Sonet pacifist

Istoria-ncalță bocancii, din nou,
Punându-și podoabe găsite-n rastele,
Și hâde miasme cu moartea în ele
Dau tușa finală acestui tablou.

Șenile și sânge și foc și zăbrele,
Și goarna chemând cu funestu-i ecou
Dau lumii aspect de sinistru cavou
Și  flamura păcii scâncește-n atele.

Război? Dar de ce, când e pace-n Cristos!
Iubind, să cântăm din viori, nu din durde
Și totul va fi mai curat, mai frumos!

Lăsând la o parte discordii absurde,
Și-aducând Dumnezeului păcii prinos,
Dați drumul pe pajiște păcii, să zburde!

Simion Felix Marțian

Războiul unui judoka nesportiv

A început războiul! Este o știre șocantă, chiar dacă nu am fost luați prin surprindere, având în vedere tatonările preliminare. Este o veste tristă, care dă fiori. Pentru că războiul înseamnă nenorocire, cu toată hidoșenia lui.

  Războaiele trebuie să fi apărut în zorii omenirii, ca ocupație a unor bătăuși cărăora le plăcea ceea ce făceau. Și care au descoperit că e mai ușor să tragi cu arcul decât să dai cu sapa. Și s-au apucat de jefuit. Cu timpul au luat și grădina vecinului. Cu vecin cu tot, că doar trebuia să o muncească cineva. Bătăușul mâncându-i doar grâul și… bostanii.

 În curgerea mileniilor, oamenii s-au mai civilizat. Asta, dacă folosim ca „barometru” al civilizației… consumul de săpun, cum se propune. Halal civilizație! Putem să și mâncăm săpun dacă folosim progresul tehnico-științific tot spre distrugere. Nu s-a făcut nicio descoperire importantă care să fi fost folosită doar spre binele omului. Ci și împotriva lui.

 Manifestările războinice din antichitate își căutau justificarea printr-un plus de pâine. Dar pentru că bătăușii erau de calibre diferite, interveneau și orgoliile. S-a schimbat ceva odată cu civilizarea? Nimic! Doar că armele au devenit mai sofisticate. Mai… eficiente. Și, evident, mai scumpe.

  Mai e o deosebire notabilă. În antichitate, bătăușul șef intra în focul luptei. Stârnea un conflict, ca pe urmă să se arunce în vâltoare. Azi nu mai e așa. Orice nebun poate să-și arate mușchii la televizor, ca mai apoi să rămână la butoane. Nu intră în raza de acțiune a mașinii de război. Iar familia îi este la adăpost. Nici măcar nu se uită la știri să vadă mame cu copii în brațe, fugind din fața gloanțelor. În timp ce tații sunt schilodiți.

  Țarul de la răsărit nu face excepție. Nici acest judoka nu intră pe saltea. Se înarmează cu cinism și face un simultan de șah cu toată lumea. Și rânjește. Războiul e aici, nimicitor, aducător de suferință. Cu urmări îngrozitoare.

  Nu putem schimba starea lucrurilor. Pentru asta există oamenii politici. Diplomați. Dar putem să ne deschidem inimile pentru a oferi ajutor celor ce sunt direct afectați. Și le putem fi alături și cu rugăciunile noastre. Nu putem împiedica dezastrul, dar să căutăm să-l facem suportabil. Cu ceea ce avem la îndemână.

 Doamne, revarsă-Ți mila Ta!

 

Simion Felix Marțian

Siegen, 24 februaria 2022

Omenire, încotro?

  Epopeea călătoriei prin deșert a poporului eliberat din robia egipteană este una cu totul uimitoare. Miracolele îi însoțeau la tot pasul, dar și răbufnirile mâniei lui Dumnezeu, atrasă de atitudinea acestui „popor încăpățânat”. Un astfel de derapaj impardonabil a avut poporul și la muntele Sinai, unde și-a făcut un vițel de aur, sfidându-și Dumnezeul eliberator.

  A fost un moment de cotitură, când Dumnezeu a decis să nu-i mai însoțească, ci să le dea ca însoțitor un înger. Ar fi fost, deci, un ghid ceresc, superior tuturor gipiesurilor actuale, iar călătoria s-ar fi desfășurat în siguranță. Dar Moise știa una și bună: Dumnezeu e Dumnezeu! De aceea a insistat: „Dacă nu mergi Tu însuți cu noi, nu ne lăsa să plecăm de aici.” (Exod, 33:15)

 Dacă au mai făcut un „slalom” prin deșert care a durat patru decenii, a fost tot din vina lor, dar au ajuns la destinație. Și au intrat în posesia a ceea ce li se promisese: Canaanul! Și asta, pentru că Dumnezeu a fost cu ei.

  Asistăm azi la o confuzie generalizată, într-o lume total debusolată. Completamente lipsită de țintă. Și asta pentru că Dumnezeu a fost îndepărtat de la cârmă. A fost exclus din viața de zi cu zi, îngăduindu-I-se, ca un ultim refugiu, Biserica. Dar și acolo, cu cenzura aferentă.

