( “Dacă nu iertaţi oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre.” Matei 6:15)

Fiţi sfinţi!-acest imperativ divin
Îmi biciuieşte inima pustie
Când cugetul nu mi-e curat, senin,
Şi remuşcările şuvoaie vin
Pe matca neagră de vinovăţie.

Greşelile-mi ca zale zăngănesc
În lanţul vinei, ce mă-ncătuşează,
Şi-aceste legături mă răscolesc
Dar văd o cale: Tatăl meu ceresc
E Cel ce iartă şi eliberează!

Sunt fiu şi îndrăznesc, dar mă-nfior
Când bat la poarta îndurării sfinte
Şi văd, ah!-văd acolo un zăvor;
Vreau să-l deschid, nu pot, cer ajutor
Strigând: ce este-acest zăvor, Părinte?

Şi din Cuvânt răspunsul a venit:
Este zăvorul tău de neiertare;
Priveşte-n jur la cei ce ţi-au greşit
Şi care-aşteaptă cu un duh mâhnit
Să faci, zâmbind, un pas spre împăcare.

Mă las de-acest mesaj adânc pătruns
Şi înţeleg că nu-i de-ajuns ca-n poartă
Să baţi, cerând, şi să aştepţi răspuns,
Căci drumul spre-ndurare e ascuns
Acelor care, neiubind, nu iartă.

Eu vreau să iert!- m-aud din nou strigând,
Să scap de legătura neiertării,
Să văd zăvorul la pământ căzând
Şi-apoi, cu pacea-n inimă şi-n gând,
Să pot deschide poarta îndurării.

Abia atunci, ca iertător iertat
Care-a primit şi-a oferit iubire,
Mulţumitor c-am fost eliberat,
Eu voi trăi în pace îmbrăcat,
Sorbind şi respirând neprihănire.

Simion Felix Marţian
(Din volumul „Cărări de lumină”)

Elada plânge azi sfâşietor
Şi lacrima-i mă arde-n piept, fierbinte,
Un rug mi-e inima, mistuitor,
Şi flăcări am în ochi, şi am… morminte!

Balaurul de foc s-a năpustit
Să-nghită vieţi, sau să le-arunce-n mare,
Şi-n marea-i lăcomie-a mistuit
Şi vieţi în ultima îmbrăţişare.

Mă bântuie imagini cu copii
Ţipând cuprinşi de-a focului arsură,
De oameni prinşi de flăcări, încă vii,
Ca torţe suferind peste măsură.

Mă doare, Doamne, dar nu vreau să strig
Decât cu glas aprins de rugăciune,
Şi-n faţa flăcărilor să fac dig,
Cerându-Ţi, pentru semeni, o minune.

Tu poţi să dai balsamul Tău sfinţit
Şi Greciei să-i legi acestă rană;
Ascultă-ne când te rugăm smerit,
Căci voia Ta în veac e suverană!

De lacrima Eladei mă-nfior,
Şi ţipătul venind din foc mă doare,
De-aceea strig: Părinte-ndurător,
Dă în durerea asta alinare!

Simion Felix Marţian
Eforie Nord, 25 iulie 2018

Cu hohot de nelinişti se zvârcoleşte marea
Şi zbuciumul ei tainic se sparge-n albatroşi,
Îi simt în valuri pulsul şi-n orizont chemarea
Spre ţărmuri de odihnă cu zorii luminoşi.

Mă-mbrac cu valul rece şi alge-mi pun pe tâmple,
Dorind ca spre limanuri cu râvnă să înot,
Dar neştiind că drama urma-va să se-ntâmple:
Ah, orizontul fuge şi simt că nu mai pot!

Abisul greu mă soarbe înfăşurat în spaime
Iar bolta plumburie apasă greu şi ea,
Şi-n sufletu-mi, speranţa mai poate să îngaime:
Dar unde-i orizontul? Unde e ţinta mea?

