Ne-ai însorit viaţa cu copii
Şi pentru ei Îţi mulţumim, Părinte,
Pentru aceste bibelouri vii,
Gingaşi, năstruşnici, mofturoşi, zglobii,
Crescuţi cu dragoste şi…”stai cuminte!”

Vrem să le facem şi azi bucurii
Dar ştim că-n mâna Ta sunt, Doamne, toate
De-aceea Te rugăm să intervii
Şi să adaugi printre jucării
Înţelepciune, zel şi sănătate.

Ne bucurăm de ei, cu ei, prin ei
Şi ştim că sunt o binecuvântare,
Dar Te rugăm în mâna Ta să-i iei
Şi-n turma Ta să fie mieluşei
Urmându-Te, alături de mioare.

Vedem cum râde ceru-n ochii lor
Din suflet alb de nevinovăţie,
Dar vrem să fie-aşa şi-n viitor
Şi-având sfinţenia ca strai de zbor
Să ne-ntâlnim cu ei în veşnicie,

Căci din ce-ai dat şi încă ne vei da
Ca binecuvântări, ca daruri sfinte,
Tot ce-om putea de pe pământ lua
Când înspre veşnicie vom zbura
Vor fi copiii noştri dragi, Părinte.

De-aceea azi, o, Tată-ndurător,
La tronul Tău primeşte-ne solia
Prin care Te rugăm stăruitor:
Sfinţeşte-această zi în viaţa lor,
O zi ce ţine cât copilăria!

Simion Felix Marțian

Din ceaţa vremii vin imagini vii
Şi ochii, copleşiţi, îmi rourează
Când viaţa se reface din fâşii
Şi-n mine râd şi plâng fotografii,
Dintr-un trecut care mă invadează.

Vin rând pe rând şi-şi caută, cuminţi,
Un loc în ochi, în inimă,în minte,
Şi toate-acestea îmi devin fierbinţi
Când îi revăd în ele pe părinţi
Ieşind cu paşi de dragoste-nainte.

Cu ei păşeşte un întreg trecut,
Şi nu sunt doar imagini policrome,
Ci glasul tatii, binecunoscut,
Şi-n mâna mamei-Doamne, ce plăcut!-
Flori de măceş împrăştie arome.

Mi-au copleşit ungher după ungher
Din inima cu uşile deschise,
Şi-un dor de ei, de infinit, de cer
Mă cheamă spre o lume de mister,
Spre ţărmuri mie încă interzise.

Tu ai crestat răbojul vieţii lor
Când, Doamne,-ai hotârât să-i chemi la Tine,
Noi rămânând cu răscoliri ce dor
Şi-atât aş vrea, ah!-cât aş vrea să zbor
Spre ei şi să le spun că suntem bine,

Că viaţa lor trăită-n rugăciuni
Ne-a fost nouă, copiilor, lumină,
Că Tu i-ai ascultat şi ne îndrumi
Fiindu-ne alături în furtuni,
Şi că de Tine viaţa ne e plină.

Dar, deocamdată, acest zbor e-un vis,
Un germen doar, în plăsmuirea minţii,
Însă noi credem, Doamne, ce e scris,
Că Tu ne pregăteşti , în Paradis,
Un loc unde … vom revedea părinţii.

Simion Felix Marțian

Pictează Cineva cu liliac,
Pe verde dând sclipiri violacee,
Şi cu narcise, şi cu flori de mac
De parcă-n apa verde-a unui lac
S-au spart în cioburi mii de curcubeie.

Însă minunile numite flori,
Purtând în ele câte-un strop de soare,
Nu-ncântă lumea numai prin culori
Căci în potirul sărutat de zori
Mai poartă şi miresme-mbătătoare.

Splendorile nu se opresc aici
Căci mâna ce pictează asfinţituri,
Stropind şi serile cu licurici,
Mai dirijează coruri mari şi mici
De greieri, zumzete şi ciripituri.

Aş vrea să sorb tot verdele din jur
Şi cu petele să-mi îmbăt privirea,
Iar ciripitului un tril să-i fur,
Să mă înalţ cu el către azur,
Purtând în gând şi-n suflet nemurirea.

Pământu-ntreg este un şevalet
Unde picteaz-o nevăzută mână,
Iar Cel ce poartă pensula discret
Şi dirijează corul în concert
E Cel ce-a făcut …omul din ţărână.

De-aceea nu mă mir, ci plin de-avânt
Mă-ntorc spre Tatăl meu zicând: Divine,
Dacă-i atâta colorit şi cânt
Şi-atâta frumuseţe pe pământ,
Cum va fi-n Cer, acolo sus, la Tine?

