Mi se oprește țipătul în gât,
Durerea însăși devenind fierbinte,
Când văd pavilionul coborât
Umbrind cernit spitale și morminte.

Încă dansează flăcări pe pereți
Alimentate de coșmarul morții;
Unde sunteți copii, unde sunteți?
Părinții vă așteaptă-n fața porții.

Unii s-au dus. S-au dus definitiv.
Alții se luptă cu durerea vie,
Însă părinții-n plânsul colectiv
Sunt TOȚI marcați de-aceeași tragedie.

Sunt toți pătrunși de-același gol imens,
Fie că-și poartă pașii prin spitale,
Fie că plânsul, devenit intens,
Se-aude-n cimitir, cu-atâta jale!

Eu sufăr doar că nu-i pot mângâia
Și-această neputință mă răpune,
Dar, totuși, aș putea să fac ceva:
Alături să le stau în rugăciune.

Să fac, iubind, aceasta pentru ei,
Rugându-mă: Divinule Părinte,
Spre semenii, concetățenii mei,
Revarsă mângâieri, ca daruri sfinte.

Și-n dragostea ce-o ai Tu pentru toți ,
Și-o-mparți ca Tată, fără părtinire,
Dă azi din Ceruri, Doamne, căci Tu poți,
Și vindecarea Ta și mântuire!

Simion Felix Marțian
Vulcan, 2 noiembrie 2015

Deşi elegia există
În lacrima toamnei, în ploi
Udând ruginia batistă,
O toamnă în sine nu-i tristă,
O toamnă nu-nseamnă noroi.

E drept că şi ziua-i mai mică
Iar vânturi ce bat, tot mai reci,
Frunzişul îl smulg, îl ridică
În stol pastelat, ce-apoi pică
Să moară strivit pe poteci.

Dar frunza e doar o cortină,
Şi-atunci când e smulsă de vânt
Apare tot rodu-n lumină
Şi dă mulţumire deplină
Acelui ce-a pus în pământ.

O toamnă e rază de soare
Ivită pe cerul cernit,
Zâmbind spre convoiul de care
Ce duce recolta-n hambare,
Surâs de stăpân mulţumit.

O toamnă e stolul ce zboară
Departe de ploi şi de ger,
Având pregătită o ţară
Cu soare etern şi cu vară
Ce n-are statut pasager.
***
În toamna istoriei bate
Un vânt de-ncercări, profeţit,
Menit ca să smulgă, să poarte
Frunzişul din ramuri spre moarte,
Dar rodul va fi ocrotit.

E toamna finală, e rece,
E sumbru sfârşitul de veac,
Dar tot ce în jur se petrece
Îi sperie doar pe acei ce
Stăpânului nu-I fac pe plac.

În toamna sfârşitului doare
Ţesutul în lacrimi decor,
Dar e bucurie, e soare
La cei care merg spre hambare,
La cei ce sunt gata de zbor.

Vulcan, 25 septembrie 2007

Având sărbătorescul în priviri,
În suflet foc şi-n voce pasiune,
La Tine, Doamne, vin cu mulţumiri
Pentru rodire, pentru împliniri,
Copiii Tăi de-aici, în rugăciune.

Noi ştim că numai după voia Ta
Rodeşte binefăcător pământul,
Căci Tu dai soare, cu căldura sa,
Dar dai şi norii pentru a uda
Şi tot la voia Ta porneşte vântul.

Noi am sădit şi-adesea am udat,
Dar, Doamne, numai Tu-ai făcut să crească;
Îţi mulţumim de darul minunat
Ce prin rodirea gliei ni l-ai dat
Cu îndurarea Ta dumnezeiască.

Căci dacă am avut un an bogat
Şi-ogorul din belşug ne-a dat de toate,
Nu-i pentru că aşa am meritat
Ci pentru că din nou Ţi-ai revărsat
Din cer nemăsurata-Ţi bunătate.