 Nici măcar un înger, pe care Moise îl refuzase, nu mai are loc în fruntea popoarelor. Nimic ceresc. Acum avem pentru călăuzire analiști și influenceri. Consilieri și (de)formatori de opinie. Toți „experți” în a-L uzurpa pe Dumnezeu de la cârmă. În a pune mâna pe frâie.

 Dumnezeu nu se războiește cu cei care L-au exclus din viața cetății. Nu acum. Ci caută compania celor care încă se mai lasă călăuziți de El. Este acolo unde mai pâlpâie credința. Chiar dacă pentru toți a lăsat un ghid scris. Și o Cale, prin jertfa Fiului Său.

  Putem să traversăm deșertul călăuziți de Dumnezeu, sau să fim înghițiți de… deșertăciunile acestuia. Dar în cel de-al doilea caz nu vom mai vedea Țara promisă. Semnele iminenței sfârșitului sunt tot mai vizibile.

  Poate este nevoie de o schimbare de direcție.

 

Simion Felix Marțian

Siegen, 22 februarie 2022

Muguri de speranță

Așteaptă primăvara în culise
Cu caii la caleașcă prinși în hamuri,
Purtând cununi de-nmugurite ramuri
Și-n coame flori cu pleoapele deschise.

În lume încă viscolul mai mușcă
Cu pleasna biciului inimi candide,
Dar poarta lui curând se va închide
Și el va sta înlănțuit în cușcă.

Speranțele ni-s aninate-n muguri
Și-n razele care alungă gerul,
Când soarele împodobește cerul
Și-aprinde strălucire vie-n pluguri.

Ne doare, Doamne, apăsarea rece
Și-am fi străpunși de iarnă ca de cuie,
De n-am simți că-n ramuri seva suie,
Iar ea va trebui-n curând să plece.

Sorbim din primăvara bucuriei,
Privind cu ochii deveniți corole
Plutirea de înmugurite iole
Pe marea de cristal a veșniciei.

Simion Felix Marțian

Sonet înaripat

Plătind tribut  pământului din care
Mi-ai dat un chip, Părinte, la-nceput,
Simțeam chemarea lutului spre lut
Ca pe-o strivire grea, apăsătoare.

Cu ochii orbi priveam spre absolut,
Unde nici visul nu-ndrăznea să zboare,
Căci eu purtam povara zdrobitoare
A propriei condiții de... căzut.

Dar când din Duhul Tău, o, Sfinte Tată,
Tu mi-ai umplut al dragostei pocal,
Mi-e viața zbor, de crez înaripată.

Acum plutesc, privind spre-un zbor final,
Iar inima, de Tine însetată,
Bea veșnicie din izvor pascal.

Simion Felix Marțian

Eu, tu și roțile dințate

  Nu, nu a fost un simplu conflict familial. Chiar dacă Maria, instigatoarea, și Aaron s-au răzvrătit împotriva fratelui lor. (Numeri, 12) Erau geloși, se pare, pe familia soției lui Moise, care, prin Ietro, a manifestat o oarecare influență asupra lui. Bună, de altfel.

  Ei n-au avut în vedere că ceea ce părea doar o cârtire împotriva fratelui lor era de fapt o răzvrătire împotriva liderului desemnat de Dumnezeu și, deci, a autorității divine. Și asta L-a mâniat pe Dumnezeu. Iar măsurile au fost drastice.

 Așa s-a ales Maria cu lepră. Aaron a apelat la Moise, iar acesta la Dumnezeu: „Dumnezeule, Te rog, vindec-o!” (Numeri, 12:13) Domnul a ascultat rugăciunea lui Moise, vindecând-o, dar potrivit ritualului de curățire stabilit, Maria trebuia să stea afară din tabără șapte zile.

 Această măsură nu era greu de suportat, în comparație cu boala de care tocmai se vindecase. Dar problema era alta, și anume: „Și poporul n-a pornit până ce a intrat din nou Maria în tabără.” (v. 15)

  Sora lui Moise plătea pentru greșeala ei, dar nu putea fi abandonată. Era parte a poporului ei. Și iată că două milioane de oameni au fost nevoiți să rămână pe loc, așteptând-o. Două milioane!

 Fiecare dintre noi constituim o parte a unui întreg. A unei comunități, pe care o influențăm într-un fel sau altul. Putem să-i dăm aripi sau s-o frânăm în înaintarea ei. Chiar dacă nu suntem conștienți de asta.

 Acest lucru se vede cel mai bine atunci când comunitatea la care ne raportăm este Biserica. Acțiunile noastre îi influențează traseul. Înaintarea. Poți fi un apropiat al liderului, ca în cazul Mariei, sau nu, dar faptele iresponsabile îi vor încetini înaintarea. Chemarea ei la lărgirea Împărăției.

  Nu trebuie să fii neapărat inginer mecanic pentru a înțelege că un angrenaj funcționează doar atunci când TOATE rotițele se învârt. Altfel se blochează. Trebuie să ne înțelegem rostul și funcționalitatea. Și să acționăm în consecință. Fără avarii.

