă inimii în pliuri dor.

 

Prin cuiburi părăsite vântul țipă

Și trage peste geana zării stor;

La ușa toamnei nu mai e zăvor

Și norii de tristețe fac risipă.

 

Dar când miresmele acestei toamne

Printre ușorii ușii năvălesc,

Ca la festinul lor să mă condamne,

 

Mă scutur de tristețe și rostesc:

Cum toate de la Tine-s bune, Doamne,

Pentru intrarea-n toamnă, mulțumesc!

 

Simion Felix Marțian

Vulcan, 28 august 2026

Mă simt stăpân pe lume sus în șa,

Gonind spre țintă pe sub ploi de stele,

Și ies comete albe din caiele

Când piatra-și strigă lung zdrobirea sa.

 

Dar când în drum vin povârnișuri grele

Și-n jur prăpăstii prind a se căsca,

Simt că se stinge și trufia mea

Și scânteierile de foc, rebele.

 

Vreau încă zori cu plete de rubine

În drumul meu pe calul acaju,

De-aceea, Doamne, strig acum spre Tine:

 

În greul care-n cale apăru,

Te rog să vii, să stai în șa, cu mine,

Iar frâul… e mai bine să-l ții Tu!

 

Simion Felix Marțian

În largul vieții, ca în larg de gând,
M-avânt vâslind prin ceața de confuzii,
Și-n barca peticită cu iluzii
Dau aripi viselor ce vin la rând.

Însă curajul meu cere perfuzii
Și eroismul se înmoaie când
Se sparg de el talazuri spumegând,
Iar eu îmi trec în buletin... contuzii.

Se-nalță valurile către cer,
Purtându-mi disperarea-n clipe grele,
Dar aducându-mi un îndemn: să sper!

Am înțeles că pot umbla pe ele
Numai crezând, și-am început să cer:
„Ajută, Doamne, necredinței mele!”

Simion Felix Marțian

Mi-e plină călimara de idei
Vibrând în fiecare picătură,
Cerneala-ar aflui peste bordură
Cu forța de-a crea-n esența ei.

Și am putea, pe-a filei țesătură,
Să facem lumi, cioplindu-le în stei,
Și soarelui să-i punem clopoței, 
Brodând în fantezii fără măsură.

Dar o strunesc și simt că se-nfioară 
Când îi aleg un drum spre infinit,
Iar rugăciunea mea spre ceruri zboară:

Părinte bun, Te rog acum, smerit,
Fă Tu ca eu și-umila-mi călimară
Să curgem într-un psalm fără sfârșit!

Simion Felix Marțian

Când tainele ne-atârnă plumb de pleoape,
Și semne de-ntrebare picotesc
În „dolce far niente” nefiresc,
Tenebrele sunt gata să ne-ngroape.

Cu mersul bâjbâit, copilăresc,
Ne frângem căutările-n hârtoape,
Deși lumina e atât de-aproape
Și-n storuri degetele ei lovesc.

Luând lințoliul beznei în răspăr
Și dându-i amurgirii interzis,
Deschiși vom fi ca florile de măr,

Putând rosti, ca și treziți din vis:
Lumina, Doamne, stă în adevăr,
Iar adevărul Tu ești, cum e scris!

Simion Felix Marțian

Iubesc sonetul, căci iubesc să scriu,
Și iau lumină coaptă din vitralii,
Sculptând în ea miresme cu detalii,
Dorind să-l simt pulsând, să simt că-i viu.

Din arderea cumplitelor travalii
Îl scot, atent la fiecare pliu,
Și vreau cu fir de lavă să-l transcriu,
Cum ard în asfințituri portocalii.

Cu el vreau, Doamne, Ție  să mă-nchin,
Dar simt că totuși ceva îi lipsește,
De-aceea eu cu rugăminte vin:

Să torni acum, când versul se-mplinește,
Pe-acest sonet un strop de har divin
Și-apoi să îl primești, când clocotește!

Simion Felix Marțian

Din lacul decorat cu ceruleu,
Un zâmbet alb deschide vadul zării
Cu farmecul cât porțile mirării,
E nufărul, al apelor trofeu.

Când lacu-i trist, sub norii disperării
Și sălciile plâng instananeu,
Doar nufărul, cu zâmbet alb mereu,
Păstrează viu decorul încântării.

Se-nșiră zile-n viața ca un lac,
În binecunoscuta alternanță
Cu timpul agreabil sau... posac.

Eu, Doamne, aș dori să dau speranță,
Ajută-mi, deci, în nufăr să mă-mbrac,
Iar Tu să-mi dai a dragostei nuanță.

Simion Felix Marțian
Neptun, 17 iulie 2026

Când dor în piept catarge din multele periple
Şi ancorele grele atârnă de destin,
Când viaţa-ţi sângerează de eşuări multiple
Şi îţi rânjeşte tragic cu colţi ca de rechin,

Când ceaţa te-nfăşoară, alunecând cu bezne,
Şi lupta cu talazul e, totuşi, în zadar,
Când eşti târât de valuri ce-ţi toarnă plumb în glezne,
Ai vrea cu disperare să vezi… să vezi un far!

Ai vrea să ştii că ţărmul e undeva aproape,
Că lupta cu furtuna curând se va sfârşi,
Ai vrea să simţi cum cerul te mângâie pe pleoape
Şi-odată cu cocoşii cânţi zorilor de zi.

Ai vrea să simţi sub talpă şi-n palmă siguranţă
Şi să-mpleteşti parâme din certitudini noi,
Şă ştii că tihna are în tine rezonanţă,
Uitând pentru vecie de-al dramelor puhoi.

E- un singur ţărm de pace, de-aici până-n vecie,
Doar un liman de tihnă de-a pururi luminos,
E ţărmul de iubire, de har şi apă vie,
Limanul mântuirii este Isus Cristos!

Simion Felix Marţian