Sonet vulturesc   

Sfidând din slavă creste vineții,
Cu norii rămânându-i la picioare,
El soarbe înălțimi amețitoare
Și munții par sub el și ei câmpii.

Privesc la vultur și adânc mă doare
Vederea-ncolăcitelor frânghii
De temeri nefirești, de erezii,
Ce-mpiedică azi spiritul să zboare.

Noi nu suntem creați să ne târâm,
Ci să-ndrăznim, așa spune Cuvântul,
Pășind pe nori, nu doar pe caldarâm.

Dă-ne-ndrăzneala, Doamne, și avântul
Ca, pentru cer, să câștigăm zburând
Prin Duhul Tău, oameni pe-ntreg pământul!

Simion Felix Marțian

Sonetul Stâncii

Se-aprinde văpaia în noaptea de smoală
Când fulgerul mușcă din beznă cu sete,
Iar marea, mugind într-un cor de trompete,
Azvârle cu valuri, mușcând din zăbală.

Vuiește adâncul din hăuri secrete
Cu spaime ce fac încleștarea brutală,
Și-n miezul furtunii ce naște-ndoială
Rămâne doar Stânca, cu forme concrete.

Când zorii tivesc orizontu-n rubine,
Deși vijelia mai dăinuie încă,
Smulgându-mă fricii  ce stăruie-n mine,

Din suflet înalț rugăciunea adâncă:
Vreau, Doamne, să stau zi de zi lângă Tine,
Simțind siguranța trăirii pe Stâncă!

Simion Felix Marțian

Sonetul ceții

Dușman lăptos, insinuat perfid,
Se-așterne ceața, alăptând confuzii,
Și-n zvon zvâcnind sonor se nasc iluzii
Iar ochi privind cunoașterea se-nchid.

Adoarme-adânc lumina, în perfuzii,
Și pare și-adevărul invalid
Când hărți ducând spre el înghit avid
Minciuni plutind pe marea de aluzii.

Avem un singur țel și-un singur drum
Ducând spre viața dincolo de viață,
Dar par adesea-nvăluite-n fum.

De-aceea, Doamne, Te rugăm ne-nvață,
Lăsând lumina Ta, aici, acum,
Să navigăm biruitori și-n ceață!

Simion Felix Marțian

Sonet cu arbore etern

Adun inel după inel sub coajă,
Și-acum, când pun în frunze ruginiu,
În ramuri simt că s-a făcut târziu,
Cu gongul sunând fiecare strajă.

Cad frunze-ncet, dar nu mă simt pustiu,
Ci-n jur e mai curând un fel de vrajă,
Cu crengile care extaz degajă
Și seva care-n trunchi pulsează viu.

Căci am înfipte rădăcini spre ape
Ce curg de la izvorul din Calvar,
Iar Cel crucificat e-aici, aproape.

Trecând cu El al timpului hotar,
Clepsidra lumii nu mă mai încape
Și muguri noi și... veșnici îmi apar.

Simion Felix Marțian
Siegen, 4 noiembrie 2022

Sonetul clipei

Prăvălite din timp, cad secundele-n drum
Ca să treacă prin noi dureros uneori,
Alteori strălucind ca petale de flori
Și-aducând în pridvorul trăirii parfum.

Se-mpletesc măiestrit dându-i vieții culori,
Cu ecouri prelungi oferindu-i volum,
Însă toate rămân doar un cântec postum
Când prin gâtul clepsidrei tu însuți cobori.

Dar aceste tăceri care tragic se-aștern,
Când cortinele cad fâlfâind dureros,
Sunt doar porți ce deschid universul etern.

Și acolo poți fi pentru veci luminos,
Dacă-n clipele care în viață se cern
Strălucește cea-n care-ai spus „Da” lui Cristos!

Simion Felix Marțian

Sonet desfrunzit

Sucombă clorofila-n foșnet trist
Și-n frunza toamnei aurul se-aprinde,
Când vântul viu de ramuri o desprinde,
Și cerul o-nfășoară-n ametist.

Sub pom, pe glie un covor se-ntinde,
Părând lucrarea unui pastelist,
Iar pomul, obosit echilibrist,
Cu brațe goale de-asfințit se prinde.

Pe ram, însă, pe brațul desfrunzit,
Un fruct ce pare infuzat cu soare
Surâde larg, ca visul împlinit.

De-aceea-n desfrunzirea care doare,
În anii care pâlpâie mocnit,
Vreau, Doamne, rod spre viața viitoare!

Simion Felix Marțian

Sonetul ulciorului

Un strop de apă-n boțul de pământ
E primul pas spre noua-nfățișare,
Apoi, primind a roții-mbrățișare,
Porni-va către ținta lui cu-avânt.

Sub mâini măiestre înălțat spre soare,
Cu grația din noul lui veșmânt,
Ulciorul ars și răcorit de vânt
Va duce către cei setoși... izvoare.

Dacă sunt, Doamne, greu de prelucrat,
Mai udă-mă, Te rog, cu sentimente,
Și fă-mă moale pentru frământat.

Purtând apoi divinele-Ți amprente,
Să simt nevoia celui însetat
Și din Cuvântul Tău să duc... torente.

Simion Felix Marțian
Siegen, 14 octombrie 2022

Sonetul amintirii… viitoare

Tresare alb aducerea aminte
Când, sub pavilion argonaut,
Pășim iscoditori înspre trecut,
Privind pe scocul vieții spre sorginte.

De-acolo curge „azi”-ul cunoscut,
Țesut din fapte, stări și simțăminte,
Spre încă tainice deznodăminte,
Spre cataracta în... necunoscut.

Și când dilema își ațâță jarul
Dând vâlvătăi pe-al dubiilor foc,
Cuvântul veșnic își aprine farul.

Acum se vede, fără echivoc,
Că Cel ce-a dus o cruce cât Calvarul
E-acolo sus, ne pregătește loc.

Simion Felix Marțian
Siegen, 7 octombrie 2022

Sonetul singurului dor

Poetul mai avea un singur dor,
Eu am mai multe, unele sunt coapte,
Altele-s muguri, sau au dat în lapte,
Dar, totuși, doar de unul mă-nfior.

Mi-e dor, așa, de-o veșnică nenoapte,
Și-n brâul zilei, furca cu fuior,
Din care să se toarcă-ncetișor
Pe fusul vieții pace-n vorbe, fapte...

E dor nebun, dar nu e nebunesc,
Căci nu-i pe-altar de răvășiri buimace
Ci-i întețit de florile ce cresc.

Și dorul vreau să-l împletesc tenace
Cu rugi spre Cel ce are ce-mi doresc:
Iehova Shalom, Dumnezeu e pace!

Simion Felix Marțian
Siegen, 29 septembrie 2022

Sonetul abundenței

Istoria zvâcnit-a într-un spasm
Când timpul, ignorând orice frecvență,
Făcea cu veșnicia confluență
Pe-acest pământ în stare de marasm.

Venea Păstorul, ce cu-a Lui prezență,
(Tablou idilic ce părea de basm),
Da turmei hrană și... entuziasm,
Și-o viață nouă, trai din abundență!

Putem trăi azi viața din belșug,
Hrăniți din cer la masa bucuriei,
Rupând al patimilor aspru jug.

Și în curând, desprinși din gheara gliei,
Vedea-vom timpul spart de tăvălug
La poarta dinspre noi a veșniciei!	

Simion Felix Marțian