Lipsită mi-ar fi de ecou vorbirea Chiar îngerească limba dac-ar fi, Aramă etalându-şi zăngănirea, Dacă nu-mi acordez, iubind, trăirea Şi nu-l conjug, trăind, pe „a iubi”.
Dacă tot ghemul tainelor profunde Cu iscusinţa mea l-aş dezlega În creuzetul cu idei fecunde, Aş fi nimic, mergând către niciunde Dacă-n iubire nu m-aş îmbrăca.
Credinţa toată dacă mi-ar fi dată Şi-n mine-ar locui puterea ei Încât să pot redesena o hartă Cu munţi ascultători, de rocă spartă, Fără iubire n-aş avea temei.
De-aş fi colos de generozitate Cu mâini de aur care dăruiesc, N-aş fi mai mult decât o nulitate, Lipsit de sens şi de coordonate De n-aş avea-n vocabular „iubesc”.
Să fiu „nimic”? Să fiu fară valoare? Nu, eu am fost creat spre-a moşteni Dumnezeiasca cerului splendoare De-aceea caut cu înflăcărare Să-mi însuşesc iubirea zi de zi.
Şi prind contur din forme recreate, Din focul ce se-aprinde-n duhul meu Arzând a neiubirii răutate; Iubind, exist, deci am identitate Căci dragostea-i din cer, din Dumnezeu.
Se sparg dezacorduri lovind în timpane Și sar amorsate scrâșniri violente, Tăcerea sucombă când curg în torente Cuvinte țipate, născând uragane.
Suntem îmbibați de discursuri ardente Când toți ne răstim în ieșiri simultane, Fanfara răsună, dar numai tromboane, Și-i zgomot prea mult, și-s gândiri corigente.
Opriți gălăgia, sădind armonie, Și-un susur divin să îmbrace pământul, Născut din izvoare țâșnind în pustie.
Iar oamenii toți, domolindu-și avântul, Să simtă vibrarea adâncă și vie Ce-o poartă-n esență de viață... Cuvântul!
Sondez, vâslind cu sete din formule, Şi-n Univers cu totul mă afund, Dar simţurile nu îmi sunt destule Când tainele îmi colcăie-n celule, Din strălumina unui timp fecund.
Lăsând în urmă zbor de constelaţii Mă soarbe întunericul, avid, Sub forma unei negre inspiraţii Şi când misterele devin vibraţii Prin mii de ochi spre ele mă deschid.
În bezna grea care îşi tace cântul Şi-n gerul ca o fiară fără chip, Văd galaxii trecând în zbor ca vântul, Dar… unde-i casa mea, unde-i Pământul? Unde e… firicelul de nisip?
Mă-ngheaţă groază rece, fără nume, Şi inima îmi tremură-n aspic În timp ce raţiunea face spume: Dacă-i aşa minusculă o lume, Ce pot fi eu mai mult decât… nimic?
În spaimă-nfăşurat, ca-ntr-un zăbranic, Cu sufletul sub temeri gârbovit, Îmi simt zădărnicia greu, organic, Şi invadat de ea în chip tiranic, Mă văd călcat de necuprins, strivit.
Dar bezna dureroasă de înfrângeri Se sparge, când lumina din Cuvânt Mă scoate din hăţişul de constrângeri, Să înţeleg că-n toate sunt răsfrângeri Din slava Celul veşnic sfânt, sfânt, sfânt.
Şi prin credinţă, vajnica lumină, Din elemente noi mă recreez Căci văd în toate pronia divină Şi curăţat de-a spaimelor rugină Mă infinesc în Dumnezeu prin crez.
Pe ghergheful lumii pâlpâie târziul Și, scâncind, culoarea tremură și ea, Ca o ghilotină cade cenușiul Retezând speranța de-a se înziua.
Parcă sărbezirea le-a cuprins pe toate Și s-au stins arome și-au pierit culori, Vatra ne oferă focuri înghețate, Noi ducând troiene mari la subsuori.
Lumea e bolnavă fără Tine, Doamne, Căci iubirea-n oameni pare că s-a stins, Viața însăși este un șir lung de toamne Gâlgâind cu ploaie, parcă, înadins.
Clipele pulsează-n clocot de lumină Doar prin Tine, Doamne, și prin harul Tău, Când îi pui trăirii aură divină Cu scântei țâșnite din sfântu-Ți ilău.
Împletim din zile preambulul slavei, Dar purtăm în inimi blocuri de iglu, Dă-ne sentimente de culoarea lavei Căci iubire, Tată, ești și fi-vei Tu.
Și aprinde-n oameni dragostea ca focul, Flacăra trezirii fiind un trofeu, Iar în inimi calde să-și găsească locul Dorul de vecie, dor de Dumnezeu.
Mă țin de coama frazei când pe valuri Îmi scriu incandescentul manifest, Strigând spre nord și sud, spre est și vest Spre cei ce se sfidează de pe maluri.
De ce nu-s punți? – mi-e țipătul funest, Când am putea, cu-aceleași idealuri, Să împletim sub ale zilei voaluri Un pod din „noi” spre „voi” în mod onest.
Din cer ne-ai dat, Părinte,-un râu divin Cu undele cunoașterii de Tine, Dar fără punți mai mult ne învrăjbim.
Din mal în mal, pe apele-i senine, Un pod ne-ar trebui, către sublim, Făcut din setea de celest și bine.
Citeşti în mine, Doamne, ca-ntr-o carte Căci înainte-Ţi nu-i nimic ascuns, De ochiul Tău nimic nu-i prea departe Şi nici măcar vreun ciob de gânduri sparte Nu poate-avea taine de nepătruns.
Mă răsfoieşti cu interes, Părinte, Pe care nu vrei să-l disimulezi, Dar când găseşti greşeli printre cuvinte Sau intriga din carte-i prea fierbinte, Te văd cum, lecturând, Te întristezi.
Nu-s, Doamne, tocmai cartea potrivită Pentru lectura care Ţi-o doreşti, Dar corectată şi retipărită Această carte poate fi primită Pe rafturi în biblioteci cereşti.
Rescrie, Doamne, frazele greşite, Refă capitole întregi, sau părţi, Dându-le alte titluri, inedite, Dar vreau să figurez la „favorite" Pe lista Ta cu numeroase cărţi.
Citeşti în mine ca-ntr-o carte, Tată Şi urmăreşti cu degetul pe rând, Când vezi greşeli le strângi într-o erată Să fiu o carte bună, corectată, Sfinţit de Tine-n faptă şi în gând.
Citeşti ca într-o carte, Doamne,-n mine, O carte ce-n iubire renăscu Scrisă cu pana dragostei divine; Citeşti în mine, Doamne, despre Tine Căci personajul principal eşti Tu.
Vulcan, februarie, 2008 Din volumul „Triumful vieții”, Ed Metanoia, Oradea 2013