Simion Felix Marțian

Venind din moarte viu, biruitor,
În trup de slavă ca o haină nouă,
Păşeai spre-ai Tăi, Isuse, dor spre dor,
Trecând prin zid, prin uşa cu zăvor,
Să-i binecuvântezi cu…”Pace vouă!”

Uimiţi, ei încă mai credeau că-i vis
Dar semnele din palmă, mărturie,
Au şters al îndoielilor înscris
Cu-al bucuriei foc de nedescris
Dar…Toma nu era la părtăşie.

Când s-a întors, încă se îndoia
Căci numai el, din toţi, nu Te văzuse;
Ar fi crezut şi parcă nu putea,
Voia să-şi pună palma-n palma Ta
Să simtă semnul cuielor, Isuse.

Tu nu Te-ai supărat, căci l-ai iubit
Şi pentru el ai mai venit o dată
Spunându-i blând,cu glas abia şoptit:
„Priveşte, Toma, unde-am fost lovit,
Semne de cuie şi de lance, iată!”

De data asta nu i-a mai fost greu
Căci ochii lui uimiţi puteau să vadă
Şi a rostit cu glas crescând mereu:
„O, Domnul meu şi Dumnezeul meu!”
Şi îi era aşa uşor să creadă.

Toma a vrut să vadă şi-a crezut
Dar, Doamne, Tu m-ai fericit pe mine
Privind spre viitor dinspre trecut,
Căci semnul cuielor nu l-am văzut
Şi totuşi Te iubesc şi cred în Tine.

Prin har, Te văd în alte semne-acum
Şi nu în urma cuielor, ca Toma;
Te văd în al Creaţiei album,
În urmele ce mi le laşi pe drum,
Şi-n Duhul Sfânt Îţi simt din plin aroma.

Simion Felix Marțian

Abia dacă ghiceai umbrele serii
Când, spre Emaus, cei doi ucenici
Mergeau purtând prăpastia durerii
Căci, îndoiţi de vestea învierii,
În tragic se-adânceau, mai mici, mai mici…

Păşeau prin colbul drumului de ţară
Cu suflet răvăşit, nemângâiat,
Când paşilor alţi paşi se-alăturară
Şi un drumeţ le zise… ca-ntr-o doară:
„Ce discutaţi aşa de-nflăcărat?”

„Tu chiar nu ştii? Dar toată lumea ştie,
Căci tot oraşul a fost zguduit
De nemaipomenita tragedie:
Isus din Nazaret, speranţa vie
A libertăţii noastre, a murit.

L-au judecat şi L-au trimis la moarte
Deşi era profet, om ne-ntinat,
Şi-acum, un zvon venit dinspre cetate
Crează iarăşi ambiguitate,
Spunând că Domnul ar fi înviat.”

Când au tăcut, înfăşuraţi în seară,
Străinul a-nceput a tâlcui
Din profeţiile de-odinioară:
„Voi nu ştiaţi că trebuia să moară
Şi să-nvieze-apoi, a treia zi?”

Se derulau prin faţa lor cuvinte
Şi parcă totul devenea mai clar,
Căci în lumina scrierilor sfinte
Un gând le încolţea atunci în minte:
E viu Cel ce-a murit sus la Calvar.

Cu pâlpâiri venind tot mai aproape
Emausul se-ntrezărea pe drum
Ţesut parcă din umbre şi din şoapte.
„Drumeţule, afară-i deja noapte,
Rămâi la noi, căci e târziu acum.”

În odăiţa lor de pace plină
Aveau la masă un necunoscut,
Dar pâinea frântă le-a adus lumină,
Recunoscând prezenţa Lui divină:
„Este Isus!” Dar El a dispărut.

Rememorând tot drumul, cu uimire,
Emoţia de-atunci se lămurea,
Vibrând încă, în voce şi-n privire:
„Nu ne ardea în piept a Lui vorbire
Când El Scripturile ne deschidea?”

Ce bucurie! Câtă siguranţă
Şi-avânt se împleteau în mod sublim
În inimile pline de speranţă,
Şi-au hotărât, cu multă cutezanţă:
„Să ducem vestea la Ierusalim!”
***
Avem câte-un Emaus fiecare,
Mergând pe drum cu-al îndoielii chin
Când parcă şi speranţa-n suflet moare,
Dar, Doamne, prin prezenţa-Ţi salvatoare
Tu ne ridici şi ne-ntăreşti. Amin.

Simion Felix Marțian