N-am scris tragedii, dar nu cred să fie greu. Îţi struneşti fantezia şi creezi personaje cărora le trasezi destinele. Mai greu e să scrii DESPRE tragedii. Despre cele reale. Nu poţi să scrii cu detaşarea celui care scrie procese verbale, atunci când e vorba de sute de vieţi curmate. Când încă eşti sub puternica impresie a imaginilor care au inundat internetul ca un talaz dureros.

Scena: Sri Lanka. Acţiunea: atac terorist sinucigaş. Bilanţ: 359 morţi ( dintre care 45 copii) şi circa 5oo de răniţi. Aceasta e matematică, dar inimii nu-i poţi servi aşa ceva. Pentru că fiecare OM cuprins în aceste cifre constituie o dramă. Dureroasă.

Dincolo de cifre e durerea sfâşietoare. Şi marea de lacrimi. Plângem cu ei, plângem pentru ei. Şi ne rugăm. Dar nu putem să nu vedem scena în ansamblul ei. Un război dus împotriva Adevărului. Adică a lui Cristos. Şi a celor ce sunt ai Lui.

A fost aleasă întâmplător ziua de Paşte? Nicidecum. E sărbătoarea Învierii, evenimentul care a generat, de altfel, creştinismul. Şi împotriva creştinismului se luptă. Dar se vorbeşte doar despre „victime” şi „atentatori”. Poate că nu e „corect politic” să se spună că este atacul furibund, plin de ură al islamului. Dar conceptul neomarxist al „corectitudinii politice” este făcut din zale de lanţ. Este politica pumnului în gură. Oricum, ISIS şi-a revendicat atentatele.

Oare chiar nu se vede amploarea persecuţiei de care au parte creştinii în acest mileniu trei? Păpuşarii lumii, cei care trag sforile în politica mondială, sunt în zona „creştină” a planetei, dar interesele lor sunt altele. Şi slujesc altcuiva, pentru că nu există neutralitate .N-ar trebui să ne mire, ştiind că „sfârşitul tuturor lucrurilor este aproape” (1Petru, 4:7), iar acestea sunt semnele venirii Domnului.

Sri Lanka putea să ne rămână în atenţie doar ca o dorită destinaţie de vacanţă, dar a fost îndoliată- iată!-de această cumplită tragedie. Imaginile cu un convoi de sicrie sunt sfâşietoare. Vulcanul urii a erupt în ziua în care se sărbătorea Învierea. Sărbătoarea dragostei divine. Şi ne întrebăm din nou: întâmplător?

Cristos, Domnul Păcii, are un singur duşman, iar cei care luptă împotriva Lui sunt acoliţii acestuia. Declaraţi sau nu.

Doamne, îndură-Te şi lasă mângâiere Ta!

Simion Felix Marţian
Vulcan, 26 aprilie 2019

Franţa trăieşte în mine prin trecutul ei, datorită unei apreciabile infuzii de literatură franceză, pe care am primit-o încă din copilărie. N-am vizitat-o, dar dacă aş fi făcut-o, n-aş fi început cu Turnul Eiffel. Aş fi început, da, cu Notre- Dame. Şi aş fi continuat cu Louvre şi Versailles. Poate tocmai pentru faptul că ele vin dintr-un trecut mai îndepărtat.

Arde Notre Dame! Am fost cutremurat şi eu, ca atâtea alte milioane de oameni. Fără vreo analiză ideologică. Pentru început, în obiectiv era dezastrul. Şi acesta însemna pierderea imensă, atât materială cât şi spirituală. Pentru că Notre Dame rămâne, totuşi, un simbol.

Sunt creştin, fără să fiu catolic, sunt european, fără să fiu francez, iar simbolurile nu le consider strict necesare. Am învăţat, încă de când m-a „dezateizat” Dumnezeu, scuturându-mă de argumente, că „închinătorii adevăraţi se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr”(Ioan, 4:23). Cu toate astea, am fost profund afectat de incendiul parizian.

Pentru că într-o Franţă atee, a cărei dimensiune religioasă tinde să devină islamul, pierderea simbolurilor creştine este dureroasă. Eu ştiu că pot să mă închin oricând şi oriunde, purtându-L pe Cristos în mine prin ceea ce sunt şi ceea ce fac, dar mă doare să văd că pierde teren creştinismul. Singura religie mântuitoare!

La fel de dureroasă a fost dezlănţuirea pătimaşă a disputelor. S-a vorbit din nou despre „spaţiile mici”, „copiii din Africa”, „şcolile şi spitalele din Romînia”. Au fost acuzaţi de duplicitate cei ce deplâng soarta Catedralei pariziene, în timp ce o atacă pe cea de la Bucureşti. Au fost acuzaţii reciproce de ipocrizie între cei ce donează pentru Catedrală şi cei care nu donează. E greu şi să faci o sinteză, darămite să descâlceşti iţele. Şi nici nu mi-am propus.

Actul înălţător al acestei drame l-a constituit imaginea cu oamenii care plângeau pe străzi. Nu, nu le ardea propriul acoperiş. Ardea o Catedrală. Iar dacă se mai plânge pentru un locaş închinat lui Dumnezeu, mai este speranţă. Este un prim pas. Următorul, şi cel mai important, este să ne închinăm cu sinceritate „în duh şi în adevăr”.

Pentru că, mai spunea Mântuitorul, „astfel de închinători doreşte şi Tatăl”.

Simion Felix Marţian
Vulcan, 19 aprilie 2019