Mi-e plină călimara de idei
Vibrând în fiecare picătură,
Cerneala-ar aflui peste bordură
Cu forța de-a crea-n esența ei.

Și am putea, pe-a filei țesătură,
Să facem lumi, cioplindu-le în stei,
Și soarelui să-i punem clopoței, 
Brodând în fantezii fără măsură.

Dar o strunesc și simt că se-nfioară 
Când îi aleg un drum spre infinit,
Iar rugăciunea mea spre ceruri zboară:

Părinte bun, Te rog acum, smerit,
Fă Tu ca eu și-umila-mi călimară
Să curgem într-un psalm fără sfârșit!

Simion Felix Marțian

Când tainele ne-atârnă plumb de pleoape,
Și semne de-ntrebare picotesc
În „dolce far niente” nefiresc,
Tenebrele sunt gata să ne-ngroape.

Cu mersul bâjbâit, copilăresc,
Ne frângem căutările-n hârtoape,
Deși lumina e atât de-aproape
Și-n storuri degetele ei lovesc.

Luând lințoliul beznei în răspăr
Și dându-i amurgirii interzis,
Deschiși vom fi ca florile de măr,

Putând rosti, ca și treziți din vis:
Lumina, Doamne, stă în adevăr,
Iar adevărul Tu ești, cum e scris!

Simion Felix Marțian

Iubesc sonetul, căci iubesc să scriu,
Și iau lumină coaptă din vitralii,
Sculptând în ea miresme cu detalii,
Dorind să-l simt pulsând, să simt că-i viu.

Din arderea cumplitelor travalii
Îl scot, atent la fiecare pliu,
Și vreau cu fir de lavă să-l transcriu,
Cum ard în asfințituri portocalii.

Cu el vreau, Doamne, Ție  să mă-nchin,
Dar simt că totuși ceva îi lipsește,
De-aceea eu cu rugăminte vin:

Să torni acum, când versul se-mplinește,
Pe-acest sonet un strop de har divin
Și-apoi să îl primești, când clocotește!

Simion Felix Marțian

Din lacul decorat cu ceruleu,
Un zâmbet alb deschide vadul zării
Cu farmecul cât porțile mirării,
E nufărul, al apelor trofeu.

Când lacu-i trist, sub norii disperării
Și sălciile plâng instananeu,
Doar nufărul, cu zâmbet alb mereu,
Păstrează viu decorul încântării.

Se-nșiră zile-n viața ca un lac,
În binecunoscuta alternanță
Cu timpul agreabil sau... posac.

Eu, Doamne, aș dori să dau speranță,
Ajută-mi, deci, în nufăr să mă-mbrac,
Iar Tu să-mi dai a dragostei nuanță.

Simion Felix Marțian
Neptun, 17 iulie 2026

Când dor în piept catarge din multele periple
Şi ancorele grele atârnă de destin,
Când viaţa-ţi sângerează de eşuări multiple
Şi îţi rânjeşte tragic cu colţi ca de rechin,

Când ceaţa te-nfăşoară, alunecând cu bezne,
Şi lupta cu talazul e, totuşi, în zadar,
Când eşti târât de valuri ce-ţi toarnă plumb în glezne,
Ai vrea cu disperare să vezi… să vezi un far!

Ai vrea să ştii că ţărmul e undeva aproape,
Că lupta cu furtuna curând se va sfârşi,
Ai vrea să simţi cum cerul te mângâie pe pleoape
Şi-odată cu cocoşii cânţi zorilor de zi.

Ai vrea să simţi sub talpă şi-n palmă siguranţă
Şi să-mpleteşti parâme din certitudini noi,
Şă ştii că tihna are în tine rezonanţă,
Uitând pentru vecie de-al dramelor puhoi.

E- un singur ţărm de pace, de-aici până-n vecie,
Doar un liman de tihnă de-a pururi luminos,
E ţărmul de iubire, de har şi apă vie,
Limanul mântuirii este Isus Cristos!

Simion Felix Marţian

Lumina a crescut, parcă dospită,
Palpabilă prin falduri de brocard,
Şi din zenit, pe zarea fără gard
Apasă greu cu forma-i împlinită.

Amiaza de lumină fără fard
E ca o umplere nestăvilită;
O simt şi-n jur şi-n mine cum palpită,
Şi sâmburii lumunii-n mine ard.

Sunt plin de cald, de viu, de transparenţă
Şi parcă-n mine înfloresc livezi,
Dar nu-i deajuns, şi vin cu reverenţă

La Tine, Doamne, să mă recreezi:
O, umple-mă de sfânta Ta prezenţă,
Ca de lumina albelor amiezi!

Simion Felix Marțian

Simt stingere în vers și caut sens,
Strivit de moleșeala nefirească,
Dar Tu-mi dai, Doamne, și amnar și iască,
Și focul îmi revine iar, intens.

Tu nu lași arderea să amurgească,
Iar eu, cu poezia în consens,
Mă torn pe fruntea rugului imens,
Și flacăra începe să vorbească.

Vreau, Doamne, foc în tot ce spun și scriu,
Topit eu însumi spre desferecare
Când jarului încins mă circumscriu.

Și-n vatra-ncinsă ca o sărbătoare
Să răscolesc în miezu-i porfiriu
Și cu văpăi să-Ți scriu spre închinare.

Simion Felix Marțian
Vulcan, 2 iulie 2026

Cu gândul cocoțat a năzuință
Și răsucit pe-al întrebării semn,
Dam pinteni tainelor, semeț și demn,
În vechi retorte distilând știință.

Vream miezul vieții, într-un nimb solemn,
Trofeu sculptat de propria-mi dorință,
Dar am văzut că astea-s cu putință
Doar... sus pe deal, sub crucea grea de lemn.

Mi-e căutarea azi doar amintire,
Căci am găsit, etern și glorios,
Tezaurul ce-l am ca moștenire.

Și-n pace-nfășurat, stau radios
Într-un hamac țesut din mulțumire,
Iar la-ntrebări îmi dă răspuns... Cristos!

Simion Felix Marțian

Pe coarde nevăzute cântă astre
Și note se-mpletesc curgând prin spații,
Dând amplei simfonii adânci vibrații
Cu tonuri vii din galaxii sihastre.

Pământul, în lumina sfintei grații,
Prin păsări cântă-n zările albastre,
Prin vânt, izvor și... inimile noastre,
Unindu-se cu cel din constelații.

Ți-aduce Universul închinare
Cu muzică din slavă înspre slavă,
Iar eu sunt, Doamne, parte din cântare.

Dar vreau să ard pe-a cerului octavă,
La foc de psalmi topit cu-nflăcărare
Și închinarea-n Duh să-mi fie... lavă! 

Simion Felix Marțian

În lumea tainelor de nepătruns
Cu drumurile ei întortocheate,
Umblăm printre capcane camuflate
În căutarea unui sens ascuns.

Ne bântuie mistere încifrate,
Din negura ce-și este îndeajuns,
Și când înmugurește vreun răspuns
Este mușcat de vânturi înghețate.

Dar, Doamne, de ce-s toate în răspăr,
Căci Tu-ai făcut și cerul și pământul?
Și am găsit răspuns în Adevăr.

Înțelegând, mi-a înflorit avântul
Ca sărutarea florilor de măr,
Căci e o cheie pentru toți, Cuvântul!

Simion Felix Marțian