Doamne, dă-ne înțelepciune!

 

Simion Felix Marțian

 

Nemărginire şi credinţă

Sondez, vâslind cu sete din formule,
Şi-n Univers cu totul mă afund,
Dar simţurile nu îmi sunt destule
Când tainele îmi colcăie-n celule,
Din strălumina unui timp fecund.

Lăsând în urmă zbor de constelaţii
Mă soarbe întunericul, avid,
Sub forma unei negre inspiraţii
Şi când misterele devin vibraţii
Prin mii de ochi spre ele mă deschid.

În bezna grea care îşi tace cântul
Şi-n gerul ca o fiară fără chip,
Văd galaxii trecând în zbor ca vântul,
Dar… unde-i casa mea, unde-i Pământul?
Unde e… firicelul de nisip?

Mă-ngheaţă groază rece, fără nume,
Şi inima îmi tremură-n aspic
În timp ce raţiunea face spume:
Dacă-i aşa minusculă o lume,
Ce pot fi eu mai mult decât… nimic?

În spaimă-nfăşurat, ca-ntr-un zăbranic,
Cu sufletul sub temeri gârbovit,
Îmi simt zădărnicia greu, organic,
Şi invadat de ea în chip tiranic,
Mă văd călcat de necuprins, strivit.

Dar bezna dureroasă de înfrângeri
Se sparge, când lumina din Cuvânt
Mă scoate din hăţişul de constrângeri,
Să înţeleg că-n toate sunt răsfrângeri
Din slava Celul veşnic sfânt, sfânt, sfânt.

Şi prin credinţă, vajnica lumină,
Din elemente noi mă recreez
Căci văd în toate pronia divină
Şi curăţat de-a spaimelor rugină
Mă infinesc în Dumnezeu prin crez.

Simion Felix Marțian

Sonet cu… cântec

Tresare versul îmbrăcat festiv,
Când, ridicând sprânceana a mirare,
Zvâcnește lira cu înfiorare,
Punându-și dragostea pe portativ.

Se-ncing silabele și, cu ardoare,
Își iau câte o notă, posesiv,
Și-ngemănate-n actul creativ
Dau vieții partea ei de încântare.

Dar cum această împletire vie
Mai are-n ea și stropi de har divin,
Ce pun fior în vers și melodie,

O iau și cu-ndrăzneală astăzi vin
Să Ți-o aduc ofrandă, Doamne, Ție,
Și cu ce-mi dai, doar Ție să mă-nchin!

Simion Felix Marțian
Siegen, 11 februarie 2022

Temelie pentru veșnicie

„De ce-Mi ziceți: <<Doamne, Doamne!>>, și nu faceți ce spun Eu?”(Luca 6:46)

  Când Isus vorbea mulțimilor despre modul diferit în care doi oameni abordau lucrarea de construcție a unei case, nu ținea un curs de ingineria construcțiilor. Nici nu se adresa unor specialiști. Și totuși vorbea despre lucruri cunoscute.

  Ce om matur, de atunci sau de astăzi, nu știe că o casă trebuie zidită pe o fundație solidă? Pe un teren stabil. Ce om chibzuit (având „temelie” mintală) nu știe că doar temelia asigură stabilitate în calea furtunii? Și totuși…

  Dacă nevoia unei fundații solide este cunoscută,  de ce s-ar renunța la ea? Cel mai adesea din superficialitate. Sau din grabă. Din grandomanie? Posibil, căci resursele pentru zidirea fundației pot fi folosite la ridicarea unui etaj. Sau două. Și, poate, într-un timp mai scurt.

  O astfel de casă ar putea părea mai falnică, dându-i un aer de semeție proprietarului, dar asta doar până în ziua furtunii. Și aceasta nu e probabilă. E sigură, mai devreme sau mai târziu. Așa ne asigură Isus.

  Totul pare atât de simplu, de ușor de înțeles, încât am putea spune: „Pe astea le știam și noi.” Dar lucrurile se schimbă când privim celălalt element al comparației. Cu cine „se aseamănă”? Care este aplicația spirituală?

  Și Isus ne spune „oricine aude aceste  cuvinte ale Mele și le face…” și „oricine aude aceste cuvinte ale Mele și nu le face…” Acum cântărim altfel lucrurile. Da, cu fundația casei lucrurile păreau simple. Dar cu „a face” și „a nu face” ceea ce ne-a învățat Isus…

  O casă poate fi reconstruită după o experiență dureroasă, dar în plan spiritual nu există o a doua șansă. Și acum, când avem atâtea cunoștințe din Cuvânt, este necesar să analizăm cu atenție: constituie ele material de fundație prin ÎMPLINIRE? Căci furtuna este aproape.

  Construim, construim, construim. Dar să nu uităm că zidirile noastre sunt folosite doar ca element de comparație ca să putem înțelege: Există o temelie pentru eternitate și acesta este A FACE ceea ce ne învață Scriptura!

 

Simion Felix Marțian