De-aceea bucuroşi sărbătorim,
Şi pentru roadele ce ne-nconjoară
Din toată inima Îţi mulţumim,
Dorind ca şi noi plini de rod să fim,
Nu ca smochinul de odinioară.

Cu mulţumiri vrem astăzi a-Ţi cânta,
Şi cântul nostru viu vrem să răsune.
Cum să tăcem? Cum am putea tăcea
Când, Doamne, umpli cu prezenţa Ta
Astăzi, aici, Casa de rugăciune !

 

“Căci, după cum într-un trup avem mai multe mădulare, şi mădularele n-au aceeaşi slujbă, tot aşa,şi noi, care suntem mulţi, alcătuim un singur trup în Cristos;”(Romani 12:4-5a)

Pe un pământ ce poartă dureros
O lume-ntr-o continuă nevroză,
Apare discordant de luminos,
Din alte sfere, trupul lui Cristos
Cu mădulare-n sfântă simbioză,

Cu mii şi mii de ochi şi mii de guri
Şi, deasemenea, mii de picioare
Unite-n nesfârşite legături
Precum urzeala unei ţesături;
Dar mâinile, ah, câte fi-vor, oare?

Sunt mâini care oferă ajutor,
Căci de adânci nevoi geme planeta,
Sunt mâini ce mângâie duios, uşor,
Sunt mâini împreunate rugător,
Dar sunt şi mâini ce mânuiesc…bagheta.

Ne închinăm dând slavă Celui sfânt,
Iar inimile noastre gustă zborul
Când sunt înaripate de avânt,
Dar pentru-a ne armoniza în cânt
E necesar să vină…dirijorul.

Atunci când vezi că cei din preajma ta
Şi-au pregătit şi inima şi gura
Ca Domnului prin cânt a se-nchina,
De simţi că asta e chemarea ta
Aşează pe pupitru partitura.

Orice lucrare poate fi un cor
Când armonia-şi pune eticheta,
Dar cum pe lângă oameni şi decor
Mai e nevoie şi de dirijor,
De-i voia Domnului, preia bagheta!

Simion Felix Marţian
Vulcan, 27 septembrie 2010

Un ritm de viaţă tot mai trepidant,
Pe un pământ ce parcă clocoteşte,
Face ca timpul ce curgea constant
Să pară deodată galopant
De parcă el, nu lumea se grăbeşte.

În verdele clipit de semafor
Se-avântă oamenii în intersecţii,
Şi-n duduit de inimi şi motor
Gonesc avizi spre ţelurile lor
În zeci de milioane de direcţii.

Se-ncrucişează-adesea claxonând,
Mai blând sau mai sonor, cum le e felul,
Ba se mai şi ciocnesc din când în când
Dar toţi sunt animaţi de-acelaşi gând:
Cu orice preţ să îşi atingă ţelul.

Parcarea temporară e un lux
Permis doar între două respiraţii
Şi-apoi continuă acelaşi flux
Din zorii zilei până la apus
Şi-apoi sub licărit de constelaţii.

De ce-s atâtea căi şi-atâta zor
Când goana însăşi sensul ei şi-l pierde
Ştiind că totul este trecător?
De ce un impasibil semafor
Să dea la toate, toate undă verde?

Ar trebui să fie doar un sens
Cum Adevărul este numai unul,
Dar pe pământ e-un labirint imens
Şi-un furnicar în traficul intens
Al rătăciţilor ce nu ştiu drumul.

Există însă un navigator
Ce are-n el şi cerul, şi pământul,
Cu care drumul îl găseşti uşor
Spre un liman de vis, un ţărm de dor,
Şi-acest navigator este Cuvântul.

Cu el abateri de la rută nu-s
Şi dând speranţă îţi alungă jalea;
Prin el, pe sensul unic, mergi în sus,
Privind cu bucurie la Isus
Când prin Cuvânt ne spune: ”Eu sunt Calea…”

Simion Felix Marţian
Vulcan, ianuarie 2010