Când disperarea-ncearcă din mine să se-adape
Şi punctele de sprijin se clatină pe rând,
Îmi amintesc deodată că pot umbla pe ape
Şi pune frâu la valuri, numai aşa: crezând!

Se-aprinde orizontul când soarele apare
Şi iarăşi siguranţa pluteşte-n jurul meu,
E-acolo şi limanul, doar la un pas… mai mare,
Un pas pe care-l face cu mine Dumnezeu!

Simion Felix Marţian
Eforie Nord, 24 iulie 2018

Coboară cerul pe-un picior de plai
Cu soarele împrăștiat prin iarbă,
Și-n tâmpla lui izvoare par să fiarbă
În limpezimi venind din guri de rai.

Dar tihna-nstăpânită-aici din veci
Îmbracă astăzi lacrima ce doare,
Căci nu-nflorește iarba cu mioare
Și-n straiul muntelui se sting poteci.

Și nici cavalul nu cântă de dor
La stâna care-n asfințit se frânge,
Căci miorița astăzi nu mai plânge,
Iar plânsul este-al Blândului Păstor.

În iarba grea de verde îndrăzneț
Păstorul cheamă ne-ncetat mioare,
Și lipsa lor de pe pășune-L doare,
Căci pentru toate a plătit un preț.

Dar multe au pornit după străini,
Plecând de la otavă la otravă,
Și-n mlaștina imundă și bolnavă
Pasc moarte până jos la rădăcini.

În țarcul de la stână era loc
Și adăpost pentru întreaga turmă,
Dar astea-s vremurile de pe urmă
Ce prevestesc un implacabil foc.

Păstorul șade pe-un picior de plai
Care își susură-n pășuni izvoare,
Și-așteaptă cu iubire și răbdare
Să-Și întregească turma pentru Rai.

Simion Felix Marțian

Lumina plânge-ntr-un etern crepuscul
Pe apa-nlăcrimată de la Prut,
Şi plâng şi eu scriind, strivit, minuscul,
Călcând pe urme de ecou pierdut.

Mă arde lacrima lui Păunescu,
Mă doare crunt al lui Vieru plâns,
Căci ei scriau strigând de nefirescul
Cu ,,apă-n ştreang” şi cu hotar constrâns.

Nu plâng pe malul apei doar poeţii,
Dar scrisul lor se vrea a fi ecou,
A fi îndemn să sune-n cor trompeţii,
Chemând la podul dragostei din nou.

Mai cresc pe malul apei frontiere
Şi-n valul rece paşapoarte curg;
Mai dă-ne, Doamne,-aici o înviere
Şi-un răsărit pe-acest durut amurg!

Simion Felix Marţian
Chişinău, 19 iunie 2018

Mă-ndeamnă codrul, hohotind cu ploaie,
Să scriu, plângând şi eu, de drama lui,
De trupul lui murind pe fierăstraie
Aici, în ţara mea…şi-a nimănui!

Mă-mbie pui de urs, muşcând asfaltul,
Să scriu de casa lor fugind prin gări
Când în vagoane s-a chircit înaltul,
Să scriu cu rumeguş de-abandonări.

Să scriu- dar, cum?- când muntele mă doare,
Şi dealuri care se despoaie dor,
Să scriu strigând, când codrul ţării moare
Ucis de lăcomie şi topor.

Când ştiu ce frumuseţi, ce bogăţie
A pus în ţara asta Dumnezeu,
Mă-ncearcă starea de vinovăţie
Că n-am luptat pentru meleagul meu.

Că n-am fost vocea răsunând din turmă,
Făcându-mă prin rugă auzit:
Dă, Doamne, minte, mintea de pe urmă
Acestui neam ce pare părăsit!

Dar simt că mă trezesc şi, ca revanşă,
Mă dau cu totul puilor de urs,
Făcând cu ei, spre-o vie avalanşă
De verde-n munţii noştri, azi, recurs!

Simion Felix Marţian
Vulcan, 4 iunie